ICCJ. Decizia nr. 101/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 101/2012
Dosar nr. 4050/117/2009
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 299 din 30 martie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., având ca obiect Legea nr. 221/2009 art. 4 alin. (4).
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării în unitatea de muncă F.B., măsură luată de către organele fostei securităţi împotriva tatălui reclamantului, numitul P.G., pe perioada 1 mai 1950 - 30 martie 1953 pentru săvârşirea faptei de „instigare", conform „biletului de liberare" din F. nr. 1302 din 30 martie 1953.
Pârâtul S.R. prin M.F.P. a fost obligat la acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului P.I.A. în cuantum de 450.000 lei.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că, la data de 1 mai 1950, organele securităţii au luat măsura internării tatălui reclamantului în unitatea de muncă F.B., pe o perioadă de 24 de luni care a fost prelungită până la data de 30 martie 1953, astfel cum rezultă din biletul de liberare 1302/1953 existent la dosar, fiind efectiv deţinut în acea unitate pe o perioadă de 2 ani, 10 luni şi 29 de zile, fără a exista o hotărâre de condamnare definitivă.
Din dosarul de fond penal nr. 5584/Cluj, tribunalul a reţinut că acesta a fost deţinut în unitatea de muncă F.B., din cauza bănuielilor de activitatea subversivă şi instigatoare şi a întreţinerii legăturilor cu elementele duşmănoase regimului.
Regimul închisorii era unul cumplit: muncă în regim de sclav, hrană puţină şi de proastă calitate, frig, bătăi. Mulţi dintre deţinuţi nu puteau suporta acest regim, motiv pentru care au decedat pe parcursul detenţiei.
Astfel, cum rezultă şi din probatoriul testimonial administrat, de fapt acele locuri de detenţie reprezentau adevărate lagăre, regimul de detenţiei era unul diferit faţă de cel aplicat condamnaţilor de drept comun, tocmai datorită faptului că se aprecia cu privire la condamnaţii din categoria reclamantului că aceştia sunt deosebit de periculoşi pentru orânduirea de stat de la acea vreme.
Consecinţele detenţiei s-au extins pentru reclamant şi ulterior eliberării sale din starea de detenţie în sensul că nu a mai putut fi angajat în învăţământ în funcţia de inspector şcolar deţinută anterior, fiind nevoit să lucreze ca ziler la D.R.C.F.R. Cluj, această detenţie provocând suferinţe familiei sale, dintre care unele iremediabile şi de o gravitate enormă, respectiv decesul fiicei lui P.G., la vârsta de 15 ani, aspect relevat şi de către martorul Macarie Ioan.
Tot ca o consecinţă a detenţie suferite poate fi reţinută şi izolarea socială la care a fost supus antecesorul reclamantului şi familia sa astfel cum rezultă din depoziţia martorului S.S.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, coroborate cu aspectele susmenţionate, tribunalul a apreciat întemeiată solicitarea reclamantului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării în unitatea de muncă F.B., măsură luată de către organele fostei securităţi împotriva tatălui reclamantului, numitul P.G., pe perioada 1 mai 1950 - 30 martie 1953 pentru săvârşirea faptei de „instigare", conform „biletului de liberare" din Formaţiunea 0871 nr. 1302 din 30 martie 1953, sens în care acţiunea a fost admisă ca atare.
În temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului material şi moral suferit, cuantificat la suma de 450.000 lei.
Prin Decizia nr. 118/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat sentinţa în parte în sensul respingerii petitului privind acordarea daunelor morale. Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O., ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deşi, la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudenţă constată în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanta şi pârâtul criticând-o pentru nelegalitate.
În recursul său pârâtul a criticat dispoziţia primei instanţe, menţinute de instanţa de apel, prin care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă, sens în care au invocat dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. Întrucât prin întâmpinarea formulată în cauză nu s-a opus admiterii acţiunii, ar fi trebuit ca instanţa de apel să înlăture obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă.
În recursul său, reclamantul P.I.A. a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., justificat pe existenţa unei divergenţe de jurisprudenţa generată de tratamentul diferenţiat aplicat persoanelor care au beneficiat de o decizie definitivă anterior publicării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi cele ale căror dosare se aflau pe rolul instanţelor la acea dată, în fond sau apel, deşi acestea au formulat cererea în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precum şi faptul că instituirea unui tratament distinct între aceste categorii de persoane nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă (au fost invocate în acest sens dispoziţiile deciziei nr. 599/2009 a Curţii Constituţionale).
În aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot viza decât acţiunile civile promovate ulterior suspendării sau abrogării textului legal declarat neconstituţional şi nicidecum acţiunile promovate anterior, în perioada valabilităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În speţă se pune problema încălcării dreptului la „bun", în temeiul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană, întrucât la data pronunţării sentinţei tribunalului erau în vigoare dispoziţiile legale enunţate, intervenţia deciziei Curţii Constituţionale nefiind de natură să ducă la concluzia că prezenta acţiune nu mai avea temei juridic şi fundament legal la data pronunţării sentinţei.
Sentinţa tribunalului are valoarea unui drept de creanţă şi a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană care s-a născut în favoarea reclamantului prin pronunţarea acestei hotărâri.
Inexistenţa unei hotărâri irevocabile la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, ca şi inexistenţa unei jurisprudenţe constante în sensul acordării, stabilirii sau cuantificării daunelor morale nu constituie indicii clare cu privire la inexistenţa unei discriminări în sensul Protocolului nr. 12 la C.E.D.O., în condiţiile în care prezenta acţiune a fost înregistrată în anul 2009, în acelaşi timp cu alta ce a făcut obiectul altui dosar soluţionat irevocabil la data pronunţării instanţei de contencios constituţional, din motive independente, ce exced voinţei reclamantului.
Cererii de despăgubire îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 998 C. civ., ce nu pot atrage lipsa de temei juridic şi de fundament legal a acţiunii deduse judecăţii.
Pe acest temei, este justificată acordarea şi cuantificarea daunelor morale pretinse de reclamant ca efect al măsurii administrative, excesive şi abuzive aplicate antecesorului său prin care i-au fost vătămate valori esenţiale ale fiinţei umane.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii; îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil şi dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Critica privind temeinicia acţiunii prin raportare la art. 998 C. civ., nu pot fi reţinut, dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecăţii indicat ca fiind art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 ce a constituit obiectul sesizării instanţei şi limitele sale de învestire.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I.A.
Va fi respins şi recursul pârâtului întrucât critica din recursul acestei părţi nefiind invocată în apel, se vădeşte a fi fost formulată omisso medio, condiţii în care recursul dedus judecăţii nu poate fi primit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul P.I.A. şi de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 118/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1012/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1009/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
