ICCJ. Decizia nr. 7642/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7642/2012
Dosar nr. 31142/3/2009
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1612 din 03 decembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor D.V., D.T.A., C.I.T. şi intervenientei C.A.R., a respins acţiunea formulată de reclamanţi şi intervenientă în contradictoriu cu pârâţii B.R., B.A., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect revendicare imobiliară ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi, în suma de 595 RON.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii D.V., D.T.A., C.I.T. şi intervenientă C.A.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Intimaţii-pârâţi B.A. şi B.R. au depus la data de 08 septembrie 2011 o cerere de aderare la apelul reclamanţilor şi intervenientei în temeiul art. 293 C. proc. civ., prin care critică sentinţa primei instanţe, pentru neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată în aplicarea art. 274 C. proc. civ., cenzurând nelegal suma de 600 RON onorariul de expertiză tehnică pe care pârâţii l-au achitat în cauză.
Prin decizia nr. 690 A din 19 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a respins apelul formulat de reclamanţii D.V., D.T.A., C.I.T., ca nefondat, a admis apelul incident formulat de pârâţii B.R. şi B.A., a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pe reclamanţi la plata către pârâţi şi a sumei de 600 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că obiectul transmisiunii succesorale îl constituie patrimoniul defunctului de la data decesului.
În speţă, deşi instanţa de fond a pus în vedere reclamanţilor să administreze dovezi în acest sens, ei nu au clarificat succesiunea defunctei D.L., respectiv preluarea în patrimoniul soţului D.O. a drepturilor cu privire la imobil ale soţiei predecedate, ori demersurile pe care autorul D.O. le-ar fi efectuat cu privire la imobilul în litigiu, decesul acestuia intervenind după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 10 mai 2002.
Se constată astfel că, în patrimoniul defunctului nu exista un drept de creanţă ori un drept real cu privire la imobilul în litigiu care să confere legitimare procesuală activă reclamanţilor.
Verificând testamentul autorului D.O., se constată că beneficiarii moştenitori desemnaţi sunt D.A.T. şi C.I.T., „care împart (50% fiecare) banii cash, cecuri (...) proprietăţi, şi/sau alte valori „identificate după cum urmează”, testatorul identificând apoi, fiecare din bunurile testate.
Prin urmare, testamentul a purtat asupra unor bunuri anume, identificate de autorului testator, iar nu asupra unei universalităţi de bunuri prezente ori viitoare, la pct. f), fiind menţionate clar „proprietatea mea imobiliară, descrisă, după cum urmează (...)”.
Privitor la reclamanţii D.V. şi intervenienta C.A.R., Curtea a constatat că în criticile din apel se susţine calitatea lor de moştenitori legali ai autorului, ei fiind nepoţi de frate al autorului, fără a se depune un certificat de moştenitor care să ateste calitatea invocată.
Or, simpla susţinere a calităţii de moştenitor, fără dovedirea cu un act emis în acest sens, potrivit legii, care să ateste o astfel de calitate, după autorul D.O., nu poate fi primită spre a da legitimare procesuală activă într-o acţiunea în revendicare imobiliară, potrivit dreptului civil român.
Curtea a mai observat şi faptul că în apelul principal nu s-au făcut veritabile critici, argumentate, în contra soluţiei pronunţate de prima instanţă pe excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă.
Cele mai multe critici „din apel constituie ample susţineri asupra fondului cauzei deduse judecăţii - revendicarea propriu-zisă prin compararea titlurilor părţilor, potrivit art. 480 C. civ. şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care însă nu pot face obiectul de dezbateri, în apel, trecând peste primul grad de jurisdicţie”.
Cu privire la apelul incident al pârâţilor B.A. şi B.R., instanţa de apel a reţinut că în dispozitivul sentinţei apelate, reclamanţii sunt obligaţi la 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a exista în considerente explicaţii privind neacordarea tuturor cheltuielilor ocazionate de proces la fond care includeau şi suma de 600 RON onorariu plătit pentru efectuarea expertizei tehnice în construcţii în cauză, pentru care există dovada achitării cu ordinul de plată din 14 ianuarie 2009 în contul beneficiarul Biroul Local de Expertize Judecătoria Sector 1 Bucureşti, expertiză încuviinţată de instanţă pentru pârâţii B., având ca obiective: identificarea imobilului în litigiu şi stabilirea valorii de circulaţie, necesară inclusiv pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, în raport de criteriul valoric.
Or, expertiza a servit întregii cauze întrucât acţiunea în revendicare a fost completată cu cererea de despăgubiri în subsidiar, a valorii imobilului şi care implica identificarea şi evaluarea lui.
Acţiunea reclamanţilor a determinat un proces în lanţ, respectiv ca şi pârâţii să-şi facă apărările cu probe adecvate.
Cum reclamanţii au căzut în pretenţii la fond, potrivit art. 274 C. proc. civ., ei sunt datori a achita toate cheltuielile părţilor adverse ocazionate de procesul declanşat, aşadar şi plata sumei de 600 RON, achitată cu titlu de onorariu expertiză tehnică, efectuată în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii D.V., D.T.A., C.I.T. şi de intervenienta C.A.R., solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii de chemare în judecată. în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului au susţinut că obiectul transmisiunii succesorale nu este un bun oarecare, ci un imobil preluat în mod abuziv de stat, că prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumţie legală absolută irefragabilă, în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada 1945-1948 au fost preluate în mod abuziv. De aceea, recurenţii deţin un bun în sensul Convenţiei, legea recunoscând nevalabilitatea titlului statului şi, implicit, existenţa bunului în patrimoniul proprietarilor deposedaţi. Titlul lor de proprietate fiind cel originar, este preferabil, iar restituirea în natură se impune ca unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită. Înlăturarea legii speciale se impune prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar reclamanţilor li se recunoaşte şi accesul la instrumentul specific de apărare a bunului care nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, instrument reprezentat de acţiunea în revendicare. La decesul ultimului autor, intervenit la 10 mai 2002, bunul se afla în patrimoniul acestuia, asupra bunului dispunându-se prin testamentul din 02 februarie . Prin hotărârea judecătorească pronunţată de Curtea Supremă California Districtul Los Angeles din 15 aprilie 2003, prin care se interpretează testamentul autorului, se hotărăşte cu privire la distribuţia bunurilor rămase din această moştenire, inclusiv a bunurilor necunoscute sau nedescoperite. La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 bunul era ieşit din patrimoniul statului şi fusese vândut intimaţilor-pârâţi încă din anul 1997, astfel încât, pentru restituirea în natură, urmarea procedurii administrative prevăzute de legea specială era lipsită de finalitate juridică.
A susţinut că bunul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974, care a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 şi prin Decretul nr. 182/1977, care a fost abrogat prin Legea nr. 8/1998. Or, aceasta reprezintă o preluare fără titlu valabil, cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Constituţia României din 1948. în aceste condiţii autorii recurenţilor au un titlu de proprietate anterior, pe care preluarea de către stat, neconformă cu normele legale, nu este de natură a-l invalida. Aşa fiind, statul prin reprezentanţii săi avea obligaţia de a verifica situaţia juridică a imobilului şi de a nu-l înstrăina. Titlul intimaţilor-pârâţi provine de la un non dominus, astfel încât aceştia exercită o posesie nelegitimă. Pe cale de consecinţă, titlul de proprietate al autorilor reclamanţilor este mai vechi, preferabil, autentic, invincibil.
Acţiunea în revendicare este independentă de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin promovarea acesteia reclamanţii conservându-şi propriul drept de proprietate.
De asemenea, au susţinut că trebuia respinsă cererea de aderare la apel formulată de pârâţii B.A. şi B.R., deoarece au altă poziţie procesuală decât reclamanţii şi că prin neexercitarea în termen a apelului au achiesat la sentinţa pronunţată de instanţa de fond. Achiesând la apelul reclamanţilor, implicit le recunosc acestora drepturile procedurale şi substanţiale.
Intimaţii-pârâţi B.A. şi B.R. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul dispoziţiilor art. 302 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ., iar pe fond respingerea ca nefondat a recursului.
În susţinerea excepţiei au arătat că pe cererea de recurs nu există semnăturile recurenţilor-reclamanţi şi că, în conţinutul actului procedural nu s-a făcut menţiunea că aceştia sunt asistaţi de un apărător ales unic, care să fie împuternicit să semneze în numele şi pentru aceştia actele procedurale. Cât priveşte nulitatea invocată în condiţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., au susţinut că deşi recurenţii au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu au structurat şi nu au dezvoltat motivele de recurs potrivit cerinţelor legii, ci s-au rezumat să reitereze criticile din apel şi teoriile din cuprinsul cererii de chemare în judecată. De aceea, se impune a se constata nulitatea recursului.
Pe fondul cauzei au susţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a avut niciodată calitate procesuală pasivă în cauză, că în mod corect instanţa de apel a admis excepţia calităţii procesuale active a reclamanţilor, că în cauză era esenţială dovedirea de către aceştia a existenţei titlului şi a dreptului lor, ceea ce nu au reuşit şi că recurenţii-reclamanti nu deţin un bun în sensul Convenţiei.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, în aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunţa asupra excepţiei nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi B.A. şi B.R. în condiţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., reţinând că excepţia nulităţii pentru lipsa semnăturii nu a mai fost susţinută.
Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Aşadar, pentru ca instanţa să poată verifica existenţa calităţii procesuale active a reclamantului, ori calitatea procesuală pasivă în persoana pârâtului, este necesar să analizeze pe fond cererea.
De aceea, într-o asemenea acţiune, calitatea procesuală se confundă cu fondul.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenţii au formulat critici de nelegalitate vizând atât calitatea procesuală, cât şi fondul cererii, critici ce pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a legii substanţiale.
Aşa fiind, excepţia nulităţii invocată de intimaţii-pârâţi urmează a fi respinsă.
În ce priveşte recursul declarat de reclamanţi şi de intervenientă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut lipsa calităţii procesuale active a acestora.
Prin cererea introductivă reclamanţii au susţinut că autorul lor, D.O., a fost proprietarul apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, în baza contractului pentru construirea de locuinţe proprietate personală, acest imobil fiind preluat în mod abuziv de stat. De asemenea, au arătat că reclamantul D.V. are calitatea de moştenitor legal de pe urma lui D.O. în calitate de nepot de frate, iar D.T.A. şi C.I.T. sunt moştenitori testamentari.
În raport de aceste susţineri, pentru a-şi dovedi calitatea procesuală activă, aceştia trebuiau să probeze, pe de o parte, că bunul revendicat s-a aflat în patrimoniul autorului lor la data decesului, care constituie data deschiderii moştenirii, iar pe de altă parte să probeze că sunt succesorii legali sau testamentari ai decujusului.
Cât priveşte proprietatea asupra bunului, în mod corect instanţele de fond au reţinut că prin decizia nr. 599 din 24 aprilie 1978 a Consiliului Popular al municipiului Bucureşti imobilul a trecut în proprietatea statului, fără plată, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974 şi ale Decretului nr. 182/1977, ca urmare a faptului că numiţii D.O. şi D.L. au plecat temporar în străinătate şi nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru întoarcerea în ţară.
Ulterior apartamentul a făcut obiectul contractului de închiriere din 01 aprilie 1985 încheiat între stat şi pârâţii B.M. şi B.A., iar în 1996 a fost vândut către aceştia din urmă, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Obiectul transmisiunii succesorale este constituit din patrimoniul succesoral, adică din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor, inclusiv bunurile şi valorile la care acestea se referă, pe care le lasă o persoană la încetarea sa din viaţă.
Singura dovadă produsă de reclamanţi cu privire bunurile rămase de pe urma autorului D.O., la decesul acestuia, o constituie testamentul datat 28 iunie 2002, depus în copie certificată la dosar.
Din cuprinsul acestui testament rezultă că bunurile lăsate de defunct constau în conturi de economii şi investiţii, o proprietate imobiliară situată în Texas şi un automobil, fără a se face vreo referire la proprietăţi imobiliare situate pe teritoriul României.
Susţinerea recurenţilor că bunul revendicat făcea parte din patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, faţă de considerentele hotărârii judecătoreşti pronunţate de Curtea Supremă California Districtul Los Angeles din 15 aprilie 2003, care a interpretat testamentul în sensul că se referă inclusiv la bunurile necunoscute sau nedescoperite, nu poate fi primită.
Pentru ca o asemenea ipoteză să poată fi reţinută, recurenţii ar fi trebuit să facă dovada că, anterior decesului, autorul ar fi făcut demersuri pentru restituirea în natură ori în echivalent a bunului, în procedura administrativă instituită de legea specială de reparaţie, intrată în vigoare în timpul vieţii lui D.O.
Dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitori legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Or, calitatea de persoană îndreptăţită, la apariţia legii, aparţinea autorului D.O., care nu a înţeles să şi-o valorifice. Dacă acesta ar fi formulat notificare pentru restituirea bunului, moştenitorii legali sau testamentari ar fi putut continua demersurile autorului lor, în condiţiile legii.
Aşa fiind, inexistenţa în patrimoniul defunctului a unui drept real sau de creanţă cu privire la imobilul în litigiu conduce la concluzia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Din această perspectivă, nu poate fi primită nici interpretarea dată de recurenţi cu privire la nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 cu privire la instituirea unei prezumţii legale absolute cu privire la caracterul nelegal al preluării imobilelor de către stat în perioada 1945-1949, ceea ce ar conduce la finalitatea păstrării în patrimoniul proprietarului deposedat, a bunului preluat.
Pe de o parte, recurenţii-reclamanţi susţin înlăturarea legii speciale prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte susţin aplicarea unor dispoziţii cuprinse în Legea nr. 10/2001, ce le sunt favorabile.
Înalta Curte observă că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamantul D.V. şi intervenienta C.A.R. nu au făcut nici dovada calităţii de moştenitori legali ai autorului, pe care au susţinut-o fără a o proba.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 referitoare la notarii publici şi activitatea notarială, dovada calităţii de moştenitor se poate face prin certificatul de moştenitor, eliberat de notarul public. Or, un asemenea înscris nu a fost depus la dosar, nu s-a susţinut că ar exista şi, mai mult, recurenţii nici nu au înţeles să promoveze vreo critică cu privire la aceste considerente ale deciziei atacate.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanţele fondului au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, împrejurare faţă de care celelalte critici, referitoare la preferabilitatea titlului recurenţilor, nu mai pot fi analizate.
Cât priveşte critica referitoare la greşita admitere a apelului declarat de pârâţii B.A. şi B.M., ea va fi privită ca nefondată.
Instituţia aderării la apel, reglementată de dispoziţiile art. 293 C. proc. civ., nu produce consecinţele pe care recurenţii le arată.
Aceasta deoarece prin apelul incident intimatul urmăreşte „schimbării hotărârii primei instanţe”, iar efectul introducerii acestui apel conduce la neaplicarea principiului non reformatio in pejus, astfel încât atât apelantului principal, cât intimatului care a făcut apelul incident, li se poate agrava situaţia în apelul celeilalte părţi.
Aşadar, în niciun caz nu se poate reţine susţinerea recurenţilor în sensul că aderarea la apel semnifică recunoaşterea drepturilor părţii potrivnice.
În raport de argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de Curtea de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.V., D.T.A., C.I.T. şi de intervenienta C.A.R. împotriva deciziei nr. 690 A din 19 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7644/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7640/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
