ICCJ. Decizia nr. 81/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 81/2012
Dosar nr. 341/115/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 904 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta S.D. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei suma de 25.000 euro echivalentă în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că tatăl reclamantei a fost deportat în B. în baza dispoziţiei nr. 200/1951 a Ministerului Finanţelor Publice; aici, deportatul a suportat suferinţe îndelungate, fiind prejudiciat psihic şi fizic. Deportarea a avut consecinţe şi asupra familiei sale; mai mult, la întoarcerea la domiciliu, din averea sa nu a mai găsit decât casa aflată într-un stadiu avansat de degradare.
Pentru aceste considerente, văzând că sunt incidente disp. art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că se impune repararea prejudiciului într-o manieră rezonabilă, instanţa a dispus conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare, a invocat că despăgubirile acordate depăşesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoana prejudiciată nu a suferit o condamnare şi că prima instanţă nu a respectat principiul proporţionalităţii şi nici criteriul echităţii la stabilirea şi acordarea despăgubirilor.
Prin decizia civilă nr. 112 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, instanţa a admis apelul declarat de pârât şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a constatat că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională, a declarat neconstituţionale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-au declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanţi şi-a încetat efectele juridice.
S-a reţinut că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că Deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, însă în cauza pendinte nu există o hotărâre definitivă anterioară publicării deciziei instanţei de contencios în M. Of. împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând drept motive de nelegalitate art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârât.
Susţine că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la instanţa de fond anterior pronunţării Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate, astfel că Decizia nr. 1358/2010 nu este aplicabilă în cauză. A aprecia altfel ar însemna încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României şi a art. l din Protocolul nr. 12 la Convenţia C.E.D.O., creând o discriminare între persoanele aflate în situaţii similare.
Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor de fond nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi
rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri aflate în situaţii identice la data introducerii acţiunii.
Mai arată că, pe lângă încălcarea principiului egalităţii în drepturi, instanţa de apel a nerespectat şi principiul neretroactivităţii legii consacrat în art. 1 C. civ. şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României. în acest sens invocă cauza Blecic v.Croaţia, reţinută şi de Curtea Constituţională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010, arătând că preeminenţa reglementărilor internaţionale în faţa legislaţiei interne este consacrată expres de art. 20 din Constituţia României.
Reclamanta invocă Decizia nr. 830/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, ca o paralelă între reţinerile instanţei de contencios constituţional cu privire la respectarea celor două principii evocate.
În finalul criticilor, arată că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. nu are incidenţă în cauză, având în vedere că în prezenta cauză nu a fost sesizată Curtea Constituţională cu vreo excepţie de neconstituţionalitate.
Analizând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs.
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.D. împotriva deciziei civile nr. 112 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 796/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 819/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
