ICCJ. Decizia nr. 819/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 819/2012
Dosar nr. 22024/3/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 04 mai 2010, reclamanta M.V.A. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, acesta să fie obligat la plata sumei de trei milioane lei reprezentând suma reactualizată conform indicelui de inflaţie la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de măsura arestării abuzive, în perioada 12 decembrie 1996 - 30 martie 2001, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1589 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte acţiunea reclamantei şi a obligat S.R. la plata către reclamantă a sumei de 1.000.000 lei, reactualizată cu indicele de inflaţie în momentul plăţii efective, cu titlu de daune în baza art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:
Pentru a fi incident cazul de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate pentru măsura privată de libertate ne legală conform alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., legiuitorul a impus în alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., drept condiţie prealabilă ca nelegalitatea privării de libertate să fie constată prin:
1. ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j);
2. ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate,
3. prin hotărâre definitivă de achitare,
4. sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Tribunalul a constatat că prin soluţia irevocabilă pronunţată ulterior revizuirii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 3463 din 28 octombrie 2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 9382/1/2008, s-a respins, ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva soluţiei de achitare a reclamantei pronunţată prin Decizia nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Braşov şi prin Sentinţa penală nr. 109 din 30 martie 2001 a Tribunalul Braşov, fără a exista vreo menţiune în hotărârea definitivă de achitare cu privire Ia măsurile privative de libertate (arestare şi obligarea de a nu părăsi localitatea), pe care reclamanta le apreciază ca fiind nelegale.
De asemenea, nu s-a făcut nici dovada existenţei în prezenta cauză a vreun alt act din cele menţionate în alin. 3 al art. 504 C. proc. pen., de stabilire a caracterului nelegal al arestării sale preventive sau a măsurii de a nu părăsi localitatea, adică a unei ordonanţe a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau a unei hotărâri a instanţei de revocarea măsurii privative sau restrictive de libertate.
Sub acest ultim aspect s-a precizat că încheierea penală nr. 217 din 17 septembrie 1996 pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. 2788/1996, de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatei a fost constată ca fiind nulă prin Decizia penală nr. 441/1996 a Curţii de Apel Cluj avându-se în vedere că instanţa care a dispus măsura revocării nu mai era competentă în cauză deoarece anterior pronunţării acestei soluţii fusese admisă cererea de strămutare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantei potrivit căreia caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate a fost constatat de C.E.D.O., tribunalul a constatat ca fiind fără suport această afirmaţie. Astfel, prin hotărârea din 29 martie 2009, pe tărâmul art. 5 din C.E.D.O. (dreptul la libertate şi siguranţă) instanţa europeană a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind încălcarea art. 5 parg. 1 din Convenţie şi ca tardiv capătul de cerere privind încălcarea art. 5 parg. 3 şi parg. 4 din Convenţie. Singurul aspect constatat de C.E.D.O. ca reprezentând o încălcare a drepturilor convenţionale se referă la dreptul inculpatului de a fi audiat în ipoteza condamnării sale pentru prima oară în recurs după achitarea în fond şi apel.
Chiar dacă temeiul de drept al prezentei cereri, astfel cum a fost acesta indicat de către reclamantă în exercitarea principiului disponibilităţii se referă doar la art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., pe care tribunalul le-a constatat inaplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reclamanta a indicat şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României care consacră principiul răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, tribunalul, în virtutea rolului activ stabilit în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a soluţionat cauza pornind de la acest temei de ordin constituţional indicat de reclamantă în cerere.
Prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie îşi găsesc reglementarea în cadrul legii organice, C. proc. pen., în art. 504 alin. (1).
Pe cale de consecinţă, tribunalul a analizat prezenta cauză având în vedere, pe de o parte cadrul constituţional, art. 52 alin. (3) Constituţie şi art. 504 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care, astfel cum s-a arătat mai sus nu se verifică şi ipoteza prevăzută de art. 504 alin. (2) coroborat cu alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., în absenţa stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate prin hotărârea definitivă de achitare a reclamantei, astfel cum a fost aceasta pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 3463 din 28 octombrie 2009.
În ceea ce priveşte ipoteza alin. (1) al art. 504 C. proc. pen., s-a constatat că iniţial s-a pronunţat o soluţie definitivă de condamnare a reclamantei la 2 ani închisoare în baza art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin Decizia penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care a fost admis recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, a fost casată Decizia nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Braşov şi Sentinţa penală nr. 109 din 30 martie 2001 a Tribunalului Braşov.
Această soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii, ca urmare a admiterii cererii de revizuire şi de rejudecare a recursului formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, a fost înlocuită cu o soluţie de achitare a inculpatei prin decizia penală nr. 3463 din 28 octombrie 2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 9382/1/2008.
Pe cale de consecinţă, s-au constatat îndeplinite condiţiile angajării răspunderii statului pentru eroarea judiciară comisă ca urmare a condamnării reclamantei la pedeapsa închisorii de 2 ani prin Decizia penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
Reclamanta a solicitat prin cererea introductivă de instanţă obligarea S.R. la plata sumei de 3.000.000 Ron reprezentând contravaloarea prejudiciului personal nepatrimonial cauzat prin privarea nelegală de libertate.
Tribunalul a constatat în schimb că răspunderea statului va fi angajată pentru eroarea judiciară ca urmare a condamnării reclamantei la pedeapsa închisorii de 2 ani prin Decizia penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., în absenţa nedovedirii caracterului nelegal al măsurilor preventive invocate.
Prin condamnarea reclamantei la pedeapsa închisorii de 2 ani cu executare efectivă pe o perioadă din care a fost computată perioada arestării preventive a reclamantei în perioada 3 aprilie 1996 - 12 decembrie 1996 (ulterior achitată), tribunalul a constatat că s-a adus în mod cert o atingere drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, aceasta suferind un prejudiciu profesional, de imagine multiplu şi complex şi un altul relativ la viaţa sa privată şi de familie şi chiar la condiţia umană de om liber.
S-a mai reţinut că, au fost iniţiate o serie de demersuri de punere în executare a celor două mandate, care în mod cert au produs o stare de anxietate şi de frustrare reclamantei mai ales prin perspectiva executării în regim privativ a acestei pedepse în contextul gravelor sale probleme de sănătate, despre care prin numeroase rapoarte de expertiză medico-legală se constatate că nu pot fi tratate în reţeaua medicală a sistemului penitenciar.
Gravitatea şi intensitatea acestor daune de ordin nepatrimonial cauzate reclamantei prin demersurile de punere în executare a pedepsei cu închisoarea sunt apreciate de tribunal ca fiind deosebit de importante mai ales că autorităţile au insistat în luarea acestor măsuri inclusiv după amânarea executării pedepsei prin sentinţa penală nr. 174 din 14 martie 2005 a Tribunalului Braşov, în dosarul nr. 227/2005, sau chiar după achitarea inculpatei.
Sentimentul profund de injustiţie cauzat de aceste demersuri de încarcerare care au continuat inclusiv după achitarea reclamantei a fost avut în vedere de instanţă ca un element important în stabilirea cuantumului ce urmează a fi acordat cu titlu de despăgubire.
Mai mult, tribunalul a avut în vedere că în mod cert după pronunţarea soluţiei definitive de achitare a reclamantei în baza deciziei instanţei supreme nr. 3463 din 28 octombrie 2009, în plan social şi profesional încercările de încarcerare în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii care a fost anulat de abia la data de 12 mai 2010 au cauzat reclamantei grave atingeri imaginii şi reputaţiei acesteia, la dosar existând dovada că menţiunile corespunzătoare la evidenţa cazierului judiciar s-au efectuat după rămânerea irevocabilă a sentinţei penale nr. 23 l/S din data de 12 mai 2010 a Tribunalului Braşov.
Sub aspectul prejudiciilor pretins a fi produse în planul formării profesionale a reclamantei, tribunalul le constată ca fiind ne dovedite afirmaţiile acesteia cu privire la amânarea cauzată de menţiunile din cazier asupra susţinerii tezei de doctorat şi a neacordării de către membrii comisiei a menţiunii „magna cum laude” având în vedere nedepunerea la dosar a înscrisurilor din care să rezulte înscrierea sa la Şcoala Doctorală, perioada studiilor doctorale şi orice alte aspecte din care să rezulte legătura de cauzalitate invocată de reci amantă.
Din actele depuse la dosar, tribunalul a constatat că dimpotrivă chiar după pronunţarea condamnării la pedeapsa închisorii cu executare din anul 2002, reclamanta a fost în măsură să continue cursurile Facultăţii de Drept şi să susţină examenul de licenţă în februarie 2005, fără a se administra alte mijloace de probă din care să rezulte existenţa unor impedimente obiective în planul şcolarizării sale cauzate de această condamnare.
Aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la afirmaţiile reclamantei potrivit cărora a fost împiedicată de măsura restrictivă de a nu părăsi localitatea de a participa la seminarii, burse internaţionale, etc., nefăcându-se o dovadă concretă cu privire la pierderea reală de şansă sub acest aspect.
Tribunalul a constatat ca fiind nedovedite şi aspectele legate de pretinsele impedimente cauzate la locul de muncă al reclamantei de condamnarea penală având în vedere că la dosar nu s-a depus decât o copie a cărţii de muncă a reclamante la nivelul anului 1999 (deci anterior deciziei SCJ 2800 din 31 mai 2002), din care rezultă că în 1999 a fost angajată ca redactor la SC R. SA, fără a dovedi prin alte mijloace de probă crearea unui mediu ostil la locul de muncă prin procedura penală în discuţie sau a imposibilităţii de a se angaja, astfel cum afirmă prin acţiune.
În planul dreptului la viaţă privată care include în egală măsură dreptul la reputaţie (cauza P. c. României, P. c. Republicii Moldova) tribunalul a constatat că prejudiciul produs prin eroarea judiciară consecinţa pronunţării deciziei penale a instanţei supreme nr. 2800 din 31 mai 2002 este cert şi inerent luării unei astfel de măsuri în condiţii de arbitrariu şi inechitate a procedurii penale, deja constată prin hotărârea C.E.D.O. din 29 martie 2007.
Tribunalul a mai constatat că reclamanta a suferit un cert prejudiciu de imagine prin expunerea la dispreţul public în calitate de condamnată la pedeapsa închisorii cu executarea, care a adus o atingere gravă adusă onoarei şi demnităţii sale.
Aşadar, sub aspectul dreptului său la viaţă privată, inclusiv sub aspectul dreptului de imagine şi dreptului la o bună reputaţie, faţă de împrejurările concrete ale speţei se poate reţine producerea unui prejudiciu de ordin nepatrimonial reclamantei.
În ceea ce priveşte viaţa sa de familie, tribunalul a constatat, de asemenea, că această eroare judiciară a fost de natură a produce de asemenea un prejudiciu de ordin personal nepatrimonial având în vedere că reclamanta avea în întreţinere în perioada 2002 (data condamnării sale la pedeapsa închisorii cu executare) - 2009 (data achitării sale definitive ca urmare a rejudecării recursului) pe minora R.M. născuta la 11 august 1989.
Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au formulat apel.
Astfel, în motivarea apelului, reclamanta a susţinut că, soluţia pronunţată în cauză este greşită sub aspectul cuantumului daunelor reţinute de către prima instanţă.
La rândul său, pârâtul a susţinut greşita interpretare, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. civ., deoarece aceasta trebuia să constate faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen., având în vedere faptul că, aşa cum rezultă şi din decizia penală de achitare, nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurilor preventive invocate, aşa cum s-a reţinut în opinia separată a preşedintelui completului de judecată, astfel că, măsura arestării nu a fost una abuzivă.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate de către instanţa de judecată pentru acoperirea prejudiciului suferit suma acordată este mult prea mare, întrucât pentru stabilirea gravităţii suferinţelor psihice provocate reclamantei se impune administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice cât şi întinderea prejudiciilor morale. Există riscul ca reparaţia făcută cu titlu de daune morale, dacă nu este echilibrată, să conducă la crearea unui prejudiciu mult mai mare decât reparaţia în sine.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 272 din 14 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa în sensul diminuării daunelor morale la 100.000 lei.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, acordarea daunelor morale este însă o chestiune de apreciere a magistratului, şi tocmai de aceea, singurul motiv de apel care a fost primit de către Curte a fost cel al pârâtului, cu referire la cuantumul despăgubirilor morale ce au fost acordate de către prima instanţă.
Dispoziţia art. 505 alin. (1) C. proc. pen., stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabileşte şi criteriile de cuantificare a acestuia. Acest lucru este justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
De aceea, nici C.E.D.O., atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Astfel, având în vedere jurisprudenţa acestei Curţi - Cauza B., A., D., M. şi P., S. şi P. contra României, precum şi practica judiciară a instanţei supreme, dispoziţiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 pronunţată de Curtea Constituţională, Curtea a apreciat, în funcţie de toate circumstanţele evocate de către reclamantă, şi reţinute, aşa cum am mai arătat de către ambele instanţe (inclusiv durata detenţiei de opt luni) şi situaţia personală şi familială a reclamantei, cât şi de situaţia economică de la nivel mondial şi naţional de notorietate, că suma de 100.000 lei acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-o eroare judiciară este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei apelantei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs părţile, respectiv, reclamanta M.V.A. şi S.R. prin M.F.P. invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă critică hotărârea sub următoarele aspecte:
1. La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate nu s-a avut în vedere şi perioadele de timp cât împotriva reclamantei s-au luat măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte cererea de chemare în judecată se întemeiază nu numai pe dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., ci şi pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, deşi se apreciază temeinicia motivului de apel privind cuantumul despăgubirilor, prin dispozitivul hotărârii se respinge apelul, fiind astfel incident în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel ce vizau împrejurarea că instanţa fondului nu a avut în vedere întreaga perioadă de aproape doi ani în care autorităţile menţionează nelegal un mandat de executare a pedepsei închisorii. Nu s-a ţinut cont de durata de timp de 7 ani şi jumătate scursă între momentul condamnării şi momentul achitării.
2. În mod greşit s-a dispus diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate. Hotărârile C.E.D.O. invocate de instanţa de apel, pe această linie, nu au legătură cu prezenta cauză. În mod greşit se face referire la situaţia economică la nivel mondial şi naţional fără a se ţine cont de împrejurările concrete ale cauzei, atât reale cât şi personale.
Recurentul S.R. prin M.F.P. critică hotărârea sub următoarele aspecte.
S-a încălcat principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil întrucât în cauză s-au constatat inaplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., temei de drept invocat de reclamantă şi cu toate acestea, instanţa a extins cadrul procesual constatând că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen.
În conformitate cu principiul disponibilităţii părţii, instanţa este ţinută să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.
2. Situaţia de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 504 C. proc. pen., pentru a fi justificată, în speţă, acordarea de măsuri reparatorii din partea S.R. Instanţa de apel trebuia să constate că în speţă nu sunt aplicabile reglementările din art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât în speţă nu există o hotărâre de constatare a nelegalităţii arestării abuzive.
3. Suma de 100.000 lei acordată cu titlu de daune morale, este un cuantum supraevaluat, raportat la elementele probatorii administrate în cauză.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed:
1. Recursul reclamantei
Prin cererea de recurs se invocă ca un prim motiv de nelegalitate incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ilustrându-se existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia. Se susţine în acest sens că, instanţa de apel în considerentele hotărârii achiesează la punctul de vedere al reclamantei, prin care arată că cererea de chemare în judecată se întemeiază în drept şi pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi cu toate acesteia prin dispozitivul hotărârii contrar celor susţinute în considerente, se respinge apelul.
Hotărârea ar putea fi motivată, pentru motivul de nelegalitate invocat de reclamantă, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce a decis instanţa.
În considerentele hotărârii apelate privitor la cadru procesual s-a reţinut că tribunalul a calificat corect cererea de chemare în judecată, respectând întocmai dispoziţiile art. 129 şi art. l 12 – art. 114 C. proc. civ.
Drept urmare, instanţa de apel, indubitabil, a menţinut cadrul procesual stabilit de instanţa fondului atât sub aspectul situaţiei de fapt cât şi sub aspectul temeiului de drept, ilustrând că dispoziţiile art. 505 alin. (l) C. proc. pen., stabilesc criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabilesc şi criteriul de cuantificare a acestuia.
Din considerentele astfel reţinute nu rezultă că s-au apreciat ca temeinice motivele de apel invocate de reclamantă, ci dimpotrivă conduc cert la soluţia de respingere a acestuia aşa cum regăsim şi în dispozitiv.
Dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., au fost amintite în considerentele hotărârii sub un alt aspect, dar să arată expres că singurul motiv de apel primit a fost cel al pârâtului, cu referire la cuantumul despăgubirilor morale ce au fost acordate de prima instanţă.
În atare condiţii, nu se poate reţine existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii atacate şi dispozitiv, câtă vreme cererea introductivă de instanţă a fost considerată admisibilă, însă cuantumul daunelor morale solicitate şi cel acordat de prima instanţă au fost considerate excesive, raportat la circumstanţele concrete ale speţei, astfel că instanţa de apel a considerat că se impune diminuarea despăgubirilor. Mai mult, considerentele hotărârii aşa cum sunt prezentate, răspund tuturor motivelor de apel arătate de reclamantă în cererea de apel.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru durata nerezonabilă a procedurii, se reţine că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea (..) într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă (..) care va hotărî (..) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”, instanţa de apel a stabilit o sumă echitabilă cu titlu de daune. Contrar susţinerilor recurentei, la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa de apel a apreciat „w funcţie de toate circumstanţele evocate de reclamantă prin cererea introductivă”, astfel încât să se ofere o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamante.
Termenul rezonabil al procesului penal a fost analizat de către instanţă în raport de elementele procesuale ale cauzei, aspectele invocate de către recurentă privind fondul judecării cauzei, caracterul nerezonabil al procesului fiind o stare de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, la stabilirea despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 lei instanţa nelimitându-se doar la durata detenţiei de opt luni.
În ceea ce priveşte critica formulată de către ambii recurenţi referitoare la cuantumul daunelor morale, se constată că nu este fondată.
Astfel, se observă că dispoziţiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen., enumera criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume, durata privării de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.
Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.
De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi C.E.D.O., atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţa de apel reclamantei cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea sa.
Aşadar, urmează a fi înlăturată critica reclamantei conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse faţă de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acestea nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate.
Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 3.000.000 lei, ar înlătura caracterul de „satisfacţie echitabilă” al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.
2. Recursul pârâtului
O primă critică adusă hotărârii atacate e reprezentată de încălcarea principiului disponibilităţii, recurentul susţinând că instanţa a extins cadrul procesual, constatând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 504 alin. (l) C. proc. pen.
În drept, procesul civil este guvernat de principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor, inclusiv de principiul respectării dreptului la apărare.
Principiile menţionate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., potrivit cu care, orice persoană, „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
Principiul disponibilităţii semnifică posibilitatea părţilor de a dispune cu privire la obiectul procesului şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, ceea ce înseamnă că judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în raport de limitele învestirii de către părţile litigante.
În speţă, se constată că cererea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., dar reclamanta a indicat şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.
Dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., reglementează cazurile care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. Aceste prevederi legale sunt o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [..]”.
În acest context normativ constituţional, instanţele au procedat corect, interpretând şi aplicând ad litteram prevederile art. 504 C. proc. pen.
Alin. (1) al art. 504 se referă la situaţia persoanei care a fost condamnată definitiv şi în privinţa căreia, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, reglementează dreptul şi condiţiile de acordare a despăgubirii pentru persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Din modul de redactare şi conţinutul alin. (2) şi (3) nu rezultă că dreptul la despăgubiri al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, ar fi condiţionat de existenţa unei condamnări definitive.
Pentru a se putea acorda despăgubirea în această situaţie, trebuie făcută dovada că în cursul procesului penal (care include faza urmăririi penale şi faza judecăţii), reclamantul a fost privat de liberate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În cauză, aşa cum au reţinut instanţele anterioare, soluţia de condamnare la pedeapsa închisorii, ca urmare a admiterii cererii de revizuire şi de rejudecare a recursului formulat, a fost înlocuită cu o soluţie de achitare a reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., prin Decizia nr. 3463 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, prin confirmarea de către instanţa de recurs a hotărârilor penale anterioare (sentinţa penală nr. 109 din 30 martie 2001 a Tribunalului Braşov şi decizia penală nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Braşov) decizia prin care s-a dispus achitarea reclamantei s-a statuat implicit şi asupra nelegalităţii măsurilor preventive îndreptate asupra acesteia, fapt reţinut în mod corect de instanţa de apel.
În consecinţă, în mod corect a fost antrenată răspunderea Statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi pentru privările nelegale de libertate în condiţiile şi în limitele prevăzute de art. 504 şi următoarele C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, texte de lege ce au constituit temei de drept al cererii introductive de instanţă.
Critica formulată de S.R., prin M.F.P., potrivit căreia nu s-ar fi dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturată, întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel este, conform celor anterior arătate, în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale în materie, cât şi cu soluţiile jurisprudenţiale în materie.
Hotărârea de achitare nu poate constitui o „reparaţie morală prin ea însăşi”, cum greşit acreditează ideea recurentul-pârât, întrucât tocmai soluţia de achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost achitat, nu ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 504 – art. 505 C. proc. pen., pentru a promova acţiunea în pretenţii.
Prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta M.V.A. şi pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 272/ A din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 81/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 82/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
