ICCJ. Decizia nr. 889/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 889/2012
Dosar nr. 4001/86/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1834 din 23 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Suceava, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu P.M. Suceava, prin P.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că reclamantul a solicitat retrocedarea terenului în litigiu, ca moştenitor după defuncta H.R., invocând un testament, prin care aceasta i-a testat dreptul de proprietate pentru 900 m.p. teren, iar autoarea sa l-a moştenit, la rândul său, pe soţul H., conform certificatului de moştenitor nr. 7453/1947.
Verificând întinderea dreptului de proprietate al autoarei invocate, H.R., prima instanţă a reţinut că din cartea funciară rezultă că H.R. a moştenit, conform certificatului de moştenitor nr. 7453/1947, de la soţ, 9/16 plus 2/5 din 1/16 şi tot atât a dobândit şi reclamantul.
S-a reţinut că din certificatul de moştenitor nr. 19/1969, emis reclamantului după autoarea sa, rezultă că suprafaţa moştenită este de 206 m.p. teren, atât cât acesta a indicat expres şi în acţiune şi că acest certificat de moştenitor a fost invocat de reclamant, este proba sa şi face dovada asupra celor conţinute până la anulare.
Nu poate fi reţinut, a constatat prima instanţă, ca probă a dreptului de proprietate, testamentul nr. 73 din 7 februarie 1963 deoarece acest act juridic nu face, în sine, dovada dreptului de proprietate, fiind necesar să rezulte din alte înscrisuri proprietatea testatorului, iar prin expropriere s-au preluat doar 668 m.p. teren de la mai mulţi coproprietari.
În testament se arată expres că terenul testat l-a dobândit H.R. de la defunctul său soţ, adică 9/16 plus 2/5 din 1/16 din parcelele 288/2 de 287 mp teren şi 1782 de 150 mp teren (C.F. 1740 a comunei cadastrale Suceava).
Aşa fiind, nu se poate reţine suprafaţa de 900 m.p. teren din testament, nefăcându-se dovada dreptului de proprietate al autoarei pentru acest teren, conform art. 1169 C. civ. Mai mult, pentru acest teren reclamantul este deja proprietar, conform sentinţei civile nr. 5928 din 26 august 1992, având ca obiect uzucapiune, care a fost operată în cartea funciară, iar din suplimentul la expertiza topo rezultă că există identitate între terenul pentru care reclamantul este intabulat şi terenul din sentinţa de uzucapiune.
A acorda reclamantului încă o suprafaţă de teren, a conchis prima instanţă, ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză.
De asemenea, s-a reţinut că terenul în litigiu, loc de joacă pentru copii şi parcare, face parte din domeniul public al municipiului, aşa cum rezultă din documentaţia depusă la dosar de pârâtă şi suplimentul la expertiza topo, condiţii în care nu ar fi fost posibilă retrocedarea în natură, domeniul public fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Prin decizia civilă nr. 24 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului P.I. împotriva sentinţei anterior menţionate, pe care a schimbat-o în tot, admiţând acţiunea în parte.
În consecinţă, a desfiinţat dispoziţia nr. 1420 din 5 mai 2009 a P.M. Suceava, a obligat pârâta să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor predate în mod abuziv în favoarea reclamantului pentru cota de 47/80 din terenul în suprafaţă de 400 m.p., identic cu parte din p.f.288/9 din C.F. nr. 2244 a comunei cadastrale Suceava, haşurată în roşu în planul de situaţie, anexa 1, de la dosar fond al raportului de expertiză efectuat de expert T.P., cu cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat, pe baza menţiunilor din cartea funciară şi a concluziilor expertizei efectuate în cauză, că suprafaţa totală de teren a fost de 900 m.p., identică cu p.f. nr. 288/2 şi 1782, care iniţial au fost intabulate pe numele H.R. cu 47/80 cotă indiviză, în C.F. nr. 1720 Suceava. Parcela nr. 288/2 s-a divizat în parcelele nr. 288/2 şi 288/9, ultima fiind expropriată şi intabulată în C.F. nr. 2244 Suceava, în favoarea proprietarului tabular S.R.
Prin sentinţa civilă nr. 5928 din 26 august 1992 a Judecătoriei Suceava, s-a constatat că reclamantul a dobândit prin uzucapiune extratabulară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 500 m.p., identic cu p.f. nr. 288/2 şi 3041 din C.F. nr. 1720 Suceava.
Acest teren, astfel cum rezultă din expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în cauză şi din planurile de situaţie depuse la dosar, se identifică cu parcelele nr. 8844 1Cc de 349 mp, nr. 8844 2A de 51 m.p., nr. 8845 1A de 37 m.p. şi 57 m.p. din p.f. nr. 288/9.
Ca atare, reclamantul, urmare a posesiei îndelungate şi utile, a obţinut 500 m.p. teren prin uzucapiune, mod de dobândire a dreptului de proprietate independent de calitatea reclamantului de moştenitor al unuia din proprietarii tabulari ai imobilului.
Întrucât reclamantul a uzucapat dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 500 m.p. teren, în discuţie a rămas diferenţa de 400 m.p. teren, care a fost proprietatea H.R. în cotă de 47/80 părţi indivize, conform certificatului de moştenitor nr. 7453 din 19 august 1947 şi care a făcut obiectul exproprierii.
Reclamantul, potrivit certificatului de moştenitor nr. 19 din 19 februarie 1969, este moştenitorul H.R.
Întrucât autoarea reclamantului nu a avut un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, se apreciază că acesta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii numai pentru cota ce a aparţinut autoarei sale, respectiv de 47/80 din drept, potrivit art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în cauză, deoarece se referă la situaţia în care doar o parte din moştenitorii proprietarului formulează notificare, nu şi la situaţia unui imobil în indiviziune, când formulează notificare doar moştenitorii unui coindivizar, textul fiind de strictă interpretare.
Reclamantul nu a făcut dovada că este moştenitor al celorlalţi coindivizari, cu atât mai mult cu cât nici nu a pretins acest lucru, astfel că nu poate profita de cotele lor.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.I. şi pârâta P.M. Suceava, prin P., criticând-o pentru motive de nelegalitate.
1. Prin criticile formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul P.I. a susţinut că, în mod greşit, s-a apreciat de către instanţa de apel că nu are calitatea de persoană îndreptăţită pentru întreaga suprafaţă de 900 m.p., ignorându-se forţa probantă a testamentului, ce reprezintă înscris doveditor, în sensul art. 22.1 pct. d din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, intrând în categoria actelor juridice „care atestă deţinerea proprietăţii”.
Conform testamentului lui H.R., aparţinea acesteia întreaga suprafaţă de 900 m.p. teren; cotele de 9/16 şi 2/5 din 1/16 menţionate în certificatul de moştenitor nr. 19/1969 se referă doar la construcţii şi, dată fiind forţa probantă a testamentului în sistemul Legii nr. 10/2001, este nerelevant faptul că în actul de expropriere apar ca proprietari în indiviziune şi alte persoane.
Dacă legea permite ca rolul fiscal sau registrul agricol să fie înscrisuri doveditoare, cu toate că au caracter declarativ, cu atât mai mult un testament autentic poate fi luat în considerare, mai ales că suprafaţa respectivă nu a mai fost revendicată de alte persoane.
Recurentul – reclamant a mai susţinut că terenul poate fi retrocedat în natură, fiind loc viran din faţa locului A4 de pe str. Mărăşeşti pe care se află câteva locuri de parcare asfaltate şi nişte scrâncioburi pentru copii, în prezent deteriorate.
2. În motivarea criticilor formulate, pârâta Primăria P.M. Suceava, prin P., a arătat următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a dat apreciat că testamentul face dovada dreptului de proprietate, nefiind întrunite cerinţele art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007.
Totodată, în mod greşit, a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5300 lei, care este excesiv faţă de obiectul şi complexitatea cauzei.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.
1. În ceea ce priveşte recursul reclamantului, se reţine că acesta pretinde, pe de o parte, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de 400 m.p., şi nu doar în cotă de 47/80 din 400 m.p., astfel cum a apreciat instanţa de apel iar, pe de altă parte, restituirea în natură a suprafeţei de 400 m.p.
Din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, aceste critici vizează prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, privind înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi ale prevederii corespondente din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, de asemenea, dispoziţiile relevante din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură.
Prin motivele de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă testamentului autentificat sub nr. 73/7 februarie 1963, întocmit de H.R. în favoarea reclamantului, în care se menţionează că partea sa din terenul dobândit prin moştenire de la soţ (aşadar, cel din C.F. nr. 1720 Suceava) este de 900 m.p.
Se observă că ceea ce contestă reclamantul este suprafaţa de teren deţinută în proprietate de către autoarea sa la momentul exproprierii, susţinând că aceasta era de 900 m.p., chiar prin aplicarea cotei de 47/80, în timp ce instanţa de apel a considerat că 900 m.p. reprezenta suprafaţa totală a terenului expropriat, din care H.R. deţinea doar o cotă de 47/80.
Pentru a determina suprafaţa totală a terenului din C.F. nr. 1720 Suceava şi întinderea dreptului autoarei H.R., instanţa de apel s-a raportat la menţiunile din cărţile funciare nr. 1720 şi nr. 2244 ale comunei cadastrale Suceava, din care a rezultat că H.R. a figurat în C.F. nr. 1720 cu respectiva cotă – parte din parcelele funciare nr. 288/2 şi 1782, iar prin exproprierea în baza Decretului nr. 775/1964, parcela nr. 288/9 grădină, divizată din parcela nr. 288/2, s-a dezlipit din C.F. nr. 1720 şi a fost intabulată în C.F. nr. 2244, în favoarea S.R.
Suprafaţa totală de teren, din care H.R. a deţinut doar o cotă – parte, a fost identificată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul desemnat de prima instanţă, ce a avut în vedere toate operaţiunile succesiv reflectate de cartea funciară, anterioare şi ulterioare exproprierii din anul 1964.
Extrasul de carte funciară este menţionat în art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate.
Cu toate că, potrivit art. 26 din Decretul – Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, drepturile reale provenite din succesiune (precum în cauză, autoarea reclamantului dobândind dreptul pe cale succesorală) se transmiteau fără înscriere în cartea funciară, nu se poate ignora că dreptul numitei H.R. a fost dobândit de la un proprietar tabular, al cărui drept de proprietate este atestat de menţiunile cărţii funciare, în condiţiile art. 17 din Decretul – Lege nr. 115/1938.
Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a considerat că menţiunile din cartea funciară constituie dovada calităţii de proprietar în persoana autoarei reclamantului, însă şi a întinderii dreptului, motiv pentru care a înlăturat alte înscrisuri din care rezulta o situaţie contrară.
Astfel, chiar dacă şi testamentul figurează printre înscrisurile considerate de normele de aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 drept doveditoare, în condiţiile înfăţişării a însuşi titlului de proprietate, testamentul, unit cu certificatul de moştenitor, poate fi reţinut ca mijloc de probă pentru determinarea întinderii dreptului transmis pe cale succesorală doar în măsura în care se coroborează cu titlul de proprietate şi cu alte dovezi administrate.
În cazul în care acesta contrazice titlul de proprietate în privinţa întinderii dreptului autorului, poate fi reţinut în ansamblul probator doar cu privire la calitatea de succesor a persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 23.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dat fiind că autorul nu ar fi putut transmite pe cale succesorală mai mult decât avea el însuşi.
Ca atare, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă menţiunilor din cartea funciară pe aspectul suprafeţei totale a terenului asupra căruia autoarea reclamantului avea o cotă – parte de 47/80, pe care le-a coroborat cu menţiunile din decretul de expropriere, în anexa căruia autoarea figurează alături de alţi 12 coproprietari şi cu raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.
Această instanţă de control judiciar nu poate evalua constatările instanţei de apel pe baza probatoriului administrat, deoarece aceste aprecieri reprezintă o chestiune de temeinicie, a cărei reapreciere excede atribuţiilor acestei instanţe de recurs, circumscrise legalităţii hotărârii recurate, în raport de cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Reevaluarea probelor administrate, cu finalitatea modificării situaţiei de fapt, a fost posibilă doar pe baza pct. 11 al art. 304, care este, însă, abrogat din anul 2001, fără ca, în reglementarea actuală, să existe vreun temei pentru această operaţiune.
Pe de altă parte, se observă că, dintr-o eroare de calcul aritmetic, reclamantului i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru o suprafaţă chiar mai mare decât cea stabilită de către însăşi instanţa de apel.
Astfel, prin decizia recurată, s-a constatat că reclamantului i se cuvine atât cât a deţinut autoarea sa, respectiv cota de 47/80 din totalul de 900 m.p., din care a scăzut o suprafaţă de 500 m.p., pentru care reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 5928 din 26 august 1992 a Judecătoriei Suceava, irevocabilă, având ca obiect uzucapiune, în final, acordându-i-se măsuri reparatorii pentru o cotă de 47/80 din 400 m.p.
Or, scăzându-se 500 m.p. din 537,5 m.p., cât reprezintă 47/80 din 900 m.p., rezultă o diferenţă de 37,5 m.p., pentru care ar fi trebuit să se acorde reclamantului măsuri reparatorii; în fapt, însă, aceste măsuri i-au fost acordate pentru o suprafaţă de 240 m.p., rezultat al raportării cotei de 47/80 la 400 m.p.
Nu se poate proceda la reducerea suprafeţei de teren pentru care instanţa de apel a recunoscut reclamantului dreptul la măsuri reparatorii, deoarece pârâta P.M. Suceava nu a formulat motive de recurs pe aspectul întinderii dreptului de proprietate, neputând a se agrava, în consecinţă, situaţia reclamantului în propria cale de atac.
Constatările expuse anterior au, însă, relevanţă pe aspectul restituirii în natură, întrucât, prin raportare la suprafaţa reală pentru care reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii, respectiv 37,5 m.p., este exclusă posibilitatea restituirii în natură, fiind vorba despre o suprafaţă infimă de teren.
Pe de altă parte, din motivele de recurs, rezultă că reclamantul a formulat susţinerile referitoare la restituirea în natură în contextul pretenţiei de recunoaştere a dreptului pentru întreaga suprafaţă de 400 m.p., în condiţiile în care a reieşit, din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, că ar fi liberă de construcţii o suprafaţă de 406 m.p., aflată în domeniul privat al municipiului.
Aşadar, reclamantul nu pretinde restituirea în natură a suprafeţei de 240 m.p., recunoscută de către instanţa de apel, deoarece nu a solicitat refacerea expertizei şi delimitarea acestei suprafeţe în cadrul suprafeţei de 406 m.p. libere de construcţii, cu atât mai puţin restituirea unei suprafeţe şi mai mici de teren.
În plus, nici măcar suprafaţa de 240 m.p. recunoscută în apel nu se poate restitui în natură, fiind incidente dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul proprietatea autoarei reclamantului a fost preluat de către stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 775/1964, pentru construirea de ansambluri de locuinţe, spaţii comerciale şi pieţe, ca atare, sunt aplicabile prevederile art. 11 care reglementează tocmai regimul juridic al măsurilor reparatorii cuvenite în situaţia unor terenuri expropriate anterior anului 1989.
Cu toate că art. 11 alin. (3) permite restituirea în natură a suprafeţelor de teren libere de construcţii, şi pe care nu se află amenajări de utilitate publică, această posibilitate este înlăturată dacă lucrările de utilitate publică ce au determinat exproprierea ocupă funcţional întregul teren expropriat, caz în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, astfel cum prevede explicit art. 11 alin. (4).
Pe acest temei, chiar dacă există suprafeţe de teren libere de construcţii, acestea nu pot fi restituite în natură.
Nu s-a contestat în cauză că blocurile de locuinţe pentru care a fost preluat terenul în litigiu au fost edificate, iar ocuparea „funcţională” a terenului nu înseamnă numai amprenta la sol a blocurilor construite şi nici afectarea unor servituţi legale sau unor amenajări de utilitate publică, atât timp cât de această ultimă ipoteză menţionată se preocupă alin. (3) al art. 11.
Faptul că prin construcţia blocurilor de locuinţe nu a fost ocupată întreaga suprafaţă de teren expropriată nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, întrucât, în toate cazurile, blocurile de locuinţe se proiectează şi se construiesc cu păstrarea unor distanţe oarecare între ele (care variază conform proiectelor de sistematizare).
Suprafeţele rămase între blocuri sunt susceptibile de a fi amenajate pentru a deservi nevoile locatarilor din zonă, ca spaţii verzi sau pentru diferite alte utilităţi publice (parcări, spaţii de joacă, alei de acces, etc.).
Întrucât toate aceste amenajări ocupă întreaga suprafaţă de 406 m.p., în mod corect, instanţa de apel a constatat că suprafaţa de teren pentru care i-a recunoscut reclamantului dreptul la măsuri reparatorii nu poate fi restituită în natură, în aplicarea art. 11 alin. (4), înlăturându-se motivul de recurs pe acest aspect.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta P.M. Suceava, criticile vizează, pe de o parte, forţa probantă a testamentului, susţinându-se că, în mod greşit, s-a constatat că acesta face dovada dreptului de proprietate iar, pe de altă parte, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului în apel.
După cum s-a arătat în analiza motivelor de recurs ale reclamantului, instanţa de apel a valorificat testamentul autentificat sub nr. 73 din 7 februarie 1963, întocmit de H.R. în favoarea reclamantului doar pentru determinarea calităţii de succesor a acestuia, şi a procedat în acest fel numai pentru că a fost înfăţişat şi certificatul de moştenitor de pe urma proprietarului tabular.
Pentru stabilirea existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei, la data exproprierii, instanţa de apel a dat eficienţă altor mijloace de probă administrate, în principal, extrasului de carte funciară, decretului de expropriere, raportului de expertiză topografică.
În aceste condiţii, criticile referitoare la valorificarea testamentului drept înscris doveditor al dreptului de proprietate sunt lipsite de obiect şi vor fi înlăturate ca atare.
Motivul de recurs relativ la cheltuielile de judecată evocă dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul solicitând reducerea cheltuielilor excesive.
Or, aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, prin raportare la complexitatea cauzei şi munca prestată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie a deciziei, nu de legalitate, pentru a fi incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susţinerile recurentului urmând a fi înlăturate.
În consecinţă, recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.I. şi de pârâta P.M. Suceava prin P. împotriva deciziei nr. 24 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 88/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 89/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
