ICCJ. Decizia nr. 88/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 88/2012
Dosar nr. 13401/3/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios, administrativ şi fiscal, reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale Române cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuţiei politice la care a fost supusă de regimul comunist.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951 familia sa a fost strămutată din judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea F.N., restricţiile domiciliare fiind ridicate la data de 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Reclamanta a mai arătat că beneficiază de Hotărârea nr. 123 0/1991 emisă de către Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului -Lege nr. 118/1990.
în drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin încheierea din şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, invocată din oficiu, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile.
Prin sentinţa civilă nr. 828 din 14 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantă.
S-a reţinut că reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva sa s-a luat măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951- 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951. Deşi prima instanţă a constatat această situaţie de fapt, a reţinut că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor care pot beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009, de care pot beneficia doar persoanele care au fost condamnate politic.
Tribunalul a concluzionat că pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soţul sau descendenţii acesteia pot solicita, în condiţiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5, nu şi despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a).
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii şi, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
La data de 22.02.2011, apelanta reclamantă şi-a precizat cererea de apel, solicitând a se avea în vedere la soluţionarea cauzei art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6 şi 14 C.E.D.O.
Prin decizia civilă nr. 196 A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de reclamantă, s-a desfiinţat sentinţa atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:
Teza juridică susţinută de către reclamantă constă în faptul că a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 -27 iulie 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 fiind aplicabile în cauza de faţă, putând beneficia de daune morale şi persoanele care au fost supuse măsurilor administrative.
Curtea a constatat că prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a extins sfera situaţiilor în care instanţele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între acestea regăsindu-se şi persoanele (ori, după caz, soţia sau descendenţii până la gradul al II-lea) împotriva cărora s-au luat în perioada de referinţă măsuri administrative cu caracter politic.
Sub acest aspect s-a reţinut că în mod greşit Tribunalul a stabilit că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit doar prin condamnare.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, s-a constatat că prima instanţă a omis că demersul judiciar al părţii a urmărit tocmai obligarea pârâtului la despăgubiri prin raportare la acest act normativ. Cum dreptul şi pretenţiile reclamanţilor pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceştia, în mod greşit a apreciat prima instanţă, că acţiunea adresată instanţei ar fi inadmisibilă. Pe de altă parte, existenţa unui prejudiciu ca urmare a măsurii administrative de dislocare din zona frontierei de vest în comuna F.N. cu privire la care instanţa de fond a fost chemată a se pronunţa vizează însăşi fondul pretenţiilor acţiunii având acest obiect.
Instanţa de fond, soluţionând cauza în sensul respingerii cererii reclamanţilor ca inadmisibilă, a lipsit reclamanta de posibilitatea de a-şi valorifica în mod efectiv pretenţia sa în această privinţă, aspect condamnat de atâtea ori de către instanţa de contencios european.
S-a concluzionat în sensul că instanţa de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părţilor din proces, dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată şi nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenţia efectivă a instanţei de judecată, prin soluţia strict formală de respingere a acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă.
Curtea a apreciat că, în temeiul art. 297 C. proc. civ. se impune desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menţionate anterior, în condiţii de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicţie şi aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret şi efectiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Recurentul invocă primordial drept motiv de ordine publică aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Susţine că instanţa trebuia să observe că temeiul de drept al acţiunii introductive a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358/2010 a instanţei de contencios constituţional, astfel că dispoziţia de lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica.
Referitor la incidenţa art. 6 din Convenţia C.E.D.O., arată că nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului sau a executivului în vederea influenţării soluţionării litigiului de natură să aducă atingere principiului preeminenţei dreptului şi noţiunii de proces echitabil, ci a Curţii Constituţionale. Însăşi jurisprudenţa europeană admite că intervenţia este posibilă în situaţii de excepţie în care există motive importante de interes general, adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.
Reclamanta nu poate invoca existenţa unei ";speranţe legitime"; în sensul C.E.D.O.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arată că în mod corect prima instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. a admis-o, nefiind necesară soluţionarea pe fond a litigiului.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Curtea va examina solicitarea recurentului invocată ca motiv de ordine publică în sensul aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 vizând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, împreună cu analizarea criticilor de nelegalitate a deciziei atacate.
Recurentul a susţinut că, având în vedere că a fost identificată existenţa unui paralelism de reglementare, ce determină, în opinia Curţii Constituţionale, neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1), lit. a) teza I din legea indicată şi neintervenind nicio modificare a prevederilor declarate neconstituţionale, în termenul legal, dispoziţiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din actul normativ a constituit temeiul acţiunii reclamantei, au încetat de drept conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României.
S-a considerat, pe cale de consecinţă, că nu mai există temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, iar faţă de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu ar mai datora despăgubiri.
Curtea va constata că o asemenea solicitare nu poate fi admisă în această fază procesuală, având în vedere că acţiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă motivat de împrejurarea că aceasta nu este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor ce se acordă doar persoanelor care au fost condamnate, nu şi celor care au fost supuse unei măsuri administrative, iar prin decizia atacată instanţa a desfiinţat această sentinţă şi a trimis cauza spre rejudecare pentru a fi cercetat fondul cauzei.
În calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de legalitate vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluţionării apelului, întrucât, în absenţa unei devaluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea unei situaţii juridice noi care să poată fi realizată din perspectiva altui cadru normativ, apărută ulterior pronunţării soluţiei definitive din apel.,
Prin urmare, în speţă, controlul de legalitate faţă de soluţia instanţei de apel, de admitere a apelului reclamantei, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor care pot beneficia de despăgubirile pentru prejudiciul moral prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, de care pot beneficia doar persoanele care au fost condamnate politic, însă interpretarea dată de prima
instanţă acestor dispoziţii legale este greşită prin raportare la conţinutul textului legal menţionat şi la finalitatea Legii nr. 221/2009.
Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în forma pe care o avea la data promovării acţiunii de faţă, prevedea: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare...;";.
Textul legal citat cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 221/2009, iar aceste măsuri pot fi solicitate, aşa cum rezultă din alin. (1) al art. 5 al legii, de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic ... sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic";.
Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această interpretare este impusă prin chiar titlul Legii nr. 221/2009, lege care priveşte condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Atât din titlul legii, cât şi din întregul conţinut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material şi moral persoanele care au fost persecutate politic într-o formă sau alta în perioada 1945-1989.
Faptul că prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a avut în vedere această finalitate este confirmat şi de dispoziţiile O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
La pct. 1 din acest act normativ sunt indicate de această dată în mod expres ca beneficiare ale despăgubirilor pentru prejudiciul moral şi persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Or, câtă vreme prima instanţă a soluţionat greşit cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, aşa cum au fost stabilite de instanţele de fond şi apel, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în cauză având în vedere dreptul reclamantei la un proces echitabil şi de acces la instanţă, drepturi prevăzute atât de art. 21 din Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Hotărârea Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. (1) din convenţie ";consacra (...) «dreptul la instanţă», în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)";
Dreptul la instanţă poate fi invocat de către orice persoana care are motive serioase sa considere ilegala ingerinţa în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine doreşte ca o instanţă să statueze asupra însăşi existenţei unui drept cu caracter civil.
Litigiul sau conflictul trebuie sa fie ";real"; şi";serios.
Prin urmare, efectivitatea dreptului la un proces echitabil presupune dreptul reclamantei la o instanţă imparţială care să procedeze la un examen atent al pretenţiilor deduse judecăţii, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie şi nu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, soluţie dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legii speciale cu privire la sfera persoanelor îndreptăţite la despăgubiri.
Cum prima instanţă nu a analizat probele administrate în cauză şi nici necesitatea completării probatoriului, nepronunţându-se prin urmare asupra fondului acţiunii, pe care practic a considerat-o inadmisibilă, soluţie greşită, întrucât măsura administrativă a strămutării are caracter politic în baza legii şi este asimilată ca regim juridic condamnării cu caracter politic, persoanele aflate în această situaţie având dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral, solicitarea recurentului privind aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale va fi analizată cu ocazia rejudecării cauzei pe fondul acesteia.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE PRIN D.G.F.P. A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 196 A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 861/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 889/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
