ICCJ. Decizia nr. 883/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 883/2012

Dosar nr.26968/3/2008

Şedinţa publică din 10 februarie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 26968/3/2008, la data de 10 iulie 2008, astfel cum a fost precizată ulterior (prin cererea depusă la termenul din 19 noiembrie 2008, reclamanţii I.V.N., I.E.R., I.A., I.H.N., I.N.R., I.R., I.D.R. şi I.E. au chemat în judecată pe pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor, solicitând obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării din 30 septembrie 2003, respectiv imobilul compus din teren în suprafaţă de 4 ha şi construcţiile aflate pe el, situat în Bucureşti, Şoseaua Olteniţei (fostă comuna Popeşti - Leordeni, fostă comuna Dudeşti - Cioplea).

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor lor, I.R. şi I.V., de la care a fost preluat de statul comunist în fapt, fără titlu, fiind dat spre folosinţă pârâtei.

Întrucât nu au cunoscut deţinătorul imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, notificarea formulată în baza acestei legi a fost adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, care le-a comunicat prin adresa din 09 mai 2003 că deţinătorul actual este Arhiepiscopia Bucureştilor. Urmare a acestei comunicări, s-au adresat cu notificare de restituire pârâtei, care nu a soluţionat-o nici până în prezent, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire, a cărui sancţionare o urmăresc prin prezenta acţiune.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J., art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Prin sentinţa civilă nr. 399 din 18 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Notificarea din 30 septembrie 2003, adresată pârâtei, a fost urmarea comunicării actualului deţinător al imobilului de către entitatea iniţial notificată, Primăria Municipiului Bucureşti, fiind formulată de reclamanţi cu respectarea termenului prevăzut de art. 28 alin. (1) raportat la art. 27 alin. (2), (3), (4). şi (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prezenta cauză priveşte procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, problema dacă pârâta este unitate deţinătoare/entitate învestită cu soluţionarea notificării şi deci dacă avea obligaţia de a soluţiona notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este o problemă ce ţine de fondul soluţionării notificării şi nu de calitatea procesuală pasivă.

Dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc limitele legii speciale în ceea ce priveşte persoanele juridice care pot avea calitatea de unităţi deţinătoare/entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor.

Astfel, pot avea calitatea de unităţi deţinătoare/entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor (deci şi obligaţia de a soluţiona notificările ce le sunt adresate) persoanele juridice, fie de drept public, fie de drept privat, dar la care statul este sau a fost acţionar/asociat, cu distincţiile prevăzute de lege. În acest sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiţii, problema care se pune este aceea dacă pârâta, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se încadra în dispoziţiile menţionate, deoarece în momentul de fată este persoană juridică de drept privat.

În acest sens, potrivit art. 29 alin. (3) din Constituţia României, cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii, iar potrivit alin. (5), cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

Or, din principiul autonomiei cultelor religioase faţă de stat rezultă concluzia că, în momentul de faţă, acestea se pot organiza doar ca persoane juridice de drept privat.

Mai mult, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2007, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Conform alin. (2), sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea.

În acest sens, prin Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R., recunoscut prin HG nr. 53/2008, la art. 41 alin. (1) se prevede că patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mânăstirea şi parohia sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul statut.

Faptul că pârâta este persoană juridică de utilitate publică nu schimbă statutul de persoană juridică de drept privat, în acest sens fiind şi dispoziţiile OG nr. 26/2000.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, moment care prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei, erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 177/1948, care la art. 28 prevedea că, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. De asemenea, se menţiona că sunt persoane juridice şi părţile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum şi aşezămintele, asociaţiunile, ordinele şi congregaţiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat dispoziţiunilor legii persoanelor juridice.

De asemenea, art. 56 din acelaşi act normativ prevedea că toate cultele religioase sunt datoare a-şi înainta statutul lor de organizare, pus în concordanţă cu prevederile legii de faţă, în termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi, Ministerului Cultelor, în vederea aprobării lor.

Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. a fost aprobat prin Decretul nr. 233/1946 al prezidiului Marii Adunări Naţionale şi prevedea la art. 186 că parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, mitropoliile şi patriarhia sunt persoane juridice de drept public. Dar aceste dispoziţii statutare au fost modificate ulterior, prin hotărârea Adunării Naţionale Bisericeşti din 10 iunie 1973, aprobată prin Decretul nr. 384 din 10 iulie 1973 al Consiliului de Stat al R.S.R., iar în urma modificării se prevedea doar că sunt persoane juridice.

Dincolo de problematica opozabilităţii acestor dispoziţii terţilor şi de efectele pe care le putea produce Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale (dreptul de a legifera aparţinea Marii Adunări Naţionale), este de observat că prin dispoziţii de aplicare internă, cum sunt dispoziţiile statutare, o persoană juridică nu poate să-şi aroge o calitate, respectiv cea de persoană juridică de drept public, care nu poate rezulta decât din lege, având în vedere că implică exercitarea autorităţii de stat.

Mai mult, prin intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 s-a instituit principiul autonomiei cultelor religioase faţă de stat, ceea ce nu face decât să întărească concluzia că pârâta nu era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 persoană juridică de drept public. În acest sens este şi Decizia nr. 43/1993 a Curţii Constituţionale, care stabileşte că unităţile de cult nu sunt unităţi bugetare, iar personalul acestora nu sunt funcţionari publici.

În concluzie, pârâta nu are calitatea de unitate deţinătoare/entitate învestită cu soluţionarea notificărilor în sensul Legii nr. 10/2001 şi, în consecinţă, nici imobilele aflate în deţinerea acesteia şi cu privire la care se invocă că ar fi fost preluate abuziv nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 19/ A din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei susmenţionate, sens în care a reţinut următoarele:

Obiectul analizei instanţei de apel îl constituie numai aspectul privind calitatea pârâtei de unitate deţinătoare a imobilului/entitate învestită cu soluţionarea notificării, deoarece numai acesta a fost avut în vedere la pronunţarea soluţiei de către prima instanţă, fiind considerat o chestiune prealabilă, ce nu a mai impus examinarea celorlalte condiţii pentru acordarea reparaţiei, respectiv modalitatea de preluare a bunului sau calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor şi, cu atât mai puţin, modalitatea concretă de reparaţie.

Atunci când se referă la subiectul de drept care este obligat a soluţiona o notificare, Legea nr. 10/2001, republicată operează, pe de o parte, cu noţiunea de entitate învestită cu soluţionarea notificării (art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (3), etc.) şi, pe de altă parte, cu noţiunea de unitate deţinătoare (art. 6 alin. (3), art. 10 alin. (5), art. 21, art. 25), dar acesta din urmă este textul cu caracter general ce prevede cine trebuie să primească şi să soluţioneze notificarea formulată de către cel ce se consideră persoană îndreptăţită, dar şi termenul de soluţionare.

Legea nu defineşte aceste noţiuni, însă o detaliere a conţinutului lor se găseşte la începutul Capitolului 2 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, potrivit cu care: „În înţelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele şi formulările prevăzute de lege au următoarele semnificaţii:

- unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste);

- entitate învestită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S., M.F.P., alte autorităţi publice centrale sau locale implicate)."

Din conţinutul acestor dispoziţii, coroborat cu prevederile care reglementează modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii (art. 9 şi următoarele din lege), rezultă că unitatea deţinătoare poate fi un subiect de drept public care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, un asemenea drept neputând fi exercitat decât de un astfel de organism, după cum rezultă şi din enumerarea exemplificativă care face referire la „orice altă instituţie publică".

Totodată, unitatea deţinătoare poate fi un subiect de drept care are înregistrat în patrimoniul său bunul, iar în această privinţă norma metodologică face vorbire despre „regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste".

Entitatea învestită cu soluţionarea notificării este, conform aceloraşi prevederi, o persoană juridică de drept public ce are obligaţia de a soluţiona notificarea, deşi bunul nu se află în patrimoniul său, deci analiza acestei noţiuni nu interesează în cauza de faţă.

Potrivit art. 9.1 din Norme, „Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea) şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul naşterii juridice a dreptului la restituire)."

În privinţa calităţii pârâtei de a fi subiect de drept public sau privat, curtea îşi însuşeşte raţionamentul primei instanţe, în sensul că, la data intrării în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, s-a recunoscut autonomia faţă de stat a cultelor religioase, astfel că orice dispoziţii contrare anterioare (cum este şi cazul Statutului invocat de apelanţi în motivele de apel) sunt considerate abrogate implicit.

Este adevărat că raţionamentul de faţă nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală intrată în vigoare ulterior datei formulării notificării (cum este Legea nr. 489/2007), însă incidenţa acestor prevederi legale nu este relevantă în speţă, deoarece concluzia este fundamentată pe alte argumente de drept.

La fel ca şi prima instanţă, curtea consideră că statutul de persoană juridică de drept public sau privat nu poate fi arogatprintr-un act intern al persoanei juridice respective, ci printr-un act cu caracter normativ şi cu forţa legii, astfel că singura concluzie este că Arhiepiscopia Bucureştilor este o persoană juridică de drept privat.

Sunt astfel nefondate, pentru considerentele mai sus expuse, toate argumentele apelanţilor legate de natura juridică a pârâtei la data formulării notificării, în sensul aplicării Statutului B.O.R. din anul 1949, precum şi criticile legate de aplicarea retroactivă a legii sau de nepublicarea în Buletinul Oficial a Decretului nr. 384/1973.

Pe de altă parte, revenind la cuprinsul legii reparatorii în privinţa subiectelor de drept care au calitatea de unitate deţinătoare, curtea constată nefondat argumentul apelanţilor în sensul că enumerarea cuprinsă în art. 9.1 din norme se referă şi la subiecte de drept privat atunci când vorbeşte despre „unităţi cooperatiste şi altele asemenea".

Aceasta întrucât textul trebuie interpretat în ansamblul său, nu scos din context, iar enumerarea integrală este: „minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea", deci nimic din această prevedere nu permite concluzia că este vorba despre subiecte de drept privat.

Este adevărat că din coroborarea art. 21 şi art. 29 (art. 27 în reglementarea anterioară modificării şi republicării, având în vedere şi efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008) rezultă că au obligaţia de a acorda măsuri reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001 şi „societăţile comerciale, altele decât cele la care se referă art. 21" (deci cele care au capital integral privat la data intrării în vigoare a legii), însă în acest caz legea se referă expres la subiectul de drept privat în discuţie, iar incidenţa legii în privinţa sa nu este stabilită pe cale de interpretare in extenso a unor Norme metodologice de aplicare a legii, care nu pot decât să organizeze aplicarea normei şi nu să adauge la lege.

Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanţă că pârâta nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

În privinţa motivului de apel prin care s-a susţinut greşita excludere a imobilului din raza de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această excludere nu a fost reţinută de tribunal în considerarea art. 2 alin. (1) din lege, invocat de apelanţi, ci în considerarea lipsei calităţii de unitate deţinătoare a pârâtei, astfel că nu se impunea analizarea aplicabilităţii în speţă a art. 2 şi nici a existenţei titlului pârâtei sau a modalităţii de preluare.

Curtea va înlătura şi argumentele referitoare la încălcarea dreptului de acces la o instanţă şi a art. 329 alin. (3) C. proc. civ., constatând că soluţia dată de tribunal nu închide reclamanţilor-apelanţi orice cale de a supune analizei unei instanţe de judecată dreptul pretins de aceştia, ci pur şi simplu constată că pârâta nu este supusă dispoziţiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Totodată, sunt nefondate şi criticile legate de lipsa independenţei instanţei, care nu sunt susţinute în speţă de nici o afirmaţie concretă care să substanţieze o asemenea acuză şi nu pot fi primite în aceste condiţii.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au formulat următoarele critici:

1. În mod nelegal, curtea de apel a menţinut soluţia fondului sub aspectul constatării că pârâta nu are calitate de unitate/entitate învestită cu soluţionarea notificării în sensul Legii nr. 10/2001, pe considerentul că în prezent aceasta este persoană juridică de drept privat, iar „unitate deţinătoare poate fi un subiect de drept public, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată asupra unui bun ce face obiectul legii".

Soluţia este lipsită de temei legal, fondându-se doar pe aprecieri de ordin subiectiv, care tind la limitarea câmpului de aplicare al legii.

Instanţa de apel a completat motivarea fondului prin trimitere la dispoziţiile cap. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pe care le-a interpretat eronat, în sensul că enumerarea exemplificativă din cap. 2 al Normelor ar exclude situaţia pârâtei de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

În realitate, această enumerare nu exclude de la aplicabilitatea Legii nr. 10/200 „entităţile cu personalitate juridică" care au înregistrat în patrimoniul lor bunul notificat, indiferent de titlu.

Includerea în această enumerare a „organizaţiilor cooperatiste", care sunt esenţialmente persoane juridice private, conduce la interpretarea că dispoziţiile legale analizate nu exclud de la aplicabilitatea legii acest tip de persoane, cum ar fi şi pârâta.

Chiar şi argumentul reţinut în considerentele hotărârii atacate, legat de efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 privind incidenţa legii şi în cazul societăţilor comerciale cu capital integral privat, conduce la concluzia că persoanele juridice private nu sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001.

O altă interpretare a legii ar conduce la neconstituţionalitatea acesteia şi a normelor de aplicare, prin raportare la art. 16, art. 44 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie.

Aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001, sub aspectul stabilirii calităţii pârâtei de unitate deţinătoare, rezultă din dispoziţiile art. 1, art. 9, art. 22 alin. (1) din lege şi art. 9.1 din Normele metodologice de aplicarea a acesteia, neaplicate de instanţa de apel.

Art. 1 din lege circumscrie aria imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001 prin raportare la persoana care le-a preluat, ajungându-se astfel implicit şi la delimitarea sferei persoanelor ce intră în noţiunea de unitate deţinătoare: „se restituie imobilele preluate în mod abuziv de către stat, organizaţii cooperatiste sau orice alte persoane juridice".

Art. 9 din lege prevede în mod expres că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".

Art. 22 alin. (1) din lege prevede că „persoana îndreptăţită va notifica persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului" (legea nu face nici o distincţie, sub aspectul caracterului de persoană juridică publică sau privată).

Art. 9.1 din Normele metodologice, în explicarea sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent" din art. 9 al legii, arată că această sintagmă are semnificaţia:

- pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea." Interpretarea corectă a sintagmei „organizaţiile cooperatiste şi altele asemenea" este aceea că organizaţiile cooperatiste sunt de drept privat, iar „altele asemenea" pot fi şi alte persoane juridice de drept privat, enumerarea din lege nefiind limitativă.

- pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (care este momentul naşterii dreptului la restituire).

În concluzie, chiar dacă s-ar reţine că pârâta ar fi o persoană juridică de drept privat, ea nu este exclusă de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Calitatea pârâtei de „unitate deţinătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 a fost recunoscută şi prin jurisprudenţa I.C.C.J., care a fost ignorată de prima instanţă. Neraportarea instanţei la această practică previzibilă reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a dat o interpretare trunchiată dispoziţiilor art. 21 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează situaţia notificărilor adresate unităţilor deţinătoare, având calitatea de persoane juridice de drept public, fără ca prin aceste prevederi să se instituie o interdicţie legală de recuperare a imobilelor notificate către astfel de persoane juridice şi al căror statut juridic se modifică ulterior notificării, dacă acestea sunt deţinătoarele imobilelor la data notificării.

Din această perspectivă, instanţa a avut de lămurit problema calităţii pârâtei de a fi subiect de drept public sau privat şi efectul acestei calificări în raport de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

În mod greşit, instanţa de apel a menţinut motivarea primei instanţe privind abrogarea constituţională (1991) implicită a dispoziţiilor art. 186 din Statutul nr. 4593/1949, care prevedeau că „episcopiile sunt persoane juridice de drept public".

Faptul că prin Constituţie s-a recunoscut autonomia faţă de stat a cultelor religioase nu poate modifica dispoziţia din statutul mai sus menţionat, care prevedea statutul de persoană juridică de drept public al B.O.R.

Importantă este situaţia juridică a unităţii deţinătoare de la data notificării şi nu schimbarea regimului său juridic ulterior, prin Legea nr. 489/2007, pe care chiar instanţa de apel recunoaşte că nu o poate aplica retroactiv, faţă de momentul învestirii pârâtei cu soluţionarea notificării (2003).

Faţă de raportarea instanţei de apel la dispoziţiile constituţionale, s-a considerat nu mai e cazul să se pronunţe asupra motivului de apel care viza aplicarea retroactivă a legii, modificând sub acest aspect motivarea instanţei de fond. Pârâta invocă modificările aduse statutului B.O.R. prin hotărârea Adunării Naţionale Bisericeşti din 10 iunie 1973 (în care se menţiona doar statutul de persoane juridice), aprobată prin Decretul nr. 384 din 10 iulie 1973 al Consiliului de stat al R.S.R. (nepublicat în M. Of. şi deci inopozabil).

În aceste condiţii, este nelegală motivarea instanţei că „statutul de persoană juridică de drept public sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei juridice".

Această calitate nu şi-au „arogat-o" doar prin dispoziţii statutare interne, din moment ce Statutul a primit o aprobare prin decret al unui organ legiuitor stabilit de Constituţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Decretul nr. 177/1948.

Dispoziţiile art. 154 din Constituţie nu pot fi considerate că au abrogat implicit dispoziţia din statutul B.O.R., dacă nici Consiliul legislativ nu a propus abrogarea acestei dispoziţii în termenul constituţional. Ca atare, conform principiilor de interpretare a normelor juridice şi a aplicării lor în timp, este cert că decretul din 1949 a fost abrogat expres abia prin HG nr. 53/2008, deci posterior notificării.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 43/1993, la care face trimitere instanţa, nu se referă nici ea expres la acest statut al bisericii, astfel că nu se pot face niciun fel de analogii ale legii sub acest aspect, care să justifice soluţia pronunţată în cauză.

Dreptul beneficiarilor legii la restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de stat nu poate fi anihilat în cazul în care, ulterior notificării, unităţile deţinătoare îşi schimbă regimul juridic. Acesta este un aspect al achitabilităţii unei proceduri judiciare, din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, plasându-i pe reclamanţi în imposibilitatea de a-şi redobândi bunurile şi de a avea un acces la justiţie, pentru a se verifica încălcarea dreptului civil. În acest mod, accesul la justiţie a devenit teoretic şi iluzoriu, reclamanţii neputând beneficia de o examinare reală şi efectivă a cererii cu caracter civil, în sensul art. 6 par. 1 din C.E.D.O.

Chiar şi în eventualitatea în care pârâta nu mai are în prezent calitatea de persoană juridică de drept public, ci doar de utilitate publică, aceasta nu înseamnă că ea nu are obligaţia soluţionării notificării şi că în caz de omisiune ori refuz, instanţa nu ar putea ea însăşi să se pronunţe direct asupra notificării rămase nesoluţionate; în caz contrar, Decizia nr. XX/2007 ar rămâne fără finalitate.

2. Prin soluţia dată, instanţa a exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv, încălcând astfel prevederile art. 2 lit. i) şi art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În mod nelegal, curtea de apel a apreciat că excluderea imobilului din raza de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu a fost reţinută de tribunal în considerarea art. 2 alin. (1) din lege, ci în considerarea lipsei calităţii de unitate deţinătoare a pârâtei, astfel că nu se mai impunea analizarea aplicabilităţii în speţă a art. 2 şi nici a existenţei titlului pârâtei sau a modalităţii de preluare.

Prin această motivare, instanţa de apel le-a încălcat reclamanţilor dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din C.E.D.O., întrucât nu a analizat nici măcar inexistenta titlului statului, adică încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor sau a titlului cu care pârâta deţine imobilul litigios. Or, verificarea acestor aspecte era necesară, deoarece stabilirea incidenţei Legii nr. 10/2001 se face prin raportare la bun, iar imobilul litigios intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu, în sensul art. 2 lit. i) din lege.

Lipsa unui titlu al Statului asupra bunurilor litigioase este confirmată chiar de împrejurarea că pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor nu a putut înfăţişa actul în baza căruia deţine imobilele sau titlul prin care i-ar fi fost transferată proprietatea asupra lor.

Pârâta nu a probat dreptul de proprietate asupra terenului şi nici asupra celorlalte construcţii aflate pe acesta, ci, dimpotrivă, din chiar întâmpinarea pe care a depus-o în apel, rezultă că deţine de la stat imobilul litigios. Pârâta se încadrează astfel în ceea ce Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 definesc ca fiind unitatea deţinătoare, respectiv „entitatea cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii".

Reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce instanţele anterioare au ignorat, deşi la dosar fusese depus titlul de proprietate asupra imobilului litigios, constând în contractul de vânzare-cumpărare din 12 mai 1945, titlu care nu a fost revocat sau infirmat pe cale judiciară şi căruia nu i-a fost opus un titlu translativ de proprietate, nici al statului şi nici al deţinătorului actual.

3. Instanţele anterioare au încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 1 C. civ. şi art. 15 din Constituţia României.

Aceasta deoarece, s-au raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată ca urmare a modificărilor succesive ale acesteia şi ale Normelor metodologice de aplicare, fără să ţină seama şi de norma în vigoare la data promovării notificării din 2001 (adresată Primăriei Bucureşti) şi din 2003, data notificării adresate pârâtei.

La data notificării, art. 20 alin. (1) din lege prevedea că „Imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

Această formă a art. 20 din lege, care prevedea aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 pentru orice persoană juridică, ca unitate deţinătoare, a fost menţinută până în 2005, când a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Aparenta „restrângere" a sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 la persoanele juridice de drept public s-a făcut prin Legea nr. 247/2005, la 2 ani după notificarea Arhiepiscopiei, timp în care aceasta ar fi trebuit să o soluţioneze.

De altfel, nici măcar această limitare din 2005 nu exclude total persoanele juridice de drept privat de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, deoarece, aşa cum s-a arătat deja, organizaţiile cooperatiste nu sunt persoane juridice de drept public, ci de drept privat şi intră sub incidenţa legii.

Aşadar, Legea nr. 10/2001 în forma iniţială era aplicabilă în speţă raportat nu doar la data notificării iniţiale a Primăriei Bucureşti, dar şi la data notificării Arhiepiscopiei Bucureşti, respectiv la data de 30 septembrie 2003.

Întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 21, în forma republicată ca urmare a modificării intervenite în 2005, prin Legea nr. 247/2005, instanţa de apel a aplicat retroactiv legea civilă.

În determinarea legii aplicabile unei situaţii juridice concrete (cum este şi notificarea), trebuie avută în vedere regula conform căreia o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.

Potrivit principiului menţionat, legea dispune numai pentru viitor, ea neputându-se aplica raporturilor juridice născute ori situaţiilor ivite anterior intrării sale în vigoare.

A decide că, prin dispoziţiile noi ale Legii nr. 10/2001 s-ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare apariţiei lor, ar însemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii.

Beneficiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturat prin aplicarea formei modificate a legii, posterior notificării, întrucât legea specială a fost adoptată tocmai în scopul reparării prejudiciului cauzat proprietarilor deposedaţi în perioada regimului comunist, prin restituirea în natură sau echivalent a proprietăţilor preluate de Stat mod abuziv.

A menţine soluţia în cauză, ar însemna să se încalce dreptul recunoscut prin lege reclamanţilor, lipsind de finalitate însăşi Legea nr. 10/2001, prin punerea proprietarilor în imposibilitatea de a-şi recupera bunurile, doar pe motivul că deţinătorul actual şi-ar fi schimbat calitatea printr-un act de organizare internă după ce a fost învestit cu notificarea în baza Legii nr. 10/2001 sau că legiuitorul a schimbat pe parcursul aplicării legii sfera de aplicabilitate.

Menţinerea soluţiei pronunţate în cauză pe acest aspect ar însemna punerea în discuţie a neconstituţionalităţii art. 21 din Legea nr. 10/2001 (forma actuală) prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

4. Prin soluţia de respingere a acţiunii, confirmată în apel, reclamanţilor li s-a încălcat dreptul de acces la justiţie, consacrat de art. 6 din C.E.D.O., art. 21 din Constituţia României şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007.

Accesul la justiţie, corolar al dreptului la un proces echitabil, implică posibilitatea titularului său de a se adresa instanţei în vederea valorificării unor drepturi şi interese legitime, pe baza unor legi şi practici previzibile.

Motivarea instanţei de apel, prin raportare la dispoziţiile modificate ale Legii nr. 10/2001, încalcă condiţia „independenţei instanţei", în accepţiunea C.E.D.O. Din această perspectivă, trebuie să subziste o independenţă a puterii judecătoreşti faţă de puterea legiuitoare şi, în special, faţă de cea executivă, rezultată din teoria separaţiei puterilor în stat, reflectată în Constituţie (art. 124 alin. (4)) prin formula „judecătorii sunt independenţi şi se supun doar legii".

Din acest punct de vedere, în doctrina de specialitate se arată că poziţia independentă a puterii judecătoreşti faţă de legislativ presupune că legiuitorul nu poate să intervină în procesul de judecată în altă formă decât cea a emiterii unor legi, pe care instanţele de judecată să le pună în aplicare. Spre exemplu, constituie o ingerinţă în dreptul oricărei persoane la un tribunal independent faţă de legislativ, faptul că Parlamentul unei ţări emite o lege, cu aplicare retroactivă, care influenţează soluţionarea litigiilor la care statul este parte, impunând judecătorului, prin lege, promovarea unei soluţii în favoarea statului.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, sens în care a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare privind lipsa calităţii sale de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, este de menţionat că acele critici care se referă la neconstituţionalitatea Legii nr. 10/2001, invocate sub forma unui motiv de recurs, nu pot fi analizate de instanţa de judecată, deoarece verificarea concordanţei unei dispoziţii legale cu Constituţia este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992; de altfel, în această fază procesuală, reclamanţii au invocat, separat de motivele de recurs, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, considerate neconforme cu Constituţia, iar instanţa a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

1. Confirmând soluţia fondului sub aspectul constatării că pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, nici obligaţia de soluţionare a notificării prin acordarea de măsuri reparatorii, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în stabilirea calităţii de unitate deţinătoare nu prezintă relevanţă dispoziţiile art. 22 alin. (1) teza I şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul de reglementare al acestora nu vizează problema de drept în discuţie.

Potrivit art. 22 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, „Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (termen prelungit cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001 şi cu încă 3 luni OUG nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului."

Rezultă că obiectul de reglementare al acestei norme îl constituie termenul de formulare a notificării. Referirea făcută în cuprinsul ei la persoana juridică deţinătoare, în absenţa oricărui criteriu de determinare a acestei noţiuni, face ca respectiva normă să fie lipsită de semnificaţie juridică în ce priveşte determinarea persoanelor juridice care au calitatea de unităţi deţinătoare, pe acest aspect prezentând relevanţă alte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice ale persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi."

Rezultă că norma enunţată stabileşte domeniul de aplicare al legii speciale din punctul de vedere al modalităţii de preluare a imobilelor şi a perioadei de preluare, preluări abuzive, operate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi în baza Legii nr. 139/1940.

În acest sens este şi interpretarea dată prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2005, care menţionează la pct. 1.1. că „Domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (denumit în continuare perioadă de referinţă), singura excepţie expresă admisă de lege fiind rechiziţiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referinţă nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de lege."

Prin urmare, indicarea în cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a persoanelor juridice care au operat preluări abuzive în perioada de referinţă a legii (stat, organizaţii cooperatiste sau orice alte persoane juridice) nu are nicio relevanţă în stabilirea calităţii de unitate deţinătoare chemată, potrivit legii, să soluţioneze notificările de restituire, unde interesează cine deţine bunul la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.

Nu se poate pune, aşadar, semnul egalităţii între persoanele juridice care au operat preluări abuzive de imobile în perioada de referinţă a legii şi unităţile deţinătoare cărora le revine obligaţia de restituire, Legea nr. 10/2001 înţelegând să dea o reglementare distinctă acestora din urmă.

Astfel, noţiunea de unitate deţinătoare îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, „Imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

Din aceste dispoziţii rezultă că au calitatea de „unităţi deţinătoare", cărora le revine obligaţia de a soluţiona notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute expres şi limitativ, respectiv regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, organizaţii cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în vigoare a legii deţineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin urmare, în afara persoanelor juridice de natura celor expres şi limitativ prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de unităţi deţinătoare „orice alte persoane juridice de drept public", conform tezei finale a aceluiaşi articol.

Că aceasta este interpretarea corectă a noţiunii de „unitate deţinătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 rezultă şi din definiţia dată acestei noţiuni prin Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin HG nr. 250/2007.

La capitolul 2 din Norme, sintagma „unitate deţinătoare"din lege a fost definită ca fiind „fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste)".

Noţiunea de „unitate deţinătoare" nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deţine bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, cum greşit pretind recurenţii cu trimitere la art. 9 din lege.

Este adevărat că art. 9 prevede obligaţia de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv „indiferent în posesia cui se află în prezent", numai că această sintagmă nu dă un sens mai larg decât cel din art. 21 alin. (1) noţiunii de unitate deţinătoare.

Cele două texte sunt norme de reglementare a unor aspecte distincte în sistemul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Astfel, art. 9 este cuprins în Cap. 2 „Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent" şi stabileşte, cu valoare de principiu, regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

Art. 21 este cuprins în Cap. 3 „Proceduri de restituire" şi stabileşte categoriile de deţinători ai imobilelor preluate în mod abuziv cărora le revine obligaţia de restituire.

Prin urmare, sensul sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent" din art. 9 al Legii nr. 10/2001 nu poate fi altfel stabilit decât prin raportare la acele dispoziţii ale legii care reglementează unităţile deţinătoare obligate la restituire.

Din acest punct de vedere, în mod legal instanţele anterioare au reţinut că obligaţia de a răspunde la notificare şi de a acorda măsuri reparatorii nu aparţine oricărui deţinător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din lege.

Recurenţii susţin fără temei că Legea nr. 10/2001 nu exclude calitatea de unitate deţinătoare a nici unei persoane juridice de drept privat care deţine bunul preluat abuziv la data intrării în vigoare a legii, pe motiv că enumerarea din lege a persoanelor juridice de drept privat nu ar fi limitativă şi că în acest sens ar trebui înţeleasă sintagma „şi altele asemenea" menţionată după organizaţiile cooperatiste, la pct. 9.1 din Normele metodologice.

În explicitarea sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent" din art. 9 al legii, Normele metodologice prevăd la pct. 9.1 că această sintagmă are semnificaţia că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului, sens în care se enumără ca deţinători „minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea".

Întrucât normele metodologice nu pot decât să organizeze aplicarea legii, iar nu să adauge la lege, sintagma „şi altele asemenea" folosită de pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu poate avea un alt înţeles decât acela că se referă la alte persoane juridice de drept public, aşa cum prevede în mod expres art. 21 alin. (1) din lege, cu care art. 9 trebuie corelat, conform celor deja arătate.

În concluzie, pot avea calitatea de unităţi deţinătoare, cărora le revine obligaţia de soluţionare a notificărilor, doar regiile autonome, societăţile sau companiile naţionale, societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, organizaţiile cooperatiste şi orice alte persoane juridice de drept public, care deţin imobilul la data intrării în vigoare a legii.

Cum entitatea notificată de recurenţii-reclamanţi, respectiv pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor, nu se identifică, cu niciuna dintre persoanele juridice expres prevăzute de prima teză a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, organizaţii cooperatiste), în mod corect instanţele anterioare au verificat dacă aceasta era persoană juridică de drept public la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie, întrucât numai un astfel de statul ar fi legitimat-o drept „unitate deţinătoare", conform tezei finale a aceluiaşi articol.

Concluzia la care au ajuns ambele instanţe, aceea că pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor era persoană juridică de drept privat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este corectă, iar argumentul care justifică această concluzie rezidă în dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Constituţia României, adoptată în anul 1991, care consacră autonomia faţă de stat a cultelor religioase.

Întrucât calitatea de persoană juridică de drept public implică exercitarea autorităţii de stat, ea nu poate rezulta decât din lege, iar nu din dispoziţii de aplicarea internă, cum sunt cele ale statutelor de organizare şi funcţionare a unei persoane juridice.

De aceea, atunci când a stabilit statutul pârâtei Arhiepiscopia Bucureştilor, din punctul de vedere al criteriului dreptului de care aparţine această persoană juridică, în mod corect curtea de apel s-a raportat la dispoziţiile Constituţiei din 1991, iar nu la dispoziţiile din Statutul B.O.R. Lipsa de relevanţă a dispoziţiilor statutare în dezlegarea problemei de drept în discuţie justifică neanalizarea criticilor din apel formulate cu referire la Statutul B.O.R. din anul 1949, iar din acelaşi considerent, nu se impune nici analizarea criticilor din recurs formulate în acelaşi sens.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile normative care prezentau relevanţă pe aspectul în discuţie erau cele ale art. 29 alin. (5) din Constituţia din 1991, prin care s-a instituit principiul autonomiei cultelor religioase faţă de stat.

Cum arhiepiscopia este parte a B.O.R., iar aceasta din urmă este un cult religios, având în vedere principiul constituţional al autonomiei cultelor religioase faţă de stat, concluzia instanţelor anterioare, în sensul că pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor era persoană juridică de drept privat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este corectă.

Că este aşa rezultă şi din calificarea pe care Curtea Constituţională a făcut-o în anul 1993, în considerentele Deciziei nr. 43 din 08 iulie 1993, în ceea ce priveşte unităţile de cult, respectiv că acestea nu sunt unităţi bugetare, iar angajaţii lor nu sunt funcţionari publici. Această calificare exclude natura de drept public a unităţilor de cult, fiind astfel relevantă în dezlegarea problemei de drept care se pune în speţă, contrar susţinerilor recurenţilor.

Ca atare, în speţă nu este vorba despre schimbarea statutului juridic al pârâtei ulterior notificării (din persoană juridică de drept public în persoană juridică de drept privat), spre a se pune problema încălcării art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cum greşit se pretinde în recurs, statutul pârâtei la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (moment care interesează în determinarea calităţii de unitate deţinătoare) fiind acela de persoană juridică de drept privat, potrivit celor susmenţionate.

Cât priveşte faptul că prin alte hotărâri judecătoreşti s-ar fi stabilit calitatea pârâtei Arhiepiscopia Bucureştilor de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, acesta nu impunea pronunţarea aceleiaşi soluţii în speţă, întrucât practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc.

2. Recurenţii susţin că, prin soluţia pronunţată în cauză, aceea de respingere a acţiunii pe motiv că pârâta nu este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, instanţele ar fi exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv, încălcând prevederile art. 2 lit. i) şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, critici ce nu sunt fondate.

Astfel, în reglementarea dreptului la reparaţie, Legea nr. 10/2001 instituie mai multe condiţii cumulative, referitoare nu doar la natura preluării bunului solicitat şi la calitatea solicitantului de persoană îndreptăţită la restituire, ci şi la persoanele ce au obligaţia de restituire.

Or, dintre aceste condiţii, prioritară era aceea a existenţei în sarcina entităţii notificate a obligaţiei de restituire, îndeplinirea celorlalte fiind ineficientă cât timp entitatea notificată nu face parte din categoriile de persoane cărora Legea nr. 10/2001 le impune obligaţia de restituire.

În speţă, după analizarea dispoziţiilor în materie ale Legii nr. 10/2001, instanţele de fond au constatat că entitatea notificată, respectiv pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor, nu are obligaţia de restituire, întrucât nu este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Nefiind astfel îndeplinită una dintre condiţiile cumulative, de fond, ale dreptului la restituire, a devenit inutilă verificarea celorlalte, care priveau modalitatea de preluare de către stat a imobilului litigios şi calitatea de proprietari a reclamanţilor la data preluării. În consecinţă, în mod corect, curtea de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a cererii de chemare în judecată, considerând că nu se mai impunea analizarea condiţiilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar în acest context nu se poate pune problema încălcării, în cauză, a dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, faptul că instanţele nu au analizat modalitatea de preluare a bunului litigios de către stat şi calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire nu echivalează cu încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cum greşit se pretinde în recurs.

În accepţiunea normei convenţionale invocate, dreptul de acces la justiţie presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege. Or, reclamanţii au beneficiat în prezentul litigiu de un control judecătoresc efectiv al pretenţiilor lor, în cadrul căruia nu s-a mai impus însă verificarea condiţiilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât timp s-a constatat că entitatea notificată nu este supusă dispoziţiilor legii speciale de reparaţie.

În realitate, reclamanţii sunt nemulţumiţi de soluţia dată, pe fond, cererii lor de chemare în judecată, care însă este o altă chestiune decât cea referitoare la liberul acces la justiţie.

3. Criticile relative la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, decurgând din faptul că instanţele şi-au motivat soluţia privind inexistenţa calităţii pârâtei de unitate deţinătoare pe dispoziţiile modificate ale Legii nr. 10/2001, iar nu pe cele în vigoare la data formulării notificării, nu sunt nici ele fondate.

Aceasta deoarece, soluţia pe care o consacră art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aplicat în cauză, nu are caracter novator faţă de soluţia pe care acelaşi text o prevedea la data la care reclamanţii au formulat notificarea, respectiv înainte de a fi modificat prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, în vigoare la data la care reclamanţii au formulat notificare, prevedea: „Imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

După modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 21 alin. (1) după republicarea legii, are următorul conţinut: „Imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."

Textul în forma modificată nu schimbă cu nimic soluţia pe care el o consacra anterior modificării, pentru că şi atunci, sintagma „orice altă persoană juridică" nu putea fi altfel înţeleasă decât ca vizând persoanele juridice de drept public.

Această interpretare a textului în forma iniţială este confirmată de prevederile pct. 20.1 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003, care atunci când se referă la unitatea deţinătoare redau întocmai persoanele juridice enumerate expres de art. 20 alin. (1) din lege, regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale ori locale este acţionar sau asociat majoritar, organizaţie cooperatistă sau orice altă persoană juridică, făcând totodată menţiunea că orice altă persoană juridică vizează entităţile de drept public, sens în care enumără cu titlu exemplificativ, ministere, prefecturi, A.D.S. şi altele asemenea.

Spre aceeaşi concluzie converg şi prevederile pct. 9.1 din aceleaşi norme, care explicitează sintagma legii „indiferent în posesia cui se află în prezent", în sensul că aceasta are semnificaţia că „incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, instituţie publică, etc.)". Entităţile enumerate exemplificativ de norma metodologică configurează categoria persoanelor juridice de drept public, iar din moment ce aceste entităţi nu sunt dintre cele prevăzute expres de art. 20 alin. (1) din lege, este evident că ele vizează acele alte persoane juridice indicate generic de textul legii.

Prin urmare, redactarea actuală a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în urma modificării intervenite prin Legea nr. 247/2005, nu schimbă cu nimic soluţia pe care textul o consacra în forma de la data intrării în vigoare a legii, singurul element de noutate fiind acela că s-a prevăzut în mod expres natura de drept public a acelor alte persoane juridice ce pot avea calitatea de unităţi deţinătoare.

4. Recurenţii invocă şi faptul că, prin soluţia de respingere a acţiunii cu motivarea că pârâta nu este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, li s-a încălcat dreptul de acces la justiţie, consacrat de art. 6 din C.E.D.O., art. 21 din Constituţia României, nesocotindu-se în acelaşi timp Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007, pronunţată în recurs în interesul legii.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Nu se poate reţine că, prin soluţia pronunţată în cauză, s-ar fi încălcat dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor, garantat de art. 6 din Convenţie, deoarece acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.

Soluţia obţinută de reclamanţi în proces, care nu le este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului lor de acces la justiţie, ci este rezultatul aplicării dispoziţiilor legale la situaţia concretă în speţă.

Pentru aceleaşi argumente, nu poate fi reţinută nici încălcarea art. 21 din Constituţie, care vizează tot accesul la justiţie, prin posibilitatea garantată oricărei persoane de a se adresa instanţei de judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime.

Cât priveşte Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a I.C.C.J., prin aceasta s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Or, nu se poate reţine că această decizie în interesul legii ar fi fost nesocotită în speţă, în condiţiile în care instanţele s-au pronunţat pe fondul cererii de restituire deduse judecăţii, reţinând neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de fond prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru satisfacerea dreptului la restituire, şi anume calitatea de unitate deţinătoare a entităţii notificate, potrivit celor deja arătate.

Soluţionarea pe fond a cererii de restituire nu înseamnă neapărat admiterea cererii, ci verificarea condiţiilor dreptului la restituire, verificare al cărei rezultat poate conduce fie la admiterea, fie la respingerea cererii. Prin urmare, faptul că în speţă s-a respins acţiunea nu echivalează cu nesoluţionarea pe fond a cererii deduse judecăţii, spre a se pune problema nesocotirii Deciziei în interesul legii nr. XX/2007.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.V.N., I.E.R., I.A., I.H.N., I.N.R., I.R., I.D.R. şi I.E. împotriva deciziei nr. 19/ A din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 913/2012. Civil. Anulare act. Contestaţie în...  ICCJ. Decizia nr. 882/2012. Civil. Conflict de competenţă.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 883/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs