ICCJ. Decizia nr. 913/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 913/2012
Dosar nr. 30685/3/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii E.R. şi E.O. au chemat în judecată pe pârâta R.B.S.B. (România) SA solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii parţiale a contractului de credit ipotecar şi garanţie reală mobiliară nr.1682/2007 încheiat între reclamanţi şi Banca A.B.N.A.B. (România) SA la data de 24 aprilie 2007, în ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 4.3, art. 4.4 şi art. 4.5 din contract.
Prin respectivul contract, banca a acordat împrumutaţilor un credit ipotecar în euro pentru achiziţionarea în scop locativ a unui imobil.
Prin sentinţa comercială nr. 836 din 3 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cererea reclamanţilor a fost admisă şi s-a constatat nulitatea parţială a contractului de credit ipotecar şi garanţie reală mobiliară nr. 1682/2007 încheiat la 24 aprilie 2007 în ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 4.3, art. 4.4 şi art. 4.5 din contract.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, pârâta a stipulat prin art. 4.3 posibilitatea de a modifica nivelul ratei dobânzii „în cazul în care evoluţia pieţei monetare/financiare va justifica o asemenea măsură”, fără să precizeze în concret un indice de referinţă verificabil, astfel cum impun dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999. Dând eficienţă acestei clauze, Banca i-a notificat pe reclamanţi că, „având în vedere ultimele evoluţii ale pieţei financiare […] începând cu data de 16 august 2008 inclusiv, la soldul debitor al creditului se va aplica o dobândă anuală de 7,5 %”.
Nici în cuprinsul notificării pârâta nu menţionează un indice de referinţă verificabil şi nu prezintă reclamanţilor circumstanţele care au determinat majorarea dobânzii, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexă, calificând ca abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Ipoteza menţionată de Bancă la art. 4.3 – „evoluţia pieţei monetare/financiare” este un criteriu generic, care nu corespunde noţiunii de „indice” în înţelesul normelor BNR şi nu permite reclamanţilor să verifice dacă majorarea dobânzii este judicios dispusă, ori dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Cu privire la clauzele art. 4.4 şi art. 4.5 din contractul de credit, tribunalul a constatat că acestea contravin dispoziţiilor art. 93 lit. h) din OG nr. 21/1992 republicată care interzic modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel SC R.B.S.B. România SA, criticând-o sub următoarele aspecte:
Controlul respectării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, conform actului normativ invocat, se face de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, prin agenţii săi constatatori care, în raport de faptele constatate ca urmare a controlului efectuat la sesizarea persoanelor prejudiciate, vor întocmi procese – verbale care vor fi înaintate instanţei competente, în vederea stabilirii, după caz, a sancţiunilor corespunzătoare.
Modificarea ratei dobânzii s-a efectuat în urma notificării împrumutatului despre măsura dispusă de către bancă, notificare ce cuprindea atât justificarea economică a măsurii, cât şi posibilitatea ca intimaţii sa rezilieze contractul de credit.
Prin Decizia comercială nr. 169 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă SC R.B.S.B. România SA împotriva sentinţei comerciale nr. 836 din 3 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziţii incompatibile cu dreptul comun ci, dimpotrivă, se completează cu aceasta.
Astfel, potrivit art. 14: „consumatorii prejudiciaţi prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti, în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă”.
Banca nu a reuşit să demonstreze că majorarea dobânzii, în mod unilateral (art. 4.3 din contract) a fost independentă de voinţa sa discreţionară şi justificată de factori indubitabil obiectivi. Dobânda este un element esenţial într-un contract de credit, iar orice clauză abuzivă incidentă, poate afecta corecta desfăşurare a raporturilor contractuale. De aceea trebuia să fie concret menţionate acele criterii care să determine modificarea dobânzii, iar clauza care insera acest aspect trebuia negociată cu consumatorul, în mod direct, în caz contrar posibilitatea prejudicierii acestuia fiind evidentă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în termen legal pârâta SC R.B.S.B. (România) SA (fosta A.B.N.A.B. (România) SA), criticând-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte.
Hotărârea este pronunţată cu interpretarea greşită a legii şi a principiilor de drept – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa a pronunţat Decizia atacată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii. Astfel, art. 93 lit. h) din OG nr. 21/1992, a fost introdus prin OUG nr. 174 din 27 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, ulterior încheierii contractului de credit dintre părţi.
Instanţa şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, depăşind cadrul procesual stabilit de reclamanţi, în condiţiile în care aceştia au indicat drept temei art. 966 şi art. 968 C. civ.
Recurenta susţine de asemenea că Decizia atacată este netemeinică întrucât măsurile luate de bancă cu privire la nivelul dobânzii, respectă prevederile contractuale agreate de comun acord de către bancă şi reclamanţi.
La majorarea nivelului dobânzii au concurat atât evoluţia indicelui EURIBOR, cât şi elementele de natură variabilă care intră în calculul dobânzii şi care sunt sensibile la evoluţia pieţei monetare/financiare, cum ar fi costul riscului de credit influenţat de valoarea garanţiei imobiliare constituită de reclamanţi, fiind de notorietate declinul semnificativ al pieţei imobiliare.
Măsurile luate de bancă cu privire la nivelul dobânzii, respectă prevederile legale incidente în materie. Totodată, intimaţii şi-au dat acordul, prin semnarea contractului de credit, cu privire la modificarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui EURIBOR şi a pieţei monetare financiare, nefiind astfel vorba de o modificare unilaterală, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al reclamanţilor, acord exprimat în acest sens, prin semnarea contractului de credit.
Banca nu a încălcat nicio normă juridică ce ocroteşte un interes general, obştesc şi nici condiţiile de valabilitate ale actului juridic, în speţă contractul de credit.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în motivarea deciziei a arătat pe larg care sunt temeiurile pentru care prima instanţă a admis acţiunea reclamanţilor, reţinând expresis verbis că temeiul juridic al admiterii acţiunii nu a fost aplicarea unei norme legale care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, după cum în mod greşit încearcă să inducă apelanta [este vorba despre art. 93 lit. g) şi h) din OUG nr. 21/1992, introdus prin OUG nr. 174/2008].
Aşadar, acest motiv privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii este neîntemeiat.
Este adevărat că intimaţii reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. În acelaşi timp însă au invocat dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, OG nr. 21/1992 republicată, privind protecţia consumatorilor, art. 969 C. civ.
Instanţa nu a depăşit cadrul procesual stabilit de reclamanţi, chiar dacă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 966 C. civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să fie – printre altele – licită şi morală. Potrivit dispoziţiilor art. 968 C. civ. este socotită nelicită cauza prohibită de legi ori cea contrarie bunelor moravuri ori ordinii publice.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 193/2000 „consumatorii prejudiciaţi prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti, în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă”.
Aşa fiind, corect a reţinut instanţa de apel că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziţii incompatibile cu dreptul comun, ci se completează cu acestea.
În ceea ce priveşte motivele de netemeinicie, Înalta Curte urmează a nu le analiza, întrucât recursul nu este o cale devolutivă de atac, specifice acestei căi extraordinare de atac fiind motivele de nelegalitate, astfel cum sunt stabilite în art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine totuşi faptul că recurenta nu a reuşit să demonstreze că majorarea dobânzii nu s-a făcut într-un mod abuziv, unilateral şi independent de voinţa sa discreţionară.
Clauzele contractuale pe care instanţa de fond şi apoi instanţa de apel le-au constatat a fi nule sunt clauze pe baza cărora recurenta pârâtă şi-a creat o poziţie de superioritate contractuală şi pe cale de consecinţă, un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile celor două părţi, în detrimentul intimaţilor consumatori.
Recurenta nu a reuşit să facă dovada criteriilor care au condus la majorarea şi menţinerea nivelului dobânzii aplicabile intimaţilor reclamanţi la nivelul de 7,5 % şi nici motivele pentru care au fost încălcate alte dispoziţii contractuale, acţiuni ce au dus la transferarea riscurilor decurgând din contractul de credit exclusiv în sarcina intimaţilor reclamanţi.
Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de casare sau modificare a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.B.S.B. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 169 de la 13 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 920/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 912/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
