ICCJ. Decizia nr. 912/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 912/2012
Dosar nr. 18842/3/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 12.849 din 11 noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC R.M.T. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC I.R.L. I.F.N. SA Bucureşti.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. 12974 STRF din 26 septembrie 2009, contract prin care pârâta a transmis reclamantei dreptul de folosinţă asupra bunului indicat în anexa 1 la contract, în schimbul preţului de 36.683,73 EURO.
La data de 15 ianuarie 2009 reclamanta a solicitat pârâtei eşalonarea plăţilor lunare, iar pârâta a comunicat că este de acord cu cererea reclamantei în condiţiile în care va achita debitul restant de 6.563,68 lei şi va prezenta poliţele de asigurare ale bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing.
Bunul ce a format obiectul contractului de leasing a fost predat de reclamantă la data de 23 februarie 2009 către SC R.M.T. SRL, persoană împuternicită de pârâtă în acest sens, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare primire.
Cererea reclamantei de a se constata că efectele contractului de leasing au încetat prin predarea bunului este neîntemeiată, deoarece contractul de leasing poate înceta fie prin împlinirea termenului stabilit de părţi, fie prin denunţarea unilaterală (în situaţia în care părţile ar fi prevăzut în contractul de leasing posibilitatea denunţării unilaterale), fie prin rezilierea contractului pentru neexecutare, fie prin acordul de voinţă al părţilor.
În ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor de 11.866,74 lei şi 22.421,61 EURO „reprezentând sume executate prin poprire cu rea-credinţă şi fără bază contractuală de către pârâtă” s-a apreciat ca neîntemeiată, întrucât împotriva executării silite pe care pârâta a declanşat-o, reclamanta avea posibilitatea exercitării contestaţiei la executare, conform art. 399 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 494 din 21 octombrie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei SC R.M.T. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 12849 din 11 noiembrie 2009, fiind preluate argumentele expuse anterior.
De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu au fost dovedite.
Aceiaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 53 din 10 februarie 2011 a respins ca neîntemeiată excepţia de inadmisibilitate a cererii de completare a dispozitivului deciziei comerciale nr. 494 din 21 octombrie 2010 pronunţate de instanţa de apel şi a mai respins ca neîntemeiată şi cererea apelantei reclamante SC R.M.T. SRL de completare a deciziei nr. 494 din 21 octombrie 2010, cu motivarea că pretinsa critică nu se încadrează în dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a promovat recurs reclamanta SC R.M.T. SRL care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii.
În ce priveşte art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a considerat că motivarea deciziei este inexistentă, iar singurul aspect avut în vedere de instanţă a fost principiul libertăţii contractuale.
Referitor la critica adusă în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat faptul că instanţa a înţeles şi a aplicat greşit art. 15 din OUG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing conform căruia predarea bunului duce la rezilierea contractului.
Contractul încheiat de părţi nu prevede nicio clauză care să infirme dispoziţiile art. 15 din OUG nr. 51/1997, iar dacă părţile ar fi vrut să înfrângă această dispoziţie legală, ar fi prevăzut dispoziţii contrare celor expuse anterior.
Legiuitorul a prevăzut expres modalitatea de reziliere a contractului prin predarea bunului, iar instanţa de apel nu a soluţionat toate capetele de cerere, respectiv natura juridică a sumelor încasate fătă drept prin executarea silită şi prejudiciul cauzat prin poprirea nelegală a conturilor.
Intimata pârâtă SC I.R.L. I.F.N. SA a depus întâmpinare, solicitând în principal, pe cale de excepţie să se constate că recursul a fost tardiv formulat, iar în subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse de recurenta reclamantă, constată că acestea sunt justificate, urmând a admite recursul în limitele şi pentru considerentele care vor fi expuse, Decizia criticată urmând a fi casată şi cauza trimisă spre rejudecarea apelului la aceiaşi instanţă.
Din verificarea întregii documentaţii, rezultă că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta SC R.M.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC I.R.L. I.F.N. SA constatarea că la data de 23 februarie 2009 a încetat contractul de leasing financiar echipament nr. 12974 STRF/26109/2007 după predarea bunului obiect al contractului, obligarea pârâtei la plata sumelor de 11.866,74 RON plus 22.421,61 EURO reprezentând sume executate prin poprire cu rea-credinţă şi fără bază contractuală, precum şi obligarea aceleiaşi pârâte la plata unor daune interese în sumă de 10.000 EURO în echivalent RON la data rămânerii definitive a sentinţei.
Constant, pârâta SC I.R.L. I.F.N. SA, prin întâmpinările depuse în toate fazele procesuale, a invocat, că deşi bunul a fost predat debitele nu au fost achitate de către reclamantă iar contractul produce efecte juridice valabile până la data la care ambele părţi îşi vor îndeplini obligaţiile asumate. Astfel, potrivit art. 5 pct. 5.2 din contractul de leasing, reclamantei îi revenea obligaţia de a-şi achita rata de leasing şi toate celelalte sume datorate la termenele scadente. Nu există nicio altă prevedere contractuală sau legală care să justifice refuzul achitării ratelor de leasing în cazul predării bunului.
În principiu, motivarea deciziei dată în apel nu poate fi implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelanta reclamantă şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.
Instanţa de apel a omis a examina toate criticile aduse de reclamantă şi care se regăsesc în cererea de apel, respectiv cele care vizează obligarea pârâtei la plata sumelor executate prin poprire de către executorul judecătoresc, la cererea pârâtei, în scopul lămuririi cuantumului real al debitelor.
De remarcat că, în chiar motivarea deciziei comerciale nr. 53 din 10 februarie 2011 a instanţei de apel, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei SC R.M.T. SRL având ca obiect omisiunea pronunţării asupra rezolvării capătului de cerere referitor la obligarea intimatei la plata despăgubirilor cauzate prin executarea silită, în condiţiile art. 2812 C. proc. civ. s-a apreciat corect că un asemenea aspect nu poate fi rezolvat decât prin exercitarea căii de atac.
Obligaţia instanţei este aceea de a face o motivare în concret, de a examina toate criticile aduse prin cererea de apel, de a demonstra amplu argumentat şi bine documentat de ce a admis susţinerile unei părţi şi de ce le-a respins pe ale părţii potrivnice.
Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Rolul activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, în condiţiile dispoziţiilor art. 1169 C. civ., instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.
Mai mult, art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr.37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real, „ascultate”, adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată.
Apare cât se poate de evident că în soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu a ţinut seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere din acţiunea reclamantei şi nici de toate motivele de apel prin care au fost aduse critici sentinţei primei instanţe, raţiuni pentru care urmează a fi admis recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care în baza art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ. o va casa şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceiaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 494 de la 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare a apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 913/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 909/2012. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
