ICCJ. Decizia nr. 898/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 898/2012
Dosar nr. 12162/118/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la 12 noiembrie 2009, la Tribunalul Constanţa, reclamanţii L.V., B.L., T.G. şi B.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale pentru condamnarea suferită de autorul lor şi a sumei de 20.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
În şedinţa publică din 23 februarie 2010, reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale şi la plata sumei 25.000 lei cu titlu de daune materiale.
În aceeaşi şedinţă publică, reclamanţii au renunţat la cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, instanţa luând act de renunţare, în temeiul art. 246 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 340 din 23 februarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 200.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul, în baza probelor administrate (acte de stare civilă, proces verbal încheiat la data de 23 septembrie 1954, extras sentinţa penală nr. 3 din septembrie 1952, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, dispoziţia nr. 44 din 12 iunie 2001, proces verbal din 16 iulie 2001, adeverinţă din 14 iunie 2007, decizia din 15 ianuarie 2009 de acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, proba testimonială), a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care autorul lor a suferit o condamnare cu caracter politic, fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 3/1952 la 15 ani muncă silnică, 6 ani degradare civilă şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra orânduirii socialiste, care i-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, constând în consecinţele dăunătoare rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial.
Tribunalul a apreciat că lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere în concret viaţa celui condamnat, perioada cât a fost privat de libertate (peste 15 ani), umilinţele şi suferinţele pe care acesta le-a suportat pe perioada privării de libertate, faptul că a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare condamnării şi de a obţine venituri corespunzătoare, de viaţa de familie, apreciind că suma de 200.000 euro poate compensa prejudiciul moral menţionat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 98/ C din 14 februarie 2011, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin măsurile de natură politică de natura celei aplicate reclamantului trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute şi prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională a arătat că, asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că invocarea de către reclamanţi a faptului că autorul lor nu a putut beneficia de despăgubiri cu titlu de daune morale în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor ori nepoţilor săi calea solicitării unor sume cu acest titlu după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Legiuitorul a înţeles să recunoască succesorilor legali calitatea de persoane îndreptăţite în privinţa măsurilor reparatorii pentru prejudiciul material generat în acea perioadă, iar potrivit documentaţiei depuse la dosar, intimaţii reclamanţi au obţinut restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în sat Mihai Viteazu, jud. Constanţa care a aparţinut autorului lor şi care a făcut obiectul confiscării.
Această prevedere legală nu poate fi luată în considerare în evaluarea daunelor morale, care se referă la valorile personale nepatrimoniale, însă distincţia făcută de legiuitor este clară, pentru că dacă în privinţa despăgubirii materiale pentru averea confiscată s-a permis descendenţilor să promoveze acţiuni (în considerarea dobândirii prin succesiune a poziţiei de proprietari deposedaţi abuziv, faţă de care statul trebuie să ia măsura repunerii în situaţia anterioară), în această ultimă materie, a prejudiciului moral, legiuitorul nu a mai avut în vedere punerea semnului de egalitate între persoana definită ca,,victimă’’ a măsurii politice şi descendenţii săi.
Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 38 din 15 ianuarie 2009 i-a fost recunoscută defunctului Tase Dumitru şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileşte în ce condiţii poate fi valorificată în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care au susţinut, în esenţă, că, respingându-le acţiunea, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare si aplicare a Legii nr. 221/2009, ei fiind îndreptăţiţi la despăgubiri pentru condamnarea cu caracter politic pe care a suferit-o autorul lor în perioada regimului comunist.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Din considerentele expuse de instanţa de apel în susţinerea soluţiei de respingere a pretenţiilor reclamantei, rezultă că s-a dat eficienţă deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, însă nu în sensul încetării temeiului juridic al pretenţiilor reclamantei, la expirarea unui termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor în M. Of., ci al modului de aplicare al dispoziţiilor legale ce au format obiectul controlului de neconstituţionalitate, instanţa cercetând fondul cauzei în acest context.
Or, efectele deciziilor Curţii Constituţionale rezidă tocmai în încetarea efectelor prevederii legale a căror neconformitate cu legea fundamentală a fost constatată, astfel cum, în mod corect, a susţinut intimatul - pârât pe parcursul judecăţii.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Ca atare, atât consecinţa încetării efectelor normei neconstituţionale, cât şi momentul de la care aceasta se produce, sunt prevăzute chiar în Constituţie, astfel încât, la expirarea termenului de 45 zile, fără ca legiuitorul să pună de acord norma cu dispoziţiile legii fundamentale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate.
Această constatare este confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Ca atare, decizia în interesul legii nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, atât în raport de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma nu mai există, pretenţiile reclamanţilor neavând un fundament legal.
Dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost în mod corect respinsă, se impune menţinerea acestei soluţii, cu înlocuirea corespunzătoare a motivării sale, astfel cum a fost redată prin considerentele prezentei decizii.
În aceste condiţii, constatându-se că a încetat însuşi temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, nu se mai impune cercetarea criticilor vizând fondul cauzei.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii L.V., B.L., T.G. şi B.E. împotriva deciziei nr. 98/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 901/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
