ICCJ. Decizia nr. 901/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 901/2012
Dosar nr. 14190/118/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 6 aprilie 2010, reclamantul J.P. a solicitat Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama şi bunica sa ca urmare a dislocării din comuna Besenova, jud. Timiş şi stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Dâlga Nouă, jud. Călăraşi, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 437 din 01 martie 2919, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 12.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în baza probelor administrate, că familia reclamantului a fost dislocată, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, din comuna Besenova, judeţul Timiş în comuna Dâlga Nouă, judeţul Călăraşi, până la data de 27 iulie 1955.
Tribunalul a constatat că reclamantul, în calitate de descendent de gradul I şi II al persoanelor care au făcut obiectul măsurilor administrative cu caracter politic, îndeplineşte condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
La stabilirea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere perioada restricţiei domiciliare, timpul îndelungat scurs de la acel moment care constituie un factor de atenuare a intensităţii suferinţei, precum şi faptul că reclamantul nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii, doar mama acestuia beneficiind până la deces de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii unei sume de bani lunar.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin încheierea de la 31 mai 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Cauza a fost suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 171/ C din 14 martie 2011, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Prin aceeaşi hotărâre a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu se poate constata că declararea neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi modificările aduse prin art. I şi II din O.U.G. art. 62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic demersul reclamantului, întrucât normele speciale în materie (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun.
Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
S-a avut în vedere că răspunderea statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că mama reclamantului a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie de 830 lei lunar, până la decesul acesteia intervenit la 02 decembrie 1995 şi i s-a recunoscut perioada totală de şase ani, două luni şi douăzeci şi unu de zile ca vechime în muncă.
De asemenea, s-a constatat că la aceste măsuri pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi ale O.U.G. nr. 214/1999 (prin decizia nr. 828 din 6 iunie 2008 fiindu-i recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă), aceste compensaţii conturând interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor persoanelor supuse unor măsuri cu caracter politic.
Pe de altă parte, faptul că bunica reclamantului I.I. - decedată înainte de anul 1989 - nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii nu conferă nepotului calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
S-a concluzionat că, în speţă, nu este relevată necesitatea acordării unor despăgubiri reclamantului, care nu a invocat calitatea sa de victimă, ci doar pe acea de succesor legal al persoanelor vătămate în drepturile lor personale nepatrimoniale.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
În acest context, recurentul reclamant a învederat că instanţa de apel a omis să ia în considerare împrejurarea că autoarele sale au fost persoane persecutate politic începând cu anul 1951 şi până la deces, fără a beneficia de vreo despăgubire din partea Statului Român şi că persecuţiile politice şi-au pus amprenta asupra personalităţii şi sănătăţii acestora.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanţei despăgubiri.
Prin urmare, recurentul reclamant din prezenta cauză, în calitate de fiu şi respectiv nepot, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispoziţiile acestei legi.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte, secţiile unite, în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentul reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul J.P. împotriva deciziei nr. 171/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 898/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 902/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
