ICCJ. Decizia nr. 905/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 905/2012
Dosar nr. 3291/117/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 mai 2010 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, astfel cum a fost precizată la data de 20 iulie 2010, reclamanta B.N. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Cluj, solicitând constatarea caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său, B.I., prin sentinţa penală nr. 330/1956, pronunţată de Tribunalul Militar Oradea şi pentru măsura deportării sale împreună cu întreaga familie, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 435.900 euro cu titlu de despăgubiri pentru condamnarea nedreaptă a tatălui său şi a sumei de 614.100 Euro pentru prejudiciul moral suferit de ea urmare a deportării alături de familie ca o consecinţă a condamnării tatălui său.
Prin sentinţa civilă nr. 960 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea precizată, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în privinţa defunctului B.I. şi caracterul politic al măsurii administrative de strămutare şi stabilire domiciliu obligatoriu în privinţa reclamantei B.N. şi a obligat pe pârât să achite reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 9.000 euro, cu titlu de despăgubiri (4000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea şi măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul B.I. şi 5000 euro pentru măsura administrativă dispuse faţă de reclamantă).
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea având ca obiect stabilirea caracterului politic al condamnării defunctului B.I.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 561 din 30 aprilie 1958, pronunţată în dosarul nr. 53/1958 a Tribunalului Militar Cluj, defunctul B.I. a fost condamnat, la 4 ani temniţă grea şi la 3 ani degradare civică, pentru infracţiunea prevăzută de art. 1 lit. d) şi c) din Decretul nr. 199/1950 combinat cu art. 107 C. pen.
În baza probelor administrate, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost dislocată împreună cu părinţii săi, la data de 28 noiembrie 1958, prin Decizia M.A.I. nr. 15257/1958, din comuna Poşaga de Sus, jud. Alba în comuna Răchitoasa, jud. Constanţa, restricţia domiciliară fiind ridicată la data de 10 iulie 1964, prin Decizia M.A.I. nr. 6214/1964.
Tribunalul a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 561 din 30 aprilie 1958 faţă tatăl reclamantei constituie de drept condamnare cu caracter politic.
În ceea ce priveşte măsurile administrative dispuse faţă de reclamantă şi autorul acesteia, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi a constatat caracterul politic al acestor măsuri.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi cuantumul drepturilor stabilite atât defunctului B.I. cât şi reclamantei în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., invocând Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, în baza căreia s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin decizia civilă nr. 148/ A din 14 martie 2011, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a înlăturat din dispozitivul sentinţei obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 9000 Euro. Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, în raport de temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, reprezentat de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cauză este aplicabilă decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului [(art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
Reţinând că reclamanta deţine o hotărâre de primă instanţă pronunţată până la declararea neconstituţionalităţii art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că aceasta avea cel puţin o speranţă legitimă la obţinerea unui bun, instanţa de apel, constatând că există o ingerinţă legitimă din partea statului, ingerinţă care constă în chiar declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale care au oferit însăşi speranţa legitimă, a apreciat că se impune a fi menţinută soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în privinţa defunctului B.I. şi al reclamantei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală cu încălcarea prevederilor art. 20 şi 21 din Constituţia României, a art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., a dispoziţiilor art. 1 şi 16 raportate la art. 14 din C.E.D.O. şi art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la C.E.D.O. Susţine că, raportat la evidenta disfuncţionalitate legislativă care a fost creată prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţele erau obligate să aplice direct prevederile constituţionale, respectiv să facă aplicarea C.E.D.O. nu să acorde prioritate prevederilor legale declarate neconstituţionale. Mai arată că atâta timp cât la momentul edictării Legii nr. 221/2009 statul a creat o speranţă legitimă la dobândirea unei despăgubiri, a unui bun, prin respingerea cererii sale, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. raportate la art. l4 din aceeaşi convenţie. Recurenta reclamantă susţine că este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri întrucât dreptul său s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, act normativ care are ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, respectiv repunerea în drepturi a persoanelor împotriva cărora s-a dispus o astfel de măsură.
Recursul este nefondat, potrivit considerentelor care urmează:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului. nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta B.N. împotriva deciziei nr. 148/ A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 903/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 920/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
