ICCJ. Decizia nr. 902/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 902/2012
Dosar nr. 14336/118/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, sub nr. 14336/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul G.C., în calitate de descendent de gradul II al autoarei G.M., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa, ca urmare a dislocării din comuna Sacalaz, jud. Timiş şi stabilirii domiciliului obligatoriu in comuna Frumuşiţa Noua, judeţul Galaţi, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 1704 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 2.500 euro cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent lei la data plăţii efective, respingând, ca nefondate, restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a avut în vedere că reclamantul este descendent de gradul II, respectiv, nepotul autoarei G.M. care, potrivit deciziei nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, a fost dislocată împreună cu familia sa din comuna Sacalaz, judeţul. Timiş în comuna Frumuşiţa Noua, judeţul Galaţi.
Tribunalul a constatat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 239/1952 a Ministerului Afacerilor Interne”. Totodată, a constatat că reclamantul îndeplineşte condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea menţionată privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond a avut în vedere perioada restricţiei domiciliare a autoarei reclamantului, perioada îndelungată scursă de la acel moment, afectarea reputaţiei acesteia şi a familiei sale în comunitatea din care făcea parte şi stigmatul de strămutaţi politic - fapt generator de dificultăţi în continuarea studiilor şi găsirea unui loc de muncă potrivit calificării, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010 ce reglementează acordarea unor despăgubiri de 2.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit pentru descendenţii de gradul II, persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel ambele părţi.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 179/ C din 14 martie 2011, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Prin aceeaşi sentinţă a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu se poate constata că declararea neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi modificările aduse prin art. I şi II din O.U.G. art. 62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic demersul reclamantului, întrucât normele speciale în materie (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun.
Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
S-a avut în vedere că răspunderea Statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat pentru bunica sa paternă, în perioada 1951-1955, reclamantul nefiind născut la acea dată, astfel cum rezultă din certificatul de naştere depus la dosar.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusa prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca, prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
S-a concluzionat că, în speţă, reclamantul fiind născut la 14 martie 1958, nu a fost supus direct unor vătămări morale sau patrimoniale generate de măsuri represive care au fost puse în aplicare împotriva bunicii sale, iar situaţia autoarei nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana nepotului.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă. Mai susţine că instanţa de apel trebuia sa aibă in vedere perioada îndelungata a restricţiei domiciliare (1951-1955), modalitatea in care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, condiţiile in care a copilărit reclamantul, încălcarea drepturilor garantate constituţional.
În acest context, recurentul reclamant a învederat că instanţa de apel a omis să analizeze împrejurarea că autoarea sa a fost persoană persecutată politic începând cu anul 1951 şi până la deces, fără a beneficia de vreo despăgubire din partea Statului Român şi că persecuţiile politice şi-au pus amprenta asupra personalităţii şi sănătăţii sale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanţei despăgubiri.
Prin urmare, recurentul reclamant din prezenta cauză, în calitate de nepot, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispoziţiile acestei legi.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte, secţiile unite, în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte, secţiile unite, în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, ca urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentul reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 179/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 901/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 903/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
