ICCJ. Decizia nr. 942/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 942/2012
Dosar nr. 35561/3/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 23 iulie 2010 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantele S. (născută F.) G. şi P. (născută F.) M.E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată împotriva părinţilor reclamantelor şi a bunicilor acestora; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate de suferinţele fizice şi psihice la care autorii acestora au fost supuşi (părinţii prin deportarea la muncă de reconstrucţie în Rusia şi bunicii prin deportarea în Bărăgan); obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate şi a veniturilor nerealizate în perioada deportării; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în valoare totală de 600.000 euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 şi condamnarea la muncă forţată în fosta U.R.S.S., precum şi suferinţele cauzate de aceste măsuri administrative nedrepte.
Motivându-şi acţiunea, reclamantele au susţinut că la vârsta de 8 ani au rămas fără părinţi, deoarece au fost ridicaţi la data de 15 ianuarie 1945 din mijlocul familiei şi deportaţi la muncă de reconstrucţie în Rusia, datorită schimbării politice produsă în România prin semnarea unui armistiţiu cu aliaţii sovietici. Etnicii germani erau acuzaţi de colaborare cu ocupantul.
La data de 18 iunie 1951 bunicii reclamantelor au fost nevoiţi să părăsească deîndată domiciliul, punându-li-se la dispoziţie o căruţă pentru a se deplasa, în care au fost obligaţi să ia doar strictul necesar, lăsând în urmă întreaga gospodărie şi avere. Restricţiile au fost ridicate abia în data de 20 decembrie 1955.
În drept, reclamantele au invocate prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1799 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamantelor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
De asemenea, a constatat că, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituţional.
Reţinându-se că acţiunea reclamantelor priveşte acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurii administrative a deportării, încadrându-se aşadar în prevederile legale declarate ca neconstituţionale şi care nu mai pot fi aplicate, instanţa a apreciat că se impune respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Cu privire la cererea reclamantelor privind restituirea bunurilor confiscate, instanţa de fond a reţinut că acestea nu au administrat niciun fel de dovezi din care să rezulte existenţa unor astfel de bunuri şi confiscarea lor de către pârât, iar veniturile nerealizate solicitate de asemenea prin acţiune nu se încadrează în dispoziţiile exprese ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, textul făcând referire expresă doar la „echivalentul valorii bunurilor confiscate”.
Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel reclamantele.
Prin Decizia nr. 209A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamantelor, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, atacând cu apel sentinţa instanţei de fond, apelantele-contestatoare nu au formulat niciun fel de critici privind soluţia de respingere a cererii de despăgubiri materiale, situaţie în care, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.
Cu privire la respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale, apelantele au arătat faptul că la data pronunţării sentinţei instanţei de fond, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau doar suspendate, dar nu îşi încetaseră aplicabilitatea.
Deşi reală, susţinerea apelantelor nu poate reprezenta motiv de nelegalitate a sentinţei instanţei de fond şi nu poate duce la schimbarea acesteia, deoarece, fiind vorba de un text de lege suspendat, acesta nu mai putea fi aplicat de prima instanţă.
Mai mult de atât, până la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi nici până în prezent, organele abilitate prin lege nu au pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, situaţie în care acestea şi-au încetat efectele juridice, conform art. 147 din Constituţia României.
Cu privire la cererea apelantelor privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată faţă de autorii lor, Curtea de Apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a respins şi această cerere, reţinând că este strâns legată de cererile privind plata despăgubirilor, iar în condiţiile în care aceste despăgubiri nu mai pot fi acordate, nu există interes pentru o astfel de constatare.
Reparaţia morală pe care apelantele susţin în apel că ar fi dorit-o prin această constatare, poate fi uşor obţinută în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ reţinut şi de Curtea Constituţională în motivarea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acest act normative stabileşte o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 148 din 8 mai 2001, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, statuând că sunt neconstituţionale aceste dispoziţii prin care se prevăd termene pentru depunerea cererilor privind stabilirea drepturilor titularilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele S. G. şi P. M.E. solicitând pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantele au arătat că în principal, motivarea ambelor instanţe se bazează pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
La data la care reclamantele au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe disp. Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, consideră recurentele că s-a născut în favoarea lor un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată. Astfel apreciază că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Dacă instanţa de recurs ar menţine hotărârea primei instanţe de a respinge acţiunea, raportându-se la dispoziţiile din Decizia nr. 1358/2010, consideră recurentele că s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti diferite, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, recurentele arată că, nici susţinerea că reparaţia morală ar putea fi primită în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu poate fi primită, întrucât acest decret condiţionează acordarea daunelor morale de deţinerea de către petenţi a cetăţeniei române.
În ce priveşte faptul că nu au adus nicio critică privitor la neacordarea daunelor materiale, reclamantele au arătat că cererea de acordare a acestor daune era condiţionată de dovedirea acestora, lucru care este imposibil în condiţiile în care este notoriu că majoritatea localităţilor nu au păstrat aceste documente. La adresele pe care le-au făcut la aceste autorităţi, răspunsul invariabil a fost: ";nu mai deţinem arhivele";.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Nu pot fi primite criticile vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva părinţilor reclamantelor, deportaţi la muncă forţată în fosta U.R.S.S. şi acordarea de despăgubiri morale pentru suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantelor, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Criticile formulate de recurente privind acordarea de daune morale ca urmare a măsurii administrative luate împotriva bunicilor reclamantelor (deportarea în Bărăgan la data de 18 iunie 1951, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951) aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S. G. şi P. M.E. împotriva Deciziei nr. 209A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 941/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 943/2012. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
