ICCJ. Decizia nr. 941/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 941/2012
Dosar nr. 8521/3/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul S.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 24 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, potrivit disp art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 803 din 28 mai 2010, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva reclamantului, prin dislocarea din zona frontierei de vest, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 familia reclamantului compusă din părinţii săi, sora şi respectiv reclamantul au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu respectiv din Săcălaz, judeţul Timiş în comuna Zagna-Vădeni, judeţul Brăila pentru faptul că erau macedoneni. Totodată întreaga avere a acestora a fost confiscată sau distrusă. Familia reclamantului a avut restricţii domiciliare între 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, când aceste restricţii au fost ridicate prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 2339/1991 a recunoscut reclamantului aceste drepturi, considerând perioada respectivă drept vechime în muncă. În temeiul aceluiaşi Decret-Lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantului o indemnizaţie lunară.
Tribunalul a considerat că, în prezenta cauză sunt aplicabile disp. art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care măsura dislocării şi stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Întrucât prin măsura dispusă şi anume, deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 24 iunie 1951 - 27 iulie 1955, s-a creat reclamantului şi familiei acestuia suferinţe în plan moral, social şi profesional, marcându-i întreaga existenţă, tribunalul a considerat că se impune obligarea Statului Român la acordarea unor despăgubiri în condiţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a acordat suma de 5.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, deşi a considerat că nicio despăgubire materială nu poate acoperi suferinţele morale şi drepturile nepatrimoniale lezate prin măsura administrativă abuzivă dispusă de către stat.
Tribunalul a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990 şi de faptul că mai are pe rolul instanţelor judecătoreşti acţiuni prin care solicită plata unor despăgubiri ca urmare a dislocării părinţilor săi, prezenta acţiune constituind o cerere făcută în nume propriu.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, atât reclamantul S.S., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelantul-pârât a invocat ca motiv de ordine publică, Decizia Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temei de drept invocat de către reclamant în susţinerea acţiunii.
Apelantul-reclamant a formulat la data de 17 ianuarie 2011 precizări la acţiune, în sensul de a se avea în vedere la soluţionarea cauzei următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5 şi 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 37A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant; a admis apelul formulat de pârât; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că se impune a fi analizat motivul de apel de ordine publică invocat, faţă de caracterul prioritar al aspectului legat de declararea neconstituţionalităţii prevederilor legale menţionate.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/ 15.11.2010, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Ca urmare a prevederii constituţionale, încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă.
Astfel, dispoziţia declarată neconstituţională era cea prin care reclamanţii au fost repuşi în termenul de a cere daune morale pentru fapta ilicită care face obiectul legii iar prin încetarea efectelor acestei dispoziţii legale, a dispărut temeiul de drept substanţial pentru cererea formulată de reclamant.
Curtea de Apel a arătat că, nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime” a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009, cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „speranţa legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se năştea ex lege (automat), ci era supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aştepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplineau condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Curtea de Apel a reţinut, totodată, că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalităţii între abrogare, fie ea şi implicită şi încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituţionale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Soluţia este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Slavov contra Bulgariei), cât timp instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi.
Cât priveşte precizările de temei juridic invocate de reclamant în apel, instanţa de apel a reţinut că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată. O astfel de substituire ar transforma de fapt cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, cerere nepermisă în apel de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Dincolo de acest aspect, precizările din conţinutul Rezoluţiei nr. 1096 a Consiliului Europei, evocate de apelantul-reclamant, nu pot constitui suport legal al lipsirii Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale de efectele conferite prin art. 147 alin. (1) din Constituţia României, respectiv nu pot constitui izvor al dreptului reclamat în speţă, în condiţiile în care în legislaţia internă se află în vigoare o reglementare distinctă - reprezentată de Decretul-Lege nr. 118/1990 - a cărei edictare a avut ca scop asigurarea unor asemenea despăgubiri.
Astfel, Curtea de Apel a constatat că soluţia adoptată de prima instanţă este fondată pe dispoziţii legale ce au fost constatate de instanţa de contencios constituţional ca fiind contrare legii fundamentale.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama atât de caracterul devolutiv al apelului, cât şi de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate.
Ca efect al încetării efectelor disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curţii Constituţionale, se impune respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată.
Faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, instanţa de apel a arătat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul S.S., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, parag. 81).
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul dedus instanţei de judecată înainte de publicarea în M. Of., determină în mod inevitabil soluţionarea acestei cauze ca efect exclusiv al intervenţiei Statului, pentru a asigura un rezultat favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte şi care a văzut că începe să piardă tot mai mult.
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituţia României însă, tot în Constituţia României se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2).
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Totodată, recurentul-reclamant a invocat aprecierea eronată a conţinutului probelor, ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea, solicitând să se reexamineze cauza şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
De altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
În motivarea recursului, s-a arătat şi faptul că, Curtea Constituţională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, şi care sunt beneficiari ai indemnizaţiilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Recurentul-reclamant a invocat cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că există discriminare în sensul art. 14, atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, reclamantul a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supus şi nu a se limita să-şi motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curţii Constituţionale.
Aceste consecinţe dăunătoare au fost probate, motiv pentru care recurentul a solicitat ca instanţa de recurs să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
Consideră recurentul că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de ";BUN"; în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, iar respingerea acţiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluţiile date în aceste cauze.
Câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind ";Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, reclamantul apreciază că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
Sub aspectul argumentelor care au justificat declararea ca neconstituţional a art. 5 din Legea nr. 221/2009 este cel financiar, respectiv daune prea mari şi lipsa resurselor bugetare, nu poate justifica abdicarea de la exigenţele procesului echitabil.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte criticile vizând greşita respingere a apelului din perspectiva pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, situaţie în care instanţa de apel nu a mai făcut o reapreciere a cuantumului daunelor morale, acestea sunt nefondate.
Astfel, este de reţinut că, în mod corect, Curtea de Apel a analizat cu prioritate motivul de ordine publică care pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză.
Constatând temeinicia acestuia, instanţa de apel nu a mai procedat la cercetarea motivelor de apel privind cuantumul despăgubirilor morale, care nu mai puteau fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva Deciziei nr. 37A/3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 940/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 942/2012. Civil → |
|---|
