ICCJ. Decizia nr. 940/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 940/2012
Dosar nr. 2959/107/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 19 martie 2010, reclamanta L.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei sentinţe prin care:
- să se constate caracterul politic al arestării ilegale şi măsurii administrative de deportare în U.R.S.S. a tatălui reclamantei;
- să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri în sumă de 120.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său;
- să i se plătească suma de 120.000 euro pentru imposibilitatea tatălui său de a realiza venituri pe timp de 5 ani;
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral prin ricoşeu suferit de reclamantă;
- să fie obligat pârâtul la plata de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere în caz de neexecutare a sentinţei;
- cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că tatăl reclamantei, G.I. a fost ridicat de la domiciliu de către miliţie şi dus în fosta U.R.S.S. pentru a participa la munca de reconstrucţie a acestei ţări suferind pe parcursul călătoriei foame şi umilinţe. La destinaţie au fost folosiţi la construirea lagărului de muncă în care au fost cazaţi. În acest lagăr tatăl reclamantei era scos alături de alţi deţinuţi la muncă, erau umiliţi de populaţia locală, erau prost hrăniţi, iar fiecare manifestare de revoltă era pedepsită. Întors acasă, tatăl reclamantei şi-a găsit casa ocupată de refugiaţi din Basarabia, iar despre cele suferite nu avea voie să vorbească, ştiind că este mereu supravegheat de securitate. Prin cele întâmplate, i s-au adus grave prejudicii fizice şi morale atât lui cât şi familiei sale.
Prin Sentinţa civilă nr. 2715 din 3 noiembrie 2010, Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare în U.R.S.S. a tatălui reclamantei şi a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei, respingând în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în speţă s-a dovedit că tatăl reclamantei a fost deportat la într-un lagăr de muncă pentru reconstrucţia fostei U.R.S.S. ca urmare a unei activităţi desfăşurate contra regimului existent în acea perioadă.
Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al deportării în fosta U.R.S.S. a tatălui reclamantei a fost admis.
În privinţa capătului de cerere vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare s-a apreciat că, prin condamnarea suferită şi executarea pedepsei s-a cauzat tatălui reclamantei un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, din perioada detenţiei de către tatăl reclamantei, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsită ca justificată numai în parte, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 5.000 euro.
La stabilirea acestui cuantum s-a ţinut cont de prevederile art. 5 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată de O.U.G. nr. 62/2010.
În ce priveşte capetele de cerere privind acordarea de daune morale pentru reclamantă pentru suferinţele suferite prin ricoşeu şi daune materiale pentru faptul că tatăl acesteia nu a putut realiza venituri proprii pe o perioadă de 5 ani, acestea au fost respinse, întrucât acest gen de despăgubiri nu au fost prevăzute în legea specială invocată de reclamantă, respectiv, Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, precum şi pârâtul, care a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
La data de 8 februarie 2011 apelantul-pârât Statul Român a depus la dosar o completare a motivelor de apel, prin care a solicitat instanţei să ţină cont de prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 66/2011 din data de 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins petitul privind acordarea de daune morale formulat de reclamantă; a menţinut în rest sentinţa atacată; a respins apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la primul motiv de apel al pârâtului, privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus tatăl reclamantei, că în mod corect instanţa de fond a constatat că deportarea acestuia într-un lagăr de muncă pentru reconstrucţia fostei U.R.S.S., constituie o măsură administrativă al cărei caracter politic poate fi constatat de instanţă în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Aşa cum rezultă din referatul întocmit de M.A.I. Serviciul Raional Sibiu, tatăl reclamantei făcea parte din ";elemente duşmănoase";, activând între anii 1941 - 1944 ca aspirant într-o organizaţie care milita contra regimului instaurat P.N.S.G.
Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că primul motiv de apel al pârâtului este nefondat, sentinţa instanţei de fond urmând a fi menţinută în ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de tatăl reclamantei, acesta fiind singurul capăt de cerere din acţiunea reclamantei care va rămâne admis.
De altfel, în faţa instanţei de fond, pârâtul nu s-a opus admiterii acestui capăt de cerere, din cuprinsul întâmpinării rezultând că pârâtul a solicitat ";respingerea acţiunii, ca nefondată, sub aspectul sumei solicitate cu titlu de daune morale";, toate aspectele invocate în întâmpinare vizând respingerea cererii de despăgubiri.
Prin cel de-al doilea motiv de apel pârâtul a invocat faptul că reclamanta nu putea beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său, întrucât art. 5 alin. (1) lit. a) s-a referit doar la prejudiciul suferit de condamnat sau de cel care a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, şi nu de către soţul sau descendenţii acestuia.
Instanţa de apel a apreciat că nu este cazul să analizeze în fond acest motiv de apel datorită pronunţării Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 1.358/2010 a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, la momentul pronunţării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale celor ce au suferit măsuri administrative cu caracter politic sau moştenitorilor acestora, a fost declarat neconstituţional, iar termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie a expirat, astfel încât prev. art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele.
Reţinând că lipseşte temeiul legal pentru acordarea de daune morale condamnaţilor politici, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii textului de lege ce a stat la baza formulării acţiunii, curtea de apel a constatat că se impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului declarat în cauză de către pârât numai sub aspectul acordării daunelor morale, în sensul că se va respinge capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, cu menţinerea dispoziţiei referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus antecesorul reclamantei.
În legătură cu noţiunea de ";bun"; este de precizat că, prin mecanismul creat, Convenţia Europeană aduce protecţie doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite şi, în consecinţă, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Deci speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 nu constituie un ";bun actual"; în sensul Convenţiei Europene şi nu poate fi protejat prin prisma acesteia. Nici obţinerea sumei de 5.000 euro prin Sentinţa nr. 2.715/2010 a Tribunalului Alba nu constituie un bun actual în sensul Convenţiei, deoarece este necesar ca dreptul de proprietate sau creanţa să fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie, care să constituie titlu executoriu. Prin urmare, nu de puţine ori Curtea Europeană a examinat dacă reclamantul are un bun în sensul Convenţiei, adică dacă are o creanţă suficient de bine determinată pentru a fi susceptibilă de executare silită (a se vedea cauza Vasilescu/României), condiţie care în speţă nu este îndeplinită, sentinţa Tribunalului care stabileşte în favoarea reclamantei o creanţă împotriva Statului Român, nefiind definitivă şi executorie, astfel că nu putem vorbi de existenţa unui bun în sensul Convenţie şi nici de apărarea sa în temeiul acesteia.
Cu privire la apelul reclamantei, instanţa de apel a arătat că cererile reclamantei prin care aceasta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 120.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său şi la plata sumei de 60.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin ricoşeu de reclamantă, nu pot fi admise întrucât aşa cum s-a arătat mai sus disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care dădeau dreptul la obţinerea de despăgubiri morale, a fost declarat neconstituţional, astfel încât lipseşte temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a Statului Român la plata sumei de 120.000 euro, despăgubiri materiale reprezentând imposibilitatea tatălui său de a realiza venituri timp de 5 ani şi dobânzile legale aferente acestei sume, curtea de apel a constatat că veniturile salariale de care tatăl său a fost lipsit nu constituie un bun care a fost confiscat, în sensul art. 5 alin. (1) lit. b), iar, pe de altă parte, salariul este un drept strict personal care încetează odată cu încetarea raportului de muncă al titularului. Pentru aceste motive, a fost respinsă cererea reclamantei de se efectua o expertiză contabilă care să cuantifice veniturile salariale de care a fost lipsit antecesorul reclamantei.
De asemenea, s-a reţinut că, cererea reclamantei ca instanţa de apel să desfiinţeze hotărârea şi să trimită cauza spre rejudecare pentru nesoluţionarea pe fond a petitelor 3 şi 4 din acţiune este nefondată, deoarece nu sunt îndeplinite disp. art. 297 C. proc. civ., care permit desfiinţarea sentinţei numai dacă instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra fondului acestor capete de cerere şi le-a respins, cu motivarea că acest gen de despăgubiri nu sunt prevăzute de legea specială. Această pronunţare nu este o pronunţare pe excepţie, cum în mod eronat susţine apelanta, ci o pronunţare pe fond, instanţa arătând că cererea reclamantei nu are suport legal, adică este neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta L.A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs, reclamanta a solicitat să se încuviinţeze refacerea sau completarea probelor administrate de cele două instanţe de fond, precum şi administrarea altor probe, dacă se vor dovedi necesare soluţionării cauzei.
Tatălui reclamantei i-au fost încălcate drepturile fundamentale ale cetăţeanului prevăzute de Constituţia României din 1938 (în principal, art. 5) şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului semnată la 10 decembrie 1948 atât de România, cât şi de U.R.S.S.
Potrivit O.U.G. nr. 214/1999, art. 3 lit. e), deportarea în străinătate după 3 august 1944 constituie măsură administrativă abuzivă cu caracter politic.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a contestat starea de fapt şi de drept ce au fost invocate prin cererea de chemare în judecată şi nici în apel, nici probele administrate şi nu a făcut nicio probă contrarie.
De asemenea, reclamanta a arătat că sentinţa tribunalului se bucură de puterea lucrului judecat, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., întrucât acţiunea sa a primit o rezolvare de fond la data de 20 octombrie 2010, înaintea apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, iar efectele puterii lucrului judecat rezultă şi din hotărâri nedefinitive.
Invocarea de către pârât a deciziei Curţii Constituţionale s-a făcut tardiv, această completare neputând produce consecinţe juridice, fiind lovită de nulitate absolută.
În cauză, s-a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii, deoarece ambele instanţe nu au reţinut că nu au fost acordate anterior drepturi de natură reparatorie pentru prejudiciul moral şi material suferit de tatăl reclamantei prin Decretul nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. Astfel, cuantumul daunelor morale ce urmează a fi stabilite nu poate fi afectat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, care a avut în vedere ipoteza în care drepturile acordate în baza Legii nr. 221/2009 se suprapun măsurilor reparatorii acordate anterior în baza actelor normative menţionate.
Recurenta-reclamantă a invocat şi natura discriminatorie a deciziei Curţii Constituţionale, care contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, principiul egalităţii în drepturi şi interzicerii discriminării fiind reluat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie.
S-a invocat, totodată, principiul neretroactivităţii legii şi subsecvent, regula din adagiul ";tempus regit actum";. Legea în vigoare la data introducerii acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, Decizia nr. 11/2007 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din cauza Blecic/Croaţia din 8 martie 2006).
Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii legii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică a încrederii cetăţenilor în sistemul de drept.
Reclamanta a invocat şi aplicabilitatea în cauză a prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 5), a Rezoluţiilor nr. 1.096/1996 şi nr. 1.481/2006 ale A.P.C.E., conform art. 20 din Constituţia României.
Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009 a unor acte normative şi fapte dinainte de 1989, ca având caracter politic şi ca imprescriptibile, se recunoaşte că acestea au fost contrare Constituţiei de la acea vreme, tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România era sau este parte.
Pe de altă parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 nu exclude, în motivarea ei, de la dreptul de a beneficia de despăgubiri, pe descendenţii de gr. I, aşa cum nici art. 505 alin. (1) C. proc. pen. nu-i înlătură şi nici art. 998 şi următoarele C. civ.
În drept, recurenta-reclamantă a invocat şi prevederile art. 9 alin. (5) din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat de A.G. a O.N.U. la 16 decembrie 1966, potrivit cărora ";orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o despăgubire";.
La soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acţiunii, prin care reclamantei i-a fost creată speranţa legitimă a dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material cauzat prin deportarea tatălui său, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Intervenţia executivului (prin O.U.G. nr. 62/2010) şi deciziile Curţii Constituţionale conduc la încălcarea principiului egalităţii armelor în procesul civil, cu consecinţa nerespectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat prin motivele de recurs cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, sub aspectul că instanţele nu au cercetat faptul că măsura abuzivă de deportare în U.R.S.S. a tatălui reclamantei a fost realizată de armata sovietică şi anterior datei de 6 martie 1945.
Potrivit prevederilor Legii nr. 221/2009, obiectul acestei legi îl constituie condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative cu caracter politic, ce s-au produs în perioada 6 martie 1945 - 21 decembrie 1989.
Pârâtul a arătat că măsura administrativă de deportare în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei nu se situează între aceste două limite, care trebuie avute în vedere cumulativ.
Având în vedere că situaţia reclamantei nu se grefează pe situaţiile reglementate de Legea nr. 221/2009, pârâtul consideră că instanţele de judecată au făcut o extensie sau lărgire a dispoziţiilor acestei legi în cauză.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Vor fi analizate cu prioritate criticile formulate de pârât care aduc în discuţie aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în raport de care se susţine că, în mod greşit, instanţele fondului au constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva tatălui reclamantei, constând în deportarea acestuia în fosta U.R.S.S.
În acest sens, se impune suplinirea motivării curţii de apel, în sensul că măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, care este astfel recunoscută în temeiul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit acestui text de lege, constituie măsură administrativă abuzivă deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice.
Însă, Legea nr. 221/2009, prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999 numai cu privire la condamnările cu caracter politic. Astfel, legiuitorul a avut în vedere numai condamnările politice recunoscute în baza prevederilor O.U.G. nr. 214/1999 şi nu a prevăzut deportarea printre măsurile administrative cu caracter politic, a cărei recunoaştere să se poată cere şi dispune în conformitate cu Legea specială nr. 221/2009.
Ca urmare, deportarea în U.R.S.S. a autorului reclamantei reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, fiind astfel recunoscută şi definită de art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, însă acţiunea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu poate fi admisă în baza actului normativ invocat, în ale cărei prevederi nu se încadrează.
Astfel, actul normativ menţionat cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare privind condamnările cu caracter politic, precum şi măsurile administrative abuzive având caracter politic, pronunţate, respectiv luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ceea ce priveşte măsurile administrative abuzive cu caracter politic, art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevede condiţia expresă ca această măsură să fi fost luată de organele fostei miliţii sau securităţi. Această condiţie se aplică şi persoanelor care se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 4 alin. (2) din lege.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că celor deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
Aşadar, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Măsura dispusă împotriva autorului reclamantei nu a fost luată de organele fostei miliţii sau securităţi, nefiind îndeplinită astfel una dintre condiţiile enunţate de Legea nr. 221/2009. De asemenea, această măsură abuzivă a fost luată anterior perioadei de referinţă prevăzută de lege, care cuprinde perioada instaurării regimului comunist în România (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Ca urmare, verificând cererea reclamantei prin raportare la legea specială invocată ca temei de drept al acţiunii în justiţie, se constată că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu pot fi aplicabile în prezenta pricină şi, pe cale de consecinţă, se impune respingerea acţiunii reclamantei.
Faţă de considerentele mai sus-reţinute, potrivit cărora cererile reclamantei nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, nu se mai impune analizarea criticilor formulate prin recursul reclamantei prin care se solicită repararea prejudiciului moral şi material prin acordarea de despăgubiri.
Criticile prin care reclamanta solicită aplicarea în cauză a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate, ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se solicită refacerea sau completarea probelor administrate de cele două instanţe de fond şi administrarea de noi probe în recurs, acesta nu poate fi primit.
Potrivit art. 305 C. proc. civ. ";în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor";, iar faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
În fine, nu este fondată nici critica prin care se susţine că sentinţa tribunalului se bucură de puterea lucrului judecat, întrucât acţiunea reclamantei a primit o rezolvare de fond la data de 20 octombrie 2010, înaintea apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), iar reclamantul nu poate invoca că are ";un bun"; în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici ";speranţa legitimă"; de a obţine despăgubiri.
Faţă de cele ce preced, recursurile vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta L.A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba împotriva Deciziei nr. 66/2011 din data de 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 939/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 941/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
