ICCJ. Decizia nr. 937/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 937/2012
Dosar nr. 1946/30/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2272/PI din 23 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta H.M. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7000 euro în echivalent în lei la data efectivă a plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, respingând în rest pretenţiile reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta întruneşte condiţiile pentru a beneficia personal de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura strămutării, astfel că a considerat îndeplinite prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009, apreciind că suma de 7000 euro reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia nr. 435/A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamantei; a respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, curtea de apel a avut în vedere că fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se impune soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta H.M., invocând în drept dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că nu trebuie făcută nicio distincţie, din punct de vedere al dreptului de a solicita acordarea de despăgubiri morale între persoanele care au suferit condamnări politice prin sentinţe penale, adică deţinuţii politici, şi persoanele care au suferit măsura administrativa a deportării. Singura distincţie care se poate face este cea referitoare la cuantumul acestor despăgubiri care se acordă de către instanţe.
Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că în practica de acum a Curţii de Apel Timişoara se regăsesc hotărâri definitive - deci mai importante din punct de vedere al aplicabilităţii lor decât sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în primă instanţă, hotărâre care se depune de către pârât în toate dosarele având acest obiect - prin care se acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral atât celor care au suferit măsura administrativă a deportării, cât şi celor care au făcut închisoare. Sigur că s-au acordat sume mult mai mari pentru cea de-a doua categorie dar acest lucru nu înseamnă că prima categorie, cea a deportaţilor nu are dreptul la aceste despăgubiri morale.
Din interpretarea gramaticală a art. 5 alin. (1) din lege rezultă fără echivoc că, atât persoanele care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic - cum este cazul antecesorilor reclamantei - pot beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Interpretarea este determinată şi de faptul că cele două măsuri prevăzute la art. 5 lit. a), respectiv art. 5 lit. b), fiind cuprinse într-o singură enumerare se referă la ambele categorii de persoane. De altfel, această interpretare este impusă şi de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 precum şi a celorlalte articole în raport cu titlul legii, care asimilează măsurile administrative - respectiv cazul reclamantei şi al antecesorilor săi - cu condamnările cu caracter politic, asimilare ce are drept consecinţă identitatea de tratament şi acordarea formelor de despăgubire.
Pe de altă parte, metoda de interpretare teleologică conduce la ideea pe care a urmărit-o şi legiuitorul, aceea de a se acorda prin această lege despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor celor care în regimul totalitar au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care de altfel a fost avută în vedere şi prin D.L. nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii ambelor categorii de persoane.
Faptul că nu trebuie făcută nicio distincţie între cele două categorii de condamnaţi politic s-a văzut şi din disp. Ordonanţei de Urgenţă care a modificat disp. Legii nr. 221/2009, ordonanţă din care s-a dedus cu certitudine că intenţia legiuitorului era de a acorda daune morale ambelor categorii, chiar dacă la data redactării acestor motive de apel Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte plafonarea sumelor stabilite prin ordonanţă. Importantă este intenţia clară a Guvernului de a acorda despăgubiri morale atât foştilor deţinuţi politici, cât şi celor care au suferit măsura administrativă a deportării în Bărăgan, respectiv cazul antecesorilor reclamantei.
În ceea ce priveşte daunele materiale, recurenta-reclamantă a arătat că este necesar a se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este şi în situaţia de faţă.
Confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existenţa unui act administrativ în acest sens. Cu alte cuvinte, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
La termenul de judecată din 14 februarie 2012, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului şi, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa va analiza cu prioritate această excepţie.
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obţine doar în condiţiile de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În speţă, reclamanta H.M. nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., pentru că, în cererea de recurs nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, iar susţinerile acestuia nu sunt structurate din punct de vedere juridic.
Astfel, recurenta nu s-a conformat obligaţiei de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii, iar pe de altă parte, modalitatea de redactare a motivelor nu permite instanţei să realizeze în condiţiile art. 306(3) C. proc. civ., încadrarea în limitele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Ca urmare, întrucât recurenta nu a formulat critici care să permită încadrarea lor din oficiu într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul legal sus-menţionat, rezumându-se la expunerea unor consideraţii de ordin general, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303(2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta H.M. împotriva Deciziei nr. 435/A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 936/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 939/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
