ICCJ. Decizia nr. 107/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 107/2013

Dosar nr. 28981/3/2011

Şedinţa publică din 21 ianuarie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 februarie 2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub numărul nr. 5543/299/2010, reclamantul N.I. a chemat în judecată pe pârâţii M.F.P. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună: obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii sumei de 28.746.612 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la zi, reprezentând contravaloarea preţului apartamentului 12 situat în Bucureşti, Calea Victoriei, cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, şi N.I., în calitate de cumpărător; obligarea pârâţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de reclamant la apartamentul nr. 12; obligarea pârâţilor la plata contravalorii preţului de piaţă al apartamentului nr. 12; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2225 din 22 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 1588 din 23 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat asupra faptului că încheierea contractului de vânzare cumpărare între reclamantul din cauza de faţă şi reprezentanţii statului cu privire la imobilul de care, între timp, a fost deposedat, s-a făcut prin fraudarea Legii nr. 112/1995, inclusiv de către reclamant.

Ca atare, pretenţia reclamantului de a fi despăgubit cu contravaloarea preţului de piaţă nu-şi găseşte temeiul în lege, astfel că a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 23 februarie 2012 a declarat apel reclamantul N.I., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 05 martie 2012 iar prin decizia civilă nr. 192 din 28 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins apelul reţinându-se următoarele considerente:

În mod temeinic a stabilit prima instanţă în ceea ce priveşte situaţia de fapt că, prin Decizia nr. 1588 din 23 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 19998/299/2006 s-a statuat asupra faptului că încheierea contractului de vânzare cumpărare între reclamantul din cauza de faţă şi reprezentanţii statului cu privire la imobilul de care, între timp, a fost deposedat, s-a făcut prin fraudarea Legii nr. 112/1995, inclusiv de către reclamant.

În acest sens, prin hotărârea judecătorească menţionată s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că: „Potrivit art. 9 din Legea nr. 111/1995, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, pot opta, după expirarea termenului prevăzut de art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente. Art. 14 din Legea nr. 112/1995, prevăzând că persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor, sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Faţă de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, se constată că pot fi cumpărate imobilele care nu se restituie în natură. Prin urmare, atât timp cât cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995 de restituire în natură, nu a fost soluţionată definitiv şi irevocabil, nu poate interveni vânzarea imobilului ce face obiect al cererii. (…) pârâtul nu poate invoca buna credinţă şi eroarea comună şi invincibilă, atâta timp cât în temeiul Legii nr. 112/1995 era formulată o cerere de restituire a imobilului, înregistrată sub nr. 3305/1996, cerere care nu a fost soluţionată până la data de 2 aprilie 2003. Este evident că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în anul 1997, statul prin organele sale era notificat asupra existenţei unei cereri de restituire, iar pârâtul putea lua cunoştinţă de existenţa sa cu depunerea de minime diligenţe”.

Cu referire la temeiul de drept invocat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că trebuie făcută o analiză cronologică a tipurilor de cereri puse de lege la dispoziţia persoanelor ce au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desfiinţate ulterior, în vederea reparării diminuării patrimoniilor acestora suferită astfel.

Până la adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, prin aplicarea dreptului comun, puteau fi distinse două situaţii:

a) cea în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ca urmare a promovării de către fostul proprietar deposedat în mod abuziv a unei acţiuni cu acest obiect;

b) contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat, dar în cadrul unei acţiuni în revendicare formulate de fostul proprietar deposedat în mod abuziv s-a dat câştig de cauză acestuia din urmă.

În primul caz, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu mai era în vigoare, fiind desfiinţat prin constatarea nulităţii absolute a acestuia, se punea problema repunerii în situaţia anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulităţii, devenind incidentă astfel obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulităţii actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză.

Având în vedere că banii proveniţi din vânzarea apartamentelor, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 fuseseră viraţi într-un fond al Ministerului Finanţelor Publice, acestuia îi revenea obligaţia de restituire a preţului actualizat. Repunerea în situaţia anterioară presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către persoana în al cărei patrimoniu au intrat, consecinţă a modului în care au fost reglementate prin lege raporturile juridice născute ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare, neexistând niciun argument logic care să constituie un impediment în a considera că repunerea în situaţia anterioară poate viza şi alte persoane decât părţile contractului.

Instanţa de apel a reţinut că este de remarcat şi faptul că în asemenea situaţii întrucât contractul de vânzare cumpărare nu mai este în vigoare, nu îşi mai produce nici efectele juridice (drepturile şi obligaţiile). De vreme ce obligaţia de garanţie pentru evicţiune constituie un asemenea efect al contractului de vânzare cumpărare, odată cu anularea convenţiei încetează şi aceasta.

Prin urmare, persoanele interesate puteau obţine de la Ministerul Finanţelor Publice restituirea preţului actualizat.

În cel de-al doilea caz, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare cumpărare, obligaţia de evicţiune, în temeiul căreia cumpărătorii evinşi puteau obţine restituirea preţului, dar şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii revenea vânzătorului (art. 1336 C. civ.), respectiv unităţii deţinătoare.

Prin adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, deci începând cu data de 21 decembrie 2002, care a prevăzut că: „La art. 51 se introduc alin. (2) şi (3) cu următorul cuprins: „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru. (3) Plata sumelor prevăzute la alin. (2) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.”, soluţia legală este parţial diferită, în privinţa titularului obligaţiei corelative de restituire a preţului actualizat în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat.

Astfel, în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat, obligaţia de restituire a preţului actualizat revenea Ministerului Finanţelor Publice, astfel cum prevede expres textul de lege citat.

În cea de-a doua situaţie, textul derogă în schimb în parte de la dreptul comun, în sensul că pentru restituirea preţului actualizat - plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate - componentă a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, răspunderea nu mai revine cocontractantului, respectiv unităţii deţinătoare, ci Ministerului Finanţelor Publice.

S-a avut în vedere împrejurarea că, în fapt, contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat, s-a stabilit că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Acest text de lege este incident deci şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desfiinţarea” lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.

La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nicio raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care şi-a îndeplinit o obligaţie legală, ci celui care a dispus această măsură şi cu atât mai mult în situaţia în care contractul nu a fost anulat, deci dispoziţiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.

Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea preţului de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forţă juridică egală, norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.

Pe de altă parte, pentru restul elementelor ce constituie obligaţia de garanţie a vânzătorului, între care şi obligaţia de a plăti şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, se aplica în continuare dreptul comun (art. 1336 C. civ.).

În prezent, ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, se face o nouă distincţie, după cum contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fără a mai prezenta deci importanţă dacă acestea au fost anulate sau nu, soluţia legală fiind deci diferită de cea prevăzută de Codul civil.

O primă categorie de cereri este cea privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 50 alin. (2)).

Cel de-al doilea tip de cereri sunt cele având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 50 alin. (2¹)).

Chestiunea pusă în discuţie prin apelul declarat în cauză de reclamant este aceea dacă instanţa poate verifica dacă încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea sau, din contră, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi într-un alt cadru procesual decât cel generat de o cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare respectiv.

Or, nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 constituie ipoteza normativă atât pentru constatarea nulităţii actului juridic încheiat în temeiul acesteia (ca sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice pentru încheierea sa valabilă), cât şi pentru naşterea dreptului cumpărătorului la restituirea preţului în anumite limite (preţul actualizat). Cu alte cuvinte, aceeaşi situaţie premisă poate produce efecte juridice distincte în materii diferite, astfel încât în acest caz particular constatarea unui drept la restituirea preţului actualizat constituie o consecinţă a nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995 distinctă de constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare. Totodată, reţinerea primului efect juridic nu are semnificaţia constatării producerii şi a celui de-al doilea, nici măcar pe cale incidentală.

Pe cale de consecinţă, contractul de vânzare cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 este considerat valabil dacă în termenul prevăzut prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii acestuia, însă obligaţia de garanţie pentru evicţiune în materia specială în discuţie este una mai puţin favorabilă cumpărătorului în raport cu prevederile de drept comun C. civ.

Instanţa de apel a reţinut astfel că în aceste condiţii, nu există nici un impediment pentru instanţă în a reţine faptul că în cauză contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamant nu este aplicabil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.I. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fostului proprietar finalizată prin decizia civilă nr. 1411 din 16 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se circumscrie condiţiei prevăzute de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 aceea de contract de vânzare - cumpărare desfiinţat prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În aceeaşi idee reclamantul susţine că nu s-a avut în vedere adresa nr. 97 din 26 ianuarie 2007 emisă de SC H.N. SA din care rezultă că a fost cumpărător de bună - credinţă la momentul încheierii contractului, cu atât mai mult cu cât apartamentul înstrăinat nu era exceptat de la vânzare fiind preluat cu titlu potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată.

Din această perspectivă, se invocă şi incidenţa dispoziţiilor art. 46.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât şi prin dispoziţia nr. 812 din 11 februarie 2000 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a statuat că nu se restituie apartamentul nr. 12 etajul 3 vândut în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare - cumpărare nr. x. Această dispoziţie depusă în recurs, este apreciată de recurent ca act nou.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea 10/2011, având astfel următorul cuprins: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Tot astfel, după art. 50, prin acelaşi act normativ sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 50¹, cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză”.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2¹), şi introducându-se art. 50¹, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzei, se constată, însă, că recurentul nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50¹ al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 1538 din 23 octombrie 2008 - irevocabilă - a Curţii de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că respectivul contract de vânzare cumpărare a fost încheiat cu fraudarea Legii nr. 112/1995, chiar dacă nu s-a solicitat expres nulitatea lui.

În acest sens, deşi se poate retine că, în sensul sau etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre - instanţa de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţa a admiterii acţiunii in nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii pârtilor în situaţia anterioara (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat, şi, cum obligaţia fiecăruia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executată, apare ca şi când nu a existat vreodată, restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.

Or, în speţa dedusă judecăţii, prin decizia civilă nr. 1538 din 23 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este exclusă buna - credinţă a cumpărătorului, în condiţiile în care încheierea contractului s-a făcut cu fraudarea Legii nr. 112/1995.

Cum, aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul recurs, situaţie ce exclude aplicabilitatea şi incidenţa dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Or, de preţul de piaţă al apartamentelor dobândite sub acţiunea Legii nr. 112/1995, potrivit Legii nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, pot beneficia doar foştii proprietari cumpărători ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, astfel că instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, motiv pentru care nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, şi a faptului că prin decizia civilă sus evocată, s-a respins recursul recurentului de azi împotriva sentinţei civile nr 1411/2007 a Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă, sunt nefondate şi susţinerile recurentului legate atât de ignorarea sentinţei civile nr 1411/2007, cât şi de buna credinţă la încheierea contractului, ce ar rezulta din adresa nr. 97 din 26 ianuarie 2007 emisă de SC H.N. SA cât şi a Dispoziţiei nr 8 din 12 noiembrie 2000 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti,şi implicit de incidenţa dispoziţiilor art. 46.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr 10/2001.

Astfel nici una din criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.I. împotriva deciziei nr. 192/ A din 26 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1048/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1078/2013. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 107/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 107/2013. Civil