ICCJ. Decizia nr. 1129/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1129/2013
Dosar nr. 2230/1/2001
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 3 iunie 1999, reclamanta M.A.A. a chemat în judecată pe pârâţii oraşul Eforie şi Consiliul local Eforie pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtelor să îi atribuie cu titlu de compensare suprafaţa de 1026 m.p. teren în oraşul Eforie Nord similar cu categoria şi valoarea loturilor nr. 380 şi 381 situate în str. 23 August, Eforie Nord, pe care le revendică; în alternativa imposibilităţii obiective de a acorda teren în compensare, pârâtele să fie obligate la contravaloarea imobilului revendicat.
În motivarea cererii se arată că prin Sentinţa civilă nr. 203/1997 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantei asupra loturilor nr. 380 şi 381 în suprafaţă de 513 m.p. fiecare, situate în Eforie Nord, strada 23 August.
De asemeni, se arată că, reţinându-se fraudarea legii, s-a dispus anularea deciziei nr. 410/270080/1991 a Prefecturii Constanţa de concesionare a celor două loturi şi anularea autorizaţiei de construire din 21 septembrie 1992 emisă de primarul oraşului Eforie şi a Hotărârii nr. 50 din 14 decembrie 1993 a Consiliului local Eforie.
Drept urmare, pârâţii Consiliul local Eforie şi Prefectura judeţului Constanţa au fost obligaţi să-i atribuie cele două loturi din Eforie Nord, str. 23 August.
Mai arată reclamanta că a făcut demersuri în vederea executării sentinţei însă fără niciun rezultat şi, întrucât construcţiile sunt edificate definitiv pe teren, a solicitat atribuirea unui teren în compensare, iar în caz de imposibilitate obiectivă, despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului litigios.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 940 din 10 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa s-a respins, ca nefondată, acţiunea, reţinându-se că reclamanta nu poate beneficia cumulativ şi de acţiunea în revendicare şi de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 republicată - art. 35 alin. (5).
Împotriva acestei sentinţe a fost declarat apel reclamanta, admis prin decizia civilă nr. 108/2000 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a desfiinţat sentinţa apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanţa, pentru a se soluţiona acţiunea în revendicare, cauza fiind reînregistrată sub nr. R/3520/2000.
Prin Sentinţa civilă nr. 670 din 3 octombrie 2000, a fost admisă acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii Consiliul local Eforie şi oraşul Eforie să predea reclamantei o suprafaţă de 1026 m.p. teren situat în Eforie Nord, similar cu categoria şi valoarea loturilor, nr. 380 şi 381 situate în Eforie Nord. str. 23 August, iar în caz de imposibilitate, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 850.074.042 lei reprezentând contravaloarea terenului.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâţi, prin decizia nr. 89 din 21 martie 2001, a admis calea de atac, a schimbat în tot hotărârea în sensul că a respins acţiunea pentru considerentele ce urmează.
Acţiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate, prin intermediul ei proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Reclamanta s-a legitimat ca proprietară a terenului în suprafaţă de 1026 m.p., formând loturile nr. 380 şi 381 din Eforie Nord şi a dedus judecăţii încălcarea acestui drept de proprietate.
Prin Sentinţa civilă nr. 203/1997 a Curţii de Apel Bucureşti s-au anulat actele administrative de concesiune a terenului şi autorizaţia de construcţie nr. x/1992 emisă de primarul oraşului Eforie, Consiliul local Eforie fiind obligat să înainteze Prefecturii Constanţa propunerea pentru atribuirea parcelelor nr. 380 şi 381 în proprietatea reclamantei, prin ordinul prefectului judeţului Constanţa.
Prima instanţă, obligând pârâţii la predarea unui teren cu aceleaşi caracteristici urbanistice în proprietatea reclamantei a făcut o greşită aplicare a art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece bunul revendicat de reclamantă nu face parte din categoria celor la care se referă acest act normativ, terenul făcând obiectul unei legi speciale de reparaţie, ce reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun.
Urmând această procedură specială, prin Sentinţa civila nr. 203/1997 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, fiind obligat prefectul judeţului Constanţa să emită ordin pentru atribuirea lui în proprietatea reclamantei, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, modificată.
Se mai arată că soluţia este greşită şi din alt punct de vedere.
Astfel, în lumina dispoziţiilor Codului civil, revendicarea este o acţiune reală întemeiată pe dreptul de proprietate, prin care se cere predarea posesiunii unui bun de către cel ce se pretinde proprietarul lui. Aceasta înseamnă că revendicarea este legată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă şi îl urmăreşte în mâinile oricui s-ar găsi.
Aşadar, dacă din probele administrate, revendicantul face dovada că el este adevăratul proprietar al imobilului, acesta va reveni în patrimoniul său, restituirea bunului fiind şi principalul efect al acţiunii în revendicare.
Din această perspectivă, cu referire la cazul în speţă, pretenţiile reclamantei de a primi un teren echivalent celui ce i-a aparţinut şi care în prezent este ocupat de construcţie realizată fără respectarea dispoziţiilor legale, exced obiectului revendicării.
De altfel, terenul în litigiu, nici nu se mai află în posesia pârâţilor, fiind ocupat ilegal de o construcţie de cult ce aparţine unui terţ, care nu a fost chemat ca pârât în acţiunea în revendicare.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat iniţial pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., ulterior doar pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., astfel cum s-a precizat la 12 februarie 2013 de către avocata recurentei.
Dezvoltând motivele de recurs se arată că instanţa de apel, invocând prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991, a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul acestuia, nesocotind totodată decizia anterioară prin care s-au stabilit limitele judecăţii - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, reţinând dispoziţiile Codului civil pentru revendicare şi, totodată, excluderea acestora din considerente străine de natura pricinii, respectiv conduita abuzivă a pârâţilor, care au autorizat ocupaţiunea bunului de către un terţ, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu prevederile art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime şi nicio lege nu poate îngrădi exerciţiul acestui drept.
Art. 41 din Constituţie garantează dreptul de proprietate, iar în conformitate cu art. 135, proprietatea privată este inviolabilă.
Prin acţiunea dedusă judecăţii s-a solicitat revendicarea imobilului compus din suprafaţa de 1.026 m.p. teren, din oraşul Eforie Nord, cu obligarea pârâţilor de a atribui, cu titlu de compensare, un teren similar cu categoria şi valoarea loturilor 380 şi 381, de care au dispus abuziv. În alternativa că pârâţii sunt în imposibilitate obiectivă de a onora compensarea, s-a cerut să fie obligaţi să-l despăgubească cu contravaloarea imobilului revendicat.
S-a dovedit dreptul de proprietate, recunoscut şi prin sentinţa civilă nr. 203, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a stabilit irevocabil că pârâţii au dispus abuziv, concesionând terenul şi autorizând edificarea lăcaşului de cult pentru Biserica Adventistă.
Cu toate că instanţa de contencios administrativ a anulat decizia de concesionare şi autorizaţia de construcţie emise de Primăria Eforie, demersurile reclamantei, timp de mai mulţi ani, au fost nesocotite prin refuzul celor obligaţi să respecte hotărârea instanţei.
Construcţia autorizată abuziv de Primăria Eforie a fost terminată, retrocedarea terenului nefiind posibilă, iar pentru revendicare, singura soluţie era compensarea sau despăgubirile pe calea dreptului comun, potrivit normelor de protecţie a proprietăţii private, respectiv ale Constituţiei si Codului civil.
În conformitate cu art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În ierarhia actelor normative, Codul civil, ca lege organică, are prioritate, iar potrivit art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Acestea sunt limitele judecăţii şi temeiul cererii dovedită ca urmare a abuzurilor comise de pârâte, care, în mod unilateral, au dispus de un bun care era proprietatea exclusivă a reclamantei nesocotind efectele hotărârii instanţei de contencios administrativ, concesionând terenul şi autorizând construcţia de cult, în favoarea unui terţ.
În etapa procesuală a recursului a decedat reclamanta la 13 decembrie 2001, judecata fiind continuată de moştenitorii acesteia M.O. şi M.C., conform certificatului de moştenitor din 29 aprilie 2002 eliberat de B.N.P. – T.O.D.
La 21 mai 2002, judecarea recursului a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, dispoziţie menţinută prin încheierea de şedinţă de la 2 decembrie 2005.
Recurentul M.O. a decedat la 15 septembrie 2004, succesor fiind M.C. potrivit certificatului de moştenitor din 30 septembrie 2004 eliberat de B.N.P. – T.O.D.
Urmare a parcurgerii procedurilor administrative şi judiciare iniţiate în baza Legii nr. 10/2001, recurentul a solicitat repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii. Cererea a fost admisă, cauza fiind repusă pe rol la 12 februarie 2013.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate considerentele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa superioară de fond la pronunţarea hotărârii recurate.
Procedura iniţiată de M.C. în temeiul Legii nr. 10/2001, ce a determinat suspendarea judecării prezentului recurs, s-a finalizat prin decizia nr. 507/ C din 2 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, respingând recursul reclamantului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 923 din 23 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin care contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 203 din 27 aprilie 2011 a fost respinsă, a reţinut, în esenţă, cele ce urmează.
Prin Sentinţa civilă 203/1997, Curtea de Apel Bucureşti a dispus (cu 4 ani înainte de notificarea din 24 iulie 2001) restituirea către autoarea reclamantei a parcelelor nr. 380 şi 381 din Parcelarea „Eforia Spitalelor Civile Bucureşti” apreciind că acestea pot fi restituite în temeiul legii nr. 18/1991, iar nu cum stabilise anterior Consiliul local Eforie prin Hotărârea nr. 30 din 14 decembrie 1993 prin care s-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 35 din Legea nr. 18/1991.
În aceste împrejurări, aceeaşi autoritate de lucru judecat care a obligat instanţele să constate că autorul reclamantei, C.T., a fost proprietarul celor două loturi şi că aceste două parcele au fost preluate abuziv, impunea concluzia că imobilele au un regim juridic reglementat de Legea nr. 18/1991.
În cazul recurentului, nu numai că bunurile aparţin domeniului legilor fondului funciar, dar în baza acestora s-a şi dispus restituirea lor; împrejurarea că această restituire a rămas una scriptică este una care ţine exclusiv de punerea în executare a hotărârii irevocabile şi este imputabilă exclusiv creditoarei şi apoi succesorilor acesteia; în plus, faptul că de la dobândirea acestui titlu executoriu au trecut mai bine de 15 ani nu este de natură a crea reclamantului un nou drept de reparare a aceluiaşi prejudiciu (dar a cărui reparare se solicită în baza unui alt act normativ), fiind evident că nu se poate recunoaşte accesul la o dublă reparaţie (cu atât mai mult cu cât art. 8 exclude de la măsuri reparatorii imobile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991, fără a avea în vedere şi ipoteza efectivă a recunoaşterii vreunui drept în baza acestui act normativ).
- Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ.
În cauză, instanţa nu a fost sesizată cu un diferend în legătură cu un act juridic ale cărui clauze sunt clare ori precise, încheiat între reclamant şi pârâte, astfel încât motivul de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, căci interpretarea greşită a unor texte de lege poate atrage doar incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Contrar opiniei recurentului hotărârea nu cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, câtă vreme instanţa, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 298 C. proc. civ., argumentează logic şi convingător de ce demersul judiciar al reclamantului nu poate fi primit, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a conţinutului deciziei recurate.
- O altă critică se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. de către instanţa superioară de fond, în sensul că, deşi instanţa de casare a dispus soluţionarea pe fond a cererii de revendicare, Curtea de Apel a respins acţiunea.
Semnificaţia dispoziţiei date prin decizia nr. 108 din 3 mai 2000, în sensul soluţionării cauzei în fond, nu presupune automat admiterea acţiunii formulate ci analizarea întrunirii condiţiilor art. 480-481 C. civ.
Astfel, prin această decizie s-a constatat că prima instanţă a schimbat, din oficiu, temeiul ei juridic, din art. 480-481 C. civ. în art. 35 din Legea nr. 18/1991 pe baza unei excepţii de inadmisibilitate a acţiunii, care nu a fost invocată de niciuna dintre părţi şi nici nu a fost pusă din oficiu în discuţia părţilor de instanţă.
Aşadar, instanţa de apel a constatat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi nu îndrituirea reclamantei la restituirea în natură ori prin echivalent a bunului.
- Instanţa superioară de fond îşi axează motivarea pe trei coordonate:
1. bunul revendicat nu face parte din categoria celor la care se referă art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât terenul face obiectul unei legi speciale de reparaţie la care reclamantul a apelat, art. 36 din Legea nr. 18/1991;
2. terenul în litigiu nu se află în posesia pârâţilor, fiind ocupat ilegal de o construcţie ce aparţine unui terţ care nu a fost chemat ca pârât în acţiunea în revendicare ;
3. pretenţiile reclamantului de a primi un teren echivalent exced obiectului revendicării.
Reclamantul solicită generic să se constate aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 35 din Legea nr. 18/1991, fără a argumenta de ce textele de lege au fost greşit aplicate în cauză, pentru ca instanţa de control judiciar să poată valorifica punctul de vedere al recurentului ceea ce semnifică nemotivarea criticii formulate.
- Conform art. 480 C. civ., revendicarea este o acţiune reală întemeiată pe dreptul de proprietate prin care se cere predarea posesiei unui bun de la cel care-l deţine, cu alte cuvinte de la posesorul neproprietar.
Cu toate că instanţa arată de ce acţiunea în revendicare nu poate fi primită, pentru că pârâţii nu sunt posesorii bunului revendicat acesta fiind în posesia unui terţ ce nu a fost chemat în judecată în prezenta cauză, recurentul nu critică acest considerent, el intrând astfel sub autoritatea lucrului judecat.
Recurentul, de asemenea, nu critică nici argumentele instanţei superioare de fond referitor la faptul că pretenţiile acestuia de a primi un teren echivalent celui ce i-a aparţinut exced obiectului revendicării.
Înalta Curte, constată că motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.A. (decedată) şi continuat de moştenitorii M.C. şi M.O. - ultimul decedat, al cărui moştenitor este M.C. împotriva Deciziei nr. 89/ C din data de 21 martie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 112/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1131/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
