ICCJ. Decizia nr. 1358/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1358/2013
Dosar nr. 6536/1/2012
Şedinţa publică din 13 martie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Reghin sub nr. 1413/289/2007 (nr. vechi 1409/2007), reclamantele B.O. şi G.V. au chemat în judecată Primăria municipiului Reghin, Consiliul Local al mun. Reghin, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tg. Mureş, Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă Reghin, W.A. prin moştenitor S.K., H.Ş. şi H.I., S.A. prin moştenitori M.F., M.B. şi P.S., solicitând instanţei ca, în conformitate cu prevederile art. 480 - 481 C. civ., art. 20 şi 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 6 alin. (2) şi (3) art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213 art. 47 şi 87, art. 129-130 C. civ., să fie obligate pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din patru apartamente şi 1.000 m.p. teren aferent, situat în Reghin str. Apalina (fostă A.P.) nr. 28 identificat în CF Reghin.
Au mai solicitat instanţei să constate valabilitatea titlului de proprietate asupra imobilului înscris în CF Reghin, comparativ cu titlul în baza căruia a fi preluat de către stat, respectiv a Deciziei nr. 33.634 din 10 mai 1949 şi a Avizului din 10 mai 1949, ambele emise de Comisia Centrală de Lichidare C.A.S.B.I. din Ministerul Finanţelor şi să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2004, au dobândit întreaga masă succesorală după defunctul lor tată, decedat la data de 09 mai 1991.
Din masa succesorală face parte şi imobilul situat în Reghin str. Apalina (Ana Pauker) nr. 28 jud. Mureş dobândit conform Decretului-lege nr. 187/1945 şi pentru care a fost eliberat Titlul de proprietate seria x. Imobilul în litigiu iniţial a fost expropriat de la R.J. şi soţia M.P. în temeiul dispoziţiilor art. 3 lit. d) Decretului-lege nr. 187/1945. Reclamantele au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. d) al cap. 2 al acestui decret, în urma încheierii lucrărilor de împroprietărire, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea tatălui lor, ca efect al acestei legi şi a fost eliberat Titlul de proprietate nr. x, iar imobilul a fost deţinut paşnic, netulburat şi sub nume de proprietar până când statul l-a preluat în mod abuziv prin Decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului de Finanţe şi avizul Comisiei de Lichidare CASBI emisă în temeiul Decretului 228/1948. Bunul a fost intabulat de Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951, ca bun abandonat însă acest act nu constituie titlu valabil al dreptului de proprietate al statului, deoarece decretul a fost declarat neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948 (Decizia nr. 3256 din 21 aprilie 2005 a I.C.C.J.) care consacra principiul Recunoaşterii garantării proprietăţii.
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului asupra bunurilor care au intrat în proprietatea sa în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar în conformitate cu art. 12 alin. (5) din aceeaşi lege, în litigiile care privesc astfel de bunuri, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ teritoriale de către consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare caz preşedintelui judeţean sau primarului.
Reclamantele au susţinut că Decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului de Finanţe şi avizul Comisiei de Lichidare C.A.S.B.I. nu constituie titlu valabil şi că se impune să se constate nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, operând principiul „resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis", întrucât actul de înstrăinare a fost încheiat în frauda adevăratului proprietar, pe riscul cumpărătorului or „fraus omnia corrumpit ”.
După un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 791 din 20 aprilie 2011, Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.O. şi G.V. în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Reghin, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Regia Autonomă de Gospodărire Comunală şi Locativa Reghin, S.K., H.Ş., H.I., M.F., M.B. şi P.S.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului Finanţelor, emisă în baza avizului nr. 33.634 al Comisiei Centrale de Lichidare C.A.S.B.I., în baza Legii nr. 228/1948, de la numitul R.I.
Imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 iar reclamantele, considerându-se persoane îndreptăţite la restituire, aveau posibilitatea de a formula notificare către unitatea deţinătoare, solicitând restituirea în natură a acestuia sau acordarea de măsuri compensatorii. Pierzând însă termenul de depunere a notificării, reclamantele au mai avut la îndemână doar calea dreptului comun, a revendicării imobiliare prin compararea de titluri. Această cale însă este inadmisibilă în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii. Prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Deci persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare. Nu se poate susţine că în acest fel nu se asigură accesul deplin şi efectiv la justiţie cât timp în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc toate deciziile persoanei juridice competente să soluţioneze notificările depuse, inclusiv refuzul de a soluţiona notificarea. De asemenea problema contractelor de vânzare-cumpărare prin care au fost înstrăinate către chiriaşi apartamentele cu privire la care reclamantele se consideră persoane îndreptăţite la restituire putea fi rezolvată tot pe calea specială instituită de Legea nr. 10/2001. Reclamantele, cetăţeni români cu domiciliul în România, nu au putut motiva de ce nu au urmat calea procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001. Acestea nu se pot prevala de faptul că deţin un „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care antecesorul lor, M.L., nu a fost proprietar tabular al imobilului. Simpla solicitare de restituire a imobilului, formulată pe calea dreptului comun, nu echivalează cu existenţa unui bun actual, în sensul Convenţiei sau cu o „speranţă legitimă ”. În schimb, pârâţii persoane fizice, cumpărători de bună-credinţă ai apartamentelor, în calitate de chiriaşi se pot prevala de faptul că deţin un bun actual, demn de a fi apărat.
Pentru argumentele expuse, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea exercitată de reclamante.
Prin Sentinţa nr. 1872 a Tribunalului Mureş s-a admis cererea formulată de pârâţii SC R. SA Reghin, S.K., H.I., M.F., M.B. şi P.S. şi s-a dispus completarea dispozitivul Sentinţei civile nr. 791 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului Mureş în sensul că au fost obligate reclamantele B.O. şi G.V., în solidar, la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de cheltuieli de judecată: 4.900 lei către pârâta SC L. SA Reghin; 3.100 lei către pârâta S.K.; 500 lei către pârâta P.S.; 3.100 lei către pârâta H.I.; 3.100 lei către pârâţii M.F. şi M.B.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal reclamantele B.O. şi G.V., solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au susţinut că au formulat acţiune în revendicare cu 3 petite însă instanţa a judecat cauza ca o contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001, făcând referire doar la prevederile acestei legi.
Pe parcursul ciclurilor de judecată instanţele au reţinut că părinţii reclamantelor au avut în folosinţă şi au fost proprietarii imobilului pe o perioadă de 4 ani.
S-a reţinut că tatăl reclamantelor, M.L. nu a fost proprietar tabular al imobilului.
Procedura de întabulare în C.F. cădea în competenţa Prefecturii de la acea vreme iar dacă nu a fost intabulat în C.F. nu îngrădeşte dreptul de proprietate, care este imprescriptibil.
Intabularea în C.F. este doar pentru opozabilitatea faţă de terţi iar faptul că nu a fost intabulat nu poate să priveze reclamantele de dreptul de proprietate.
Statul nu deţinea un just titlu la momentul când a vândut imobilul.
Imobilul a fost expropriat de la absenteistul R.I. şi împroprietărit tatăl reclamantelor M.L., conform procesului-verbal şi Hotărârii din 20 iunie 1947.
Conform Decretului nr. 111 din 14 iunie 1951 alin. (1) lit. a) imobilul nu putea trece în proprietatea statului decât în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Reclamanta B.O. a depus precizări la motivele de apel, criticând hotărârile pronunţate sub aspectul cheltuielilor de judecată.
În acest sens s-a arătat că prezenta acţiune a fost înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 06 noiembrie 2011 iar chitanţele pentru onorariu emise pe numele S.K., H.I., M.F., M.B., P.K. au fost eliberate cu o zi înainte, respectiv în data de 05 noiembrie 2010, onorariul fiind perceput anterior înregistrării acţiunii. A mai susţinut că chitanţele de la fila 25 şi 59 sunt duble, la fel şi cele de la fila 26 şi 60 şi că, în atare situaţie, a plătit aceeaşi sumă de două ori.
Totodată prin decizia nr. 201 din 15 octombrie 2009 a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 6.300 lei.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin Decizia nr. 30/ A din 23 mai 2012 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele B.O., şi G.V., împotriva Sentinţei civile nr. 791 din 20 aprilie 2011 şi nr. 1871 din 1 noiembrie 2011, ambele pronunţate de Tribunalul Mureş.
A obligat reclamantele, în solidar, la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC R.A.G.C.L. SA Reghin.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Acţiunea în revendicare formulată de reclamante, întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ. a avizat imobilul situat în Reghin, str. Apalina (fostă Ana Pauker), înscris în C.F. Reghin, ulterior transcris în C.F. Reghin, (fila 9 dosar fond).
Imobilul în cauză a fost preluat de Statul Român prin decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 de la absenteistul R.I. (fila 20 dosar fond) şi nu de la antecesorul reclamantelor M.L., naţionalizarea imobilului operând în baza Decretului nr. 111/1951 în dauna proprietarului tabular de la acea dată.
Reclamantele au prezentat un înscris întitulat „Titlu de proprietate" (fila 8 dosar fond), susţinând că antecesorul lor, M.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în virtutea Decretului-lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. l87/1945.
În mod întemeiat instanţele au reţinut că acest înscris nu reprezintă o dovadă a existenţei unui bun în patrimoniul antecesorului reclamantelor din moment ce nu a fost intabulat în cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului în C.F., potrivit art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, în vigoare la acea dată.
Instanţa de apel a apreciat că în această situaţie nu este incident art. l din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la data preluării antecesorul reclamantelor nu a avut în patrimoniu un bun în înţelesul acestui protocol, nefiind făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
Prin urmare, cererea în constatarea valabilităţii titlului de proprietate nr. 648619 întemeiată pe prevederile art. 111 C. proc. civ. este inadmisibilă, deoarece reclamantele au solicitat realizarea dreptului, acţiune în cadrul căreia s-au comparat titlurile de proprietate şi s-a constatat că acest titlu nu a produs efecte juridice şi nu s-a transmis dreptul de proprietate întrucât nu a fost înscris în cartea funciară.
Referitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare s-a reţinut, în mod întemeiat, că potrivit prevederilor art. 45 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, prescripţia specială împlinindu-se la data de 14 august 2002.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că la data eliberării chitanţelor privind onorariile avocaţiale cauza s-a aflat în rejudecare şi nu au fost înregistrate onorarii duble.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantele B.O. şi G.V. şi, criticând-o pentru nelegalitate, au solicitat admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei, cu consecinţa admiterii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele-reclamante au susţinut următoarele:
Instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul a fost intabulat în cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului de proprietate potrivit art. 17 din Decretul-lege 115/1938 în vigoare la acea dată, iar din acest motiv, nu este incident art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Antecesorul reclamantelor, defunctul M.L., a fost împroprietărit, prin titlul de proprietate nr. seria 648619 emis în baza Decretului-lege nr. 187/1945, cu imobilul compus din patru apartamente şi teren cu suprafaţa de 1000 mp, situat pe raza administrativă a localităţii Reghin str. Apalina (Ana Pauker) jud. Mureş, identificat în Reghin.
Imobilul descris mai sus, a fost dobândit de către defunctul M.L., antecesorul recurentelor, prin împroprietărire, în urma înfăptuirii reformei agrare în baza Legii nr. 187/1945, prin exproprierea terenurilor prevăzute în art. 3 din lege.
Art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cartea funciara, prin excepţie de la prevederile art. 17 din acelaşi act normativ, potrivit cărora drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai prin înscrierea în CF, reglementează cazurile în care drepturile reale se dobândesc fără înscrierea în Cartea Funciară, între acestea fiind şi exproprierea.
Prin urmare, antecesorul recurentelor a dobândit proprietatea ca urmare a acţiunii de expropriere - împroprietărire în cadrul reformei agrare iar dreptul său a existat fără înscrierea în cartea funciară, fiind dobândit prin simpla emitere a titlului de împroprietărire, fără condiţionarea înscrierii în cartea funciară.
Pentru identificarea imobilului din titlul de proprietate invocat, au fost depuse la dosarul cauzei, înscrisuri certificate şi copia fidela a cărţii funciare.
Recurentele-reclamante au susţinut, având în vedere argumentele expuse, că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat o hotărâre lipsită de temei, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Recurentele-reclamante au conchis că titlul de proprietate invocat în cauză este valabil, iar decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului de Finanţe şi avizul Comisiei de Lichidare C.A.S.B.I. nu constituie titlu valabil, motiv pentru care se impune înlăturarea acestor ilegalităţi şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995, potrivit principiului resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.
Actele de înstrăinare reprezentând contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţii - chiriaşi şi stat, au fost încheiate în frauda adevăratului proprietar, pe riscul cumpărătorilor or în acord cu principiul fraus omnia corrumpit, în astfel de situaţii intervine vânzarea lucrului altuia iar transferul dreptului de proprietate nu poate opera în favoarea pârâţilor.
Recurentele-reclamante au mai susţinut că din probele administrate în cauză, respectiv, din titlul de proprietate seria 648619 invocat în dovedirea acţiunii reiese că sunt proprietarele imobilului în litigiu, în calitate de moştenitoare legale ale defunctului M.L.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
În cauză, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, revendicat de reclamante, a fost preluat de Statul Român prin decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949, de la absenteistul R.I. (fila 20 dosar fond) şi nu de la antecesorul reclamantelor M.L., naţionalizarea imobilului operând în baza Decretului nr. 111/1951 de la proprietarul tabular de la acea dată (R.I.) şi că titlul de proprietate exhibat de reclamante, prin care tatăl acestora, M.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în temeiul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, nu reprezintă o dovadă a existenţei imobilului în patrimoniul antecesorului reclamantelor, deoarece nu a fost intabulat în cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului în C.F., potrivit art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, în vigoare la acea dată.
Prin motivele de recurs, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cartea funciara deoarece, prin excepţie de la prevederile art. 17 din acest act normativ - potrivit cărora drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, art. 26 reglementează cazurile în care drepturile reale se dobândesc fără înscrierea în Cartea Funciară, între acestea fiind şi exproprierea şi, dat fiind că antecesorul lor a dobândit proprietatea ca urmare a acţiunii de expropriere - împroprietărire în cadrul reformei agrare, dreptul a intrat în patrimoniul acestuia prin simpla emitere a titlului de împroprietărire, fără condiţionarea înscrierii în cartea funciară.
Referitor la criticile recurentelor-reclamante astfel formulate, sunt de reţinut următoarele:
Potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai în baza acordului de voinţă al părţilor asupra constituirii sau transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în cartea funciară.
Aliniatul ultim din aceeaşi normă prevede că acelaşi efect îl produce o decizie a autorităţii administrative.
Ca atare, pentru dobândirea dreptului de proprietate în baza unui act translativ sau constitutiv al dreptului sau a unei decizii a autorităţii administrative, era necesară întabularea, care avea loc doar în urma acordului de voinţă al proprietarului imobilului, după caz, şi al dobânditorului, în ipoteza contractelor.
Aşadar, numai actele juridice încheiate de proprietarul imobilului puteau permite înscrierea dreptului terţului în cartea funciară, cu efectul dobândirii dreptului în patrimoniul acestuia, apreciere confirmată de art. 19 pct. 1 din Decretul - lege nr. 115/1938, potrivit căruia „înscrierea unui drept se poate săvârşi numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută”.
Ca atare, cât timp statul, care a emis titlul de împroprietărire, a fost înscris în cartea funciară abia în anul 1958, înscrierea dreptului pe numele autorului reclamantelor era exclusă până la acel moment, cu efectul că acesta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Conform înscrierii din Cartea funciară nr. 2264 (copia extrasului de Carte funciară fiind depusă la fila 26 din Dosarul nr. 1413/289/2007 al Judecătoriei Reghin), imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 228/1948 pentru desfiinţarea Comisiei ministeriale pentru executarea Tratatului de pace pentru desfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a bunurilor inamice (C.A.S.B.I.) şi pentru reglementarea conservării, administrării şi lichidării bunurilor administrate de această Casă, prin decizia nr. 33634 din 10 mai 1949 a Ministerului Finanţelor (filele 20-22 din Dosarul nr. 1413/289/2007 al Judecătoriei Reghin), de la R.I. şi M.P. (proprietarul tabular).
Este adevărat că, aşa cum arată şi recurentele-reclamante, în caz de expropriere, dobândirea dreptului operează independent de înscriere (art. 26), acest efect fiind extins în doctrină în privinţa tuturor modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.
Astfel, conform art. 26 din Decretul - lege nr. 115/1938 „Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea; funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea.”
Chiar dacă s-ar admite că statul ar fi transmis un drept aflat în patrimoniul său, pentru dobândirea valabilă a dreptului de către terţ de la stat, era necesară atât înscrierea dreptului statului, conform art. 26 teza ultimă, cât şi a dreptului terţului, conform art. 17, în cazul acestuia, întabularea având efect constitutiv; or, cât timp dreptul statului a fost înscris în Cartea funciară abia în 1958, nu ar fi fost posibilă înscrierea dreptului persoanei fizice împroprietărite de stat.
Cât timp autorul reclamantelor nici măcar nu şi-ar fi putut înscrie dreptul în cartea funciară, cu atât mai puţin să fi procedat efectiv la o asemenea operaţiune, în mod corect instanţa de apel a reţinut că M.L., autorul reclamantelor, nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi că, în absenţa înscrierii dreptului autorului lor în cartea funciară, nu se poate da eficienţă titlului de proprietate exhibat de reclamante.
Aşa fiind, având în vedere că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi, cu atât mai mult, a unui bun actual în accepţiunea jurisprudentei recente a instanţei de contencios european (în sensul în care, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să le recunoscut calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, par. 140), soluţia de respingere a cererii de revendicare şi a constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele ce compun imobilul în litigiu, apare ca legală.
Înalta Curte, faţă de temeiurile care preced, constată că recursul reclamantelor este nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.O. şi G.V. împotriva Deciziei nr. 30/ A din 23 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica, astăzi 13 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1309/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1366/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
