ICCJ. Decizia nr. 1168/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1168/2013

Dosar nr. 36926/3/2008

Şedinţa publică din 6 martie 2013

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la 11 iulie 1996, reclamantul P.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu SC H.N. SA şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea deciziei emisă de Consiliul Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti prin care a fost trecut în proprietatea statului apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti, Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, sector 1, să se constate că este proprietarul acestui apartament, ca moştenitor al soţiei sale P.F. şi să fie obligaţi pârâţii de a-i lăsa în deplină posesie şi liniştită folosinţă respectivul imobil.

Urmare admiterii, prin Decizia nr. 3112 din 5 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a recursului declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 1361/ A din 14 mai 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casării acesteia şi admiterii apelului declarat de P.Ş. împotriva Sentinţei civile nr. 17204 din 27 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, care a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.Ş. în contradictoriu Municipiul Bucureşti prin Primar general şi SC H.N. SA. A constatat nulitatea Deciziei nr. 1415/1987 de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, Şos. Bucureşti - Ploieşti. A constatat că reclamantul, în calitate de unic moştenitor al defunctei sale soţii P.F. este proprietarul imobilului menţionat. A respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, ca inadmisibil.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1997 din 5 septembrie 2001, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei judecătoriei.

Prin Decizia nr. 759 din 20 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul reclamantului (continuat de moştenitorii acestuia B.Ş. şi P.Ş.) împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, reţinându-se în esenţă că soluţionarea apelului s-a făcut fără a intra în cercetarea fondului.

Urmare rejudecării, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 a respins apelul declarat de reclamanţii B.Ş. şi P.Ş.M. împotriva sentinţei judecătoriei, ca nefondat.

Constatând, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi de obiectul cauzei, că tribunalul este instanţa de fond competentă a soluţiona cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a admis recursul reclamanţilor, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţată de judecătorie, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 879 din 11 mai 2011 a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului M.F.P. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.Ş. şi P.Ş.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, SC H.N. SA, M.F.P., S.G. şi S.A. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect revendicare teren în suprafaţă de 942 m.p. situat în Şoseaua Bucureşti - Ploieşti şi a cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor pentru acesta. A respins aceste cereri ca inadmisibile. A constatat nulitatea deciziei Comitetului executiv nr. 1415 din 21 iulie 1987. A constatat că autorul reclamanţilor, P.Ş., a fost proprietarul apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din Bucureşti, Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, sector 1, ca moştenitor al soţiei P.F. A admis cererea de revendicare a acestui apartament. A obligat pe pârâţii S.G. şi S.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul identificat conform contractului de vânzare - cumpărare din 20 mai 1998.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului M.F.P., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, reţinând că, în situaţia în care, după judecarea pe fond a acţiunii în despăgubiri, tribunalul ar constatata temeinicia acesteia, ar exista identitate între acest pârât şi persoana obligată în cadrul raportului juridic supus judecăţii; au fost înlăturate argumentele pârâtului din susţinerea excepţiei, deoarece acţiunea în pretenţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Cu privire la situaţia de fapt, tribunalul a constatat că reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din Bucureşti, Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, sector 1, anterior naţionalizării acestuia, conform certificatului de moştenitor nr. x/1977, prin care P.F., în calitate de unică succesoare a defunctului A.T. a moştenit dreptul de proprietate asupra apartamentului menţionat.

Apartamentul în litigiu a fost dobândit de A.T. astfel: cota de ½ prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1943 şi cota de ½ prin moştenire, conform certificatului de moştenitor nr. x/1977 de la soţia sa D.

Un argument în plus al dovedirii dreptului de proprietate a fost şi faptul că apartamentul nr. 1 a trecut în proprietatea statului de la P.F., aşa cum a rezultat din cuprinsul Deciziei nr. 1415 din 21 iulie 1987.

P.Ş. a dovedit calitatea de moştenitor al defunctei P.F., decedată la data de 20 septembrie 1989, aşa cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 10 decembrie 1999, ataşat la fila 10 din Dosarul nr. 283/2001 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii B.Ş. şi P.Ş.M., aceştia au fost introduşi în cauză pe parcursul soluţionării prezentei cauze, urmare decesului reclamantului P.Ş., având calitatea de moştenitori ai acestuia, potrivit certificatului de moştenitor din 13 mai 2002.

Referitor la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâţii S.G. şi S.A., tribunalul a constatat că aceştia l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 1998, după ce statul trecuse în proprietatea sa imobilul în conformitate cu Decretul nr. 223/1974, aşa cum a rezultat din cuprinsul Deciziei nr. 1415 din 21 iulie 1987.

Cu privire la soluţionarea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii Deciziei Comitetului executiv nr. 1415/1987 şi a faptului că autorul reclamanţilor, P.Ş., a fost proprietarul apartamentului în litigiu, tribunalul le-a admis, reţinând, în primul nelegalitatea şi neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974, precum şi dovedirea calităţii de proprietar, aşa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce priveşte nelegalitatea şi neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974, tribunalul a reţinut că acesta a încălcat flagrant dreptul de proprietate al persoanelor supuse măsurilor reglementate prin el. De altfel, deşi Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă acestui litigiu (acţiunea fiind fomulată cu mult înainte de intrarea în vigoare a legii), s-a constatat că trebuie menţionată pentru a demonstra că recunoaşterea caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1974 a fost făcută de legiuitor în mod oficial, nemaifiind posibilă o concluzie contrară.

Procedând în continuare la soluţionarea acţiunii în revendicare a apartamentului nr. 1, tribunalul a comparat titlurile de proprietate invocate pe de o parte de reclamanţi şi pe cealaltă parte de pârâţii S.G. şi S.A.

Având în vedere formularea acţiunii în revendicare a apartamentului în anul 1996, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul nu a avut în vedere dispoziţiile acestei legi.

Aşadar, comparând titlurile de proprietate, prima instanţă a constatat că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat, întrucât este mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâţilor provine de la stat, care a dobândit imobilul printr-un act normativ abuziv, motiv pentru care a dat preferabilitate titlului reclamanţilor, obligând, în baza art. 480 C. civ., pe pârâţii S.G. şi S.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul identificat conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 1998.

Tribunalul a înlăturat apărările pârâţilor, având în vedere faptul că prezentul litigiu a fost suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, întrucât după intrarea în vigoare a acestei legi speciale, reclamanţii au formulat notificare, ce a fost respinsă ca tardivă prin Dispoziţia nr. 7821 din 18 aprilie 2007.

S-a constatat astfel că respingerea notificării formulate ca tardivă nu duce la pierderea de către reclamanţi a dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent pentru apartament, deoarece reclamanţii au formulat acţiune în revendicare încă din anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, litigiu ce a fost doar suspendat, astfel încât neobţinerea drepturilor în baza Legii nr. 10/2001, fie şi din culpa reclamanţilor, care au formulat tardiv notificarea, nu poate duce la nerecunoaşterea dreptului solicitat de aceştia cu mult înainte.

Tribunalul a înlăturat şi susţinerile pârâţilor prin care s-a invocat Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care statuează ca principiu că persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., având în vedere că acţiunea în revendicarea apartamentului nr. 1 a fost pornită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Decizia nr. 33/2008 nefiind aplicabilă.

În ceea ce priveşte invocarea de către pârâţi a bunei-credinţe la dobândirea imobilului, tribunalul a apreciat că analizarea acestui aspect nu face obiectul prezentei acţiuni, tribunalul fiind învestit doar cu o acţiune în revendicare şi nu cu o acţiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlul pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte însă, în cadrul comparării titlurilor, nu poate fi ignorat faptul că pârâţii Stan au dobândit imobilul în litigiu în anul 1998, deci la doi ani de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect reprezentând un alt argument al preferabilităţii titlului reclamanţilor.

Tribunalul a mai reţinut că, deşi formal pârâţii Stan au fost introduşi în cauză abia în anul 2009, transmisiunea calităţii pasive a avut loc anterior, ei cumpărând imobilul în litigiu pe parcursul judecăţii, astfel încât, citarea lor doar în anul 2009 nu duce la o schimbare a situaţiei lor juridice.

Nu în ultimul rând, analizând modalitatea de soluţionare a cauzei prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, în situaţia în care s-a constatat practic că atât reclamanţii cât şi pârâţii aveau un drept de proprietate recunoscut şi care trebuie protejat, tribunalul a apreciat necesar a se da preferabilitate titlului reclamanţilor, întrucât pârâţii au în legislaţia internă un mecanism eficient pentru obţinerea valorii de piaţă a imobilul dobândit de la stat în anul 1998, respectiv formularea acţiunii în pretenţii întemeiată pe Legea nr. 1/2009.

Pe de altă parte, reclamanţii nu au nicio posibilitate de a recupera această valoare, în condiţiile în care notificarea acestora a fost respinsă ca tardiv formulată, iar vreo sancţiune pentru această tardivitate nu li se poate aplica, deoarece, pentru apartamentul nr. 1, ei au formulat acţiune în revendicare ce se află pe rolul instanţelor de judecată din anul 1996.

Analizând cererea de revendicare a terenului de 942 mp din Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, precum şi cererea subsidiară de acordare a despăgubirilor pentru acest teren, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii cererii, tribunalul a constatat, relevant şi diferit faţă de cererea de revendicare a apartamentului nr. 1, analizată mai sus, faptul că acţiunea de revendicare a terenului a fost formulată abia în anul 2009, până la acest moment, toate instanţele fiind învestite, încă din anul 1996, doar cu soluţionarea cererii de revendicare a apartamentului nr. 1.

Or, în această situaţie, au devenit aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi problema posibilităţii reclamanţilor de a opta între formularea unei notificări în baza acestei legi speciale şi formularea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Dacă pierderea termenului de formulare a notificării pentru apartament nu putea fi imputată reclamanţilor întrucât, având formulată o acţiunea în revendicare pentru acesta încă din anul 1996, aveau posibilitatea continuării acestei căi corect alese înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţia a stat diferit pentru teren, ce nu a făcut obiectul vreunei cereri de revendicare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aşadar, tribunalul a reţinut că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile reglementate de actul normativ în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita in justiţie repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiţii, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în speţă, incidenţa dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare fiind inadmisibilă.

Aceeaşi motivare a fost reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii şi obligatorie pentru instanţele de judecată exact asupra problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

În cauza de faţă imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, singura modalitate prin care îşi puteau valorifica pretenţiile era o acţiune întemeiată pe dispoziţiile acestei legi speciale, bineînţeles sub condiţia formulării notificării în termen legal.

S-a reţinut că nu au fost învederate motive independente de voinţa lor, care i-ar fi împiedicat să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termen legal.

S-a constatat, de asemenea, că nu se poate susţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau a art. 6 din aceeaşi Convenţie, întrucât nu beneficiau de un “bun” în sensul convenţiei, iar, pentru a beneficia de speranţa legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era necesară formularea notificării de restituire; totodată, necesitatea formulării acestei notificări şi a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiţie ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri cât şi refuzul de a soluţiona o anumită cerere putând fi atacate în faţa instanţei de judecată în temeiul acestei legi speciale.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 270/ A din 27 iunie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţii S.A., S.D., S.M., S.Ş. şi S.C. împotriva sentinţei tribunalului.

Curtea a constatat că acţiunea a fost depusă la data de 11 iulie 1996 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Prin cererea iniţială, defunctul P.Ş. a solicitat să se constate calitatea sa de proprietar asupra apartamentului în litigiu, având în vedere nulitatea deciziei emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti prin care a fost preluat imobilul şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă apartamentul.

Reaua-credinţă a pârâţilor S.G. şi S.A. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare la data de 20 mai 1998, a fost reţinută de către prima instanţă, care a arătat că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat şi a dispus ca pârâţii S. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la terenul în suprafaţă de 942 m.p., curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată iniţială nu s-a solicitat restituirea de către Consiliul General al municipiului Bucureşti a acestei suprafeţe de teren, ci numai restituirea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, sectorul 1.

Cererea de chemare în judecată a fost completată la data de 7 decembrie 2009 prin introducerea în cauză a numiţilor S.G. şi S.A., după casarea deciziei nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, în primă instanţă, constatându-se că a fost soluţionată cauza de către o instanţă necompetentă, ce atrage nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate anterior, situaţie în care, cererea introductivă de instanţă putea fi modificată în condiţiile dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea modificatoare, reclamanţii au solicitat şi restituirea, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar general, a terenului în suprafaţă de 942 mp, dar această cerere a fost formulată abia în anul 2009, până la acest moment toate instanţele fiind investite, încă din anul 1996, doar cu acţiunea în revendicare a apartamentului nr. 1.

În această situaţie, s-a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, cu privire la restituirea imobilului - teren de 942 mp, preluat abuziv prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al municipiului Bucureşti nr. 1415 din 21 iulie 1987.

Curtea a constatat că reclamanţii nu au solicitat restituirea imobilului teren în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, în calitate de reprezentant al Statul Român, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest capăt de cerere fiind formulat abia în anul 2009, când deveneau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii, nu se mai aplicau dispoziţiile dreptului comun în această materie, iar măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent se efectuează în condiţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile stabilite prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit căreia se aplică dispoziţiile legii speciale.

Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost urmată de către reclamanţi în vederea restituirii imobilului - teren şi s-a răspuns la notificare prin Dispoziţia nr. 7281 din 18 aprilie 2007.

Notificarea formulată de către reclamanţi a fost respinsă ca fiind tardivă, situaţie în care dreptul reclamanţilor nu a mai putut fi valorificat pe calea legii speciale din culpa acestora.

Curtea a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001 exista posibilitatea suspendării cauzelor întemeiate pe dreptul comun, pentru soluţionarea litigiului în temeiul legii speciale, iar această cauză a fost suspendată în vederea soluţionării sale pe calea legii speciale, dar dreptul reclamanţilor nu a fost valorificat din culpa acestora, fiind tardiv depusă notificarea.

În prezenta cauză, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu s-a formulat acţiune în revendicare pentru terenul în suprafaţă de 942 mp, situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti, sectorul 1, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai este admisibilă o astfel de cerere, reclamanţii având obligaţia să urmeze calea legii speciale.

Astfel, criticile formulate prin motivele de apel, referitor la revendicarea terenului în suprafaţă de 942 m.p. în temeiul dreptului comun, au fost găsite nefondate, având în vedere că s-a formulat cerere de revendicare a terenului la data de 7 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Analizând criticile formulate de către pârâţi, curtea a constatat că acestea sunt nefondate.

După casarea deciziei civile nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă, desfiinţându-se Sentinţa civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, constatându-se că a fost soluţionată cauza în primă instanţă de către o instanţă necompetentă, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., situaţie în care sunt aplicabile prevederile art. 132 coroborate cu cele ale art. 315 alin. (2) din cod, potrivit cărora atunci când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat.

Prima instanţă a soluţionat cauza deşi era necompetentă material, iar judecata trebuia reluată în totalitatea sa, prima zi de înfăţişare fiind aceea când părţile puteau pune concluzii după casare, deci, se putea modifica cererea de chemare în judecată în condiţiile dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea formulată de către reclamanţi de revendicare a imobilului în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice S.A., S.D., S.M., S.Ş. şi S.C., curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a dat preferabilitate titlului reclamanţilor, deoarece acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, deci, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din această lege.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul vânzătorului, respectiv al Statului Român, prin Primăria Municipiului Bucureşti, era contestat în justiţie şi se solicita revendicarea acestuia, situaţie în care nu se putea înstrăina bunul până la terminarea judecăţii.

Apelanţii-pârâţii S.A., S.D., S.M., S.Ş. şi S.C., în calitate de succesori ai defunctului S.G., au dobândit calitatea procesuală pasivă a autorului lor, care a cumpărat imobilul în litigiu pe parcursul judecăţii, iar titlul reclamanţilor este preferabil titlului acestora deoarece provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâţilor provine de la Statul Român, al cărui titlu era contestat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În această situaţie, dispoziţiile dreptului comun sunt aplicabile în contradictoriu cu pârâţii, deoarece acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar respingerea notificării reclamanţilor ca tardiv formulată, nu schimbă situaţia juridică a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, acţiunile în revendicare puteau fi suspendate după apariţia Legii nr. 10/2001, pentru soluţionarea cererilor pe cale administrativă, iar după urmarea procedurii administrative, cererile de chemare în judecată puteau fi repuse pe rol.

Chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare al apelanţilor-pârâţi nu a fost anulat în condiţiile prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, se poate analiza preferabilitatea titlurilor părţilor persoane juridice în temeiul dreptului comun şi condiţiile de preferabilitate ale acestora.

Analiza legalităţii încheierii actului juridic civil se poate efectua pe calea comparării titlurilor părţilor, raportat la dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanţii şi pârâţii.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii B.Ş. şi P.Ş.M. au solicitat, în principal, să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 942 m.p. situat pe Şoseaua Bucureşti - Ploieşti, iar în subsidiar, să se oblige pârâtul M.F.P. la plata echivalentului sumei de 673.272 euro reprezentând valoarea de piaţă a terenului menţionat, aşa cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză.

Au apreciat că hotărârile instanţelor fondului au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 480 şi următ. C. civ., art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, art. 15 din Legea nr. 54/1998 şi art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.

Au invocat în sprijinul acestora faptul că prin hotărârile nr. 53/2007 şi nr. 33/2008, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi, statuând asupra a două recursuri în interesul legii, au hotărât că o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare a bunurilor expropriate sau naţionalizate înainte de 1989 sunt inadmisibile. Totuşi cu titlu de excepţie, instanţa supremă a apreciat că acela care posedă un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei C.E.D.O. poate să introducă o acţiune în revendicare cu condiţia să nu se aducă atingere dreptului de proprietate dobândit de către terţi de bună credinţă. Totodată, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că în concursul dintre legea specială şi legea generală, are prioritate cea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe dintre aceasta, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, cea din urmă are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Au făcut trimitere şi la Decizia instanţei supreme nr. 2569/2001, arătând că acţiunea în revendicare poate fi exercitată numai de proprietarul exclusiv al bunului revendicat în scopul readucerii acestuia în patrimoniul său, admiterea unei asemenea acţiuni fiind condiţionată de existenţa unui interes legitim şi actual.

Au arătat că în speţă, terenul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar acţiunea în revendicare este cel mai puternic instrument juridic de apărare a dreptului de proprietate a celui deposedat de bunul său, considerând că într-o atare situaţie instanţa ar trebui să procedeze la o comparare a titlurilor de proprietate.

Au mai precizat că procedând la înstrăinarea apartamentului în litigiu după doi ani de la declanşarea prezentului proces la care erau parte, pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general şi SC H.N. SA au încălcat în mod flagrant dispoziţiile legale în materie, respectiv cele ale art. 2 din H.G. nr. 20/1996, ale art. 15 din Legea nr. 54/1998 şi ale art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care interziceau înstrăinările sub orice formă a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti pe tot timpul soluţionării lor, subliniind că restituirea în natură a întregului imobil, teren şi construcţie a fost solicitată de autorul lor, P.Ş. prin cererea înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti din 25 martie 1994.

Prin motivele de recurs, pârâţii S.A., S.D., S.M., S.Ş. şi S.C. au solicitat admiterea acestuia şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză, în sensul respingerii capetelor 2 şi 3 din cererea modificată, ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca neîntemeiate.

Au criticat sentinţa şi decizia prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut prin cererea introductivă de instanţă.

Astfel, în fapt, la rejudecarea cauzei după casare, reclamanţii şi-au modificat acţiunea, solicitând introducerea unui nou capăt de cerere, respectiv compararea titlului autorului lor cu cel al autorului pârâţilor, ceea ce, faţă de modificările intervenite în materia legislaţiei privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este inadmisibil.

Un alt motiv de critică a fost cel prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că sentinţa cuprinde motive contradictorii. Au considerat că în mod greşit instanţele de fond şi apel au apreciat că acţiunea este admisibilă pentru capărul de cerere privind revendicarea apartamentului şi inadmisibilă pentru capătul de cerere privind terenul în suprafaţă de 925 m.p., în condiţiile în care ambelor cereri, aplicându-li-se aceeaşi prevedere, respectiv Legea nr. 10/2001, prin care s-a instituit o procedură administrativă prealabilă, ar fi trebuit să beneficieze de aceeaşi soluţie.

Au mai arătat că prin dispoziţia nr. 7821 din 18 aprilie 2007 s-a respins notificarea formulată de reclamanţi ca tardivă, aceasta fiind transmisă Primăriei municipiului Bucureşti la 31 noiembrie 2002.

Au mai criticat hotărârile fondului prin prisma pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., arătând că introducerea lor în cauză în calitate de pârâţi a avut loc la data de 7 decembrie 2009, în condiţiile în care această modificare a acţiunii intervenită după apariţia Legii nr. 10/2001, dar şi după adoptarea Deciziei nr. 33/2008 nu mai era posibilă, reclamanţii nemaiavând deschisă calea dreptului comun.

Au concluzionat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

Au arătat şi faptul că această soluţie este stabilită şi de alte acte normative, respectiv Legea nr. 213/1998, în raport de care hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt nelegale.

Tot lipsită de temei legal au apreciat a fi soluţia dată în apel, acţiunea modificată nefiind admisibilă atâta timp cât reclamanţii nu au cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare. Au considerat că această concluzie decurge din prevederile art. 45 alin. (2) şi (4) coroborate cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil, înstrăinate prin acte de dispoziţie fiind condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare determinată de reaua credinţă a părţilor, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării şi au invocat în acest sens Decizia nr. 33/2008.

Au mai arătat că această condiţie este pe deplin reglementată, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care prevede că măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Recursul reclamanţilor cuprinde motive prin care se critică soluţia instanţelor fondului referitoare la nerestituirea terenului revendicat.

Or, se reţine că prin cererea introductivă de instanţă din 1996, s-a solicitat obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu, invocându-se ca temei juridic art. 480 C. civ.

Revendicarea terenului în suprafaţă de 942 m.p. a fost solicitată prin completarea cererii de chemare în judecată din 7 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Or, în speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie le este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială.

Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranţă legitimă.

În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Faţă de aceste considerente se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură a terenului, astfel cum se pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).

Recursul pârâţilor cuprinde motive prin care se critică soluţia instanţelor fondului de restituire în natură a apartamentului în litigiu. Nu pot fi primite însă respectivele critici, motivat de faptul că acţiunea în revendicarea apartamentului a fost demarată în anul 1996, anterior adoptării Legii nr. 10/2001 şi încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Ca atare, nu poate fi primit motivul de critică prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în condiţiile în care celor două cereri, respectiv cea vizând restituirea apartamentului, iniţiată în anul 1996 şi cea vizând restituirea terenului, iniţiată în anul 2009 nu li se aplică aceeaşi prevedere, respectiv Legea nr. 10/2001.

După cum rezultă din raţionamentul expus cu privire la recursul reclamanţilor, faptul că acţiunea în revendicare a terenului în litigiu a fost demarată după adoptarea legii speciale de reparaţie a atras incidenţa acesteia, în modul arătat mai sus, ceea ce nu este valabil şi pentru cererea de restituire a apartamentului, care, după cum s-a precizat, a fost iniţiată încă din anul 1996.

Pe de altă parte, pârâţii, în calitate de succesori, au dobândit calitatea procesuală pasivă a autorului lor, care a cumpărat imobilul în litigiu pe parcursul judecăţii, fiind deci succesor cu titlu particular al statului şi răspunzând ca şi acesta. Or, titlul reclamanţilor este preferabil titlului acestora deoarece provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâţilor provine de la Statul Român, al cărui titlu era contestat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare, criticile întemeiate pe pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, instanţa neacordând mai mult decât s-a cerut, atâta timp cât compararea titlurilor de proprietate trebuia realizată potrivit dreptului comun, aplicabil în raport de data formulării acţiunii introductive de instanţă.

În acest context, toate motivele pârâţilor referitoare la inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi pertinente, nu-şi găsesc incidenţa în speţă în raport de data introducerii acţiunii, anterior adoptării legii speciale de reparaţie.

Aceeaşi lipsă de relevanţă o prezintă şi motivele pârâţilor privind inadmisibilitatea acţiunii modificată atâta timp cât reclamanţii nu au cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare.

Mai mult, se constată că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul vânzătorului era contestat în justiţie şi se solicita revendicarea acestuia, situaţie în care nu se putea înstrăina bunul până la terminarea judecăţii.

Ca atare, deşi contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor nu a fost anulat în condiţiile prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, se poate analiza preferabilitatea titlurilor părţilor în temeiul dreptului comun şi condiţiile de preferabilitate ale acestora.

În ceea ce priveşte criticile pârâţilor referitoare la greşita lor introducere în cauză, se reţine că după casarea Deciziei civile nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă, desfiinţându-se Sentinţa civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, constatându-se că a fost soluţionată cauza în primă instanţă de către o instanţă necompetentă, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 315 alin. (2) din cod, când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat.

Deci, prima instanţă a soluţionat cauza deşi era necompetentă material, motiv pentru care judecata trebuia reluată în totalitatea sa, prima zi de înfăţişare fiind aceea când părţile puteau pune concluzii după casare, deci, se putea modifica cererea de chemare în judecată în condiţiile dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.Ş. şi P.Ş.M. şi de pârâţii S.A., S.D., S.M., S.Ş. şi S.C. împotriva Deciziei nr. 270/ A din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1131/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1309/2013. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1168/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1168/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs