ICCJ. Decizia nr. 1131/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1131/2013
Dosar nr. 93/118/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 1134 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea principală şi cererea conexă formulate de reclamanta B.J., astfel cum au fost precizate, în parte.
S-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii, prin restituire în natură sau echivalent, în ceea ce priveşte imobilele ce au format obiectul acţiunii principale şi cererii conexe, astfel:
S-a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în Constanţa, bd. Mamaia nr. 198 (200), lotul nr. 42, judeţul Constanta.
Au fost obligaţi pârâţii Primarul mun. Constanta, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa la acordarea de bunuri în compensare egale valoric şi caracteristici cu suprafaţa de teren şi construcţiile situate în Constanţa, str. Vasile Lupu, careul T, judeţul Constanţa.
Au fost obligaţi aceiaşi pârâţi la restituirea în natură a construcţiei imobilului situat în Constanţa, str. Vasile Lupu, (lotul 9 careul T), având următoarele vecinătăţi: - N - str. V Lupu pe lg. 12,27 ml între pct. A şi B; - S - vecin P.A. pe lg. 12,27 ml. şi între pct. C si D; - E - vecin M.I. pe lg. 20, 20 ml şi între pct. B si C; - V - vecin G.G. pe lg. de 20,04 ml. şi între pct. A şi D; în suprafaţă de 64,50 mp. ce nu a fost înstrăinată locatorului I.G. în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a terenului în suprafaţă de 246,87 mp aferent imobilului situat la adresa mai sus menţionată, identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert ing. B.E. la 26 februarie 2008.
Pentru construcţia înstrăinată conform Legii nr. 112/1995, pârâţii autorităţi locale au fost obligaţi la acordarea unui bun în compensare de aceeaşi valoare şi caracteristici.
A fost respinsă cererea privind restituirea în natură a construcţiei înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Pârâţii Municipiul Constanţa, Primarul mun. Constanţa şi Consiliul Local Constanţa au fost obligaţi la acordarea de bunuri în compensare echivalente valoric şi de aceleaşi caracteristici imobilului situat în municipiul Constanţa, str. Vasile Lupu nr. 47, fost 51, judeţul Constanţa, ce a fost identificat în cauză prin pct. A-B-C-D, prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert ing. Brumă Eugen şi a planului de situaţie anexat acestuia.
A fost respinsă cererea privind restituirea în natură către reclamantă a imobilului mai sus menţionat.
S-a dispus anularea dispoziţiei nr. 3298 din 4 decembrie 2003, emisă de către Primarul municipiului Constanţa.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 septembrie 2006 încheiat între Municipiul Constanţa şi SC C. SRL, în ceea ce priveşte imobilul situat în municipiul Constanţa, B-dul. Mamaia, lotul 40, judeţul Constanţa.
Pârâţii autorităţi locale şi SC C. SRL au fost obligaţi la restituirea în natură a imobilului menţionat.
S-a dispus totodată asupra modalităţii de acoperire a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9545 lei (onorarii de expertiză, onorariul apărătorului ales) şi a celei de 2400 lei reprezentând onorariul apărătorului ales.
Au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, atât reclamanta, cât şi pârâţii.
Prin decizia nr. 345/ C din 04 iulie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul formulat de apelanta reclamantă B.J. şi de apelanţii pârâţi Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 1134 din 17 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul civil nr. 93/118/2010.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:
A obligat pârâţii Municipiul Constanţa, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa să propună acordarea de despăgubiri, reclamantei, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul - teren de 244 mp şi construcţii - situat în str. Vasile Lupu şi pentru spaţiul locativ vândut numitei P.M. din imobilul situat în str. Vasile Lupu, conform contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, precum şi pentru terenul aferent acestuia, care nu pot fi restituite în natură.
A obligat pârâţii să restituie în natură, reclamantei, imobilul situat în mun. Constanţa, str. Vasile Lupu, cu excepţia spaţiului locativ vândut conform Legii nr. 112/1995 şi a terenului aferent acestuia, de 34,10 m.p., cu rămânerea în coproprietate indiviză asupra terenului aferent curţii imobilului.
A respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanta pârâtă SC C. SRL Constanţa, împotriva aceleaşi sentinţe civile.
A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate.
A obligat apelantul pârât SC C. SRL la plata, către apelanta reclamantă B.J., a 5.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
A respins cererea apelanţilor Municipiul Constanţa, Consiliul Local şi Primarul mun. Constanţa privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
1. În privinţa nelegalităţii conexării Dosarelor nr. 93/118/2010 şi 976/118/2006 - motiv de critică formulat de SC C. SRL şi fondat pe dispoziţiile art. 164 şi 165 C. proc. civ., iar ca temei de reformare - art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (3) C. proc. civ.
În speţă, cererea reclamantei înregistrată la 21 iulie 2006 sub nr. 976/118/2006 la Tribunalul Constanţa a urmărit - printr-o motivare care a anticipat considerentele deciziei XX/2007 a Î.C.C.J., secţiile unite, - soluţionarea unitară a situaţiei juridice a celor patru imobile ce au aparţinut antecesorilor săi, invocându-se existenţa notificării prevăzute de lege pentru toate acestea şi lipsa răspunsului primăriei conform Legii nr. 10/2001.
La termenul din 18 ianuarie 2007 se prezintă de către autoritatea locală dispoziţia din 04 decembrie 2003 a Primarului Mun. Constanţa, de respingere a notificării pentru imobilul din B-dul Mamaia, iar la termenul din 12 aprilie 2007 reclamanta prezintă dovada înregistrării separate a contestaţiei prin care cere anularea dispoziţiei menţionate şi restituirea în natură a bunului (Dosar nr. 3435/118/2007 al Tribunalului Constanţa). În această ultimă cauză se formulează la termenul din 17 mai 2007 o cerere completatoare, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul Constanţa şi SC C. SRL şi autentificat din 27 iunie 2006 la B.N.P. – V.P., care privea imobilul din B-dul Mamaia, vizat de dispoziţia contestată.
Prin încheierea din 6 septembrie 2007, tribunalul decide conexarea Dosarului nr. 3435/118/2007 (privind contestaţia şi nulitatea contractului) la Dosarul nr. 976/118/2006 (de obligare autorităţii locale să răspundă notificării pentru cele patru imobile), soluţia fiind dată pe considerentul că aceste două litigii se poartă între aceleaşi părţi, punându-se în discuţie în ambele situaţia juridică a imobilului din B-dul Mamaia.
Confruntată ulterior cu complexitatea probelor în cauza conexă (fiind administrată inclusiv o expertiză a scrisului la I.N.E.C. Bucureşti), la termenul din 3 aprilie 2008 instanţa de fond a dispus disjungerea şi soluţionarea separată a celor două cauze, pe considerentul că acţiunea conexă - reînregistrată ulterior disjungerii ca 9605/118/2008 - ţine în loc judecata primei înregistrate (976/118/2006).
Cererea de suspendare a judecăţii Dosarului nr. 976/118/2006 până la soluţionarea cauzei iniţial conexate şi ulterior disjunse, pe motivul că cel puţin pentru imobilul sus-menţionat nu se poate da o dezlegare până nu se clarifică legalitatea dispoziţiei primarului şi valabilitatea contractului de vânzare, a fost respinsă de tribunal prin încheierea din 11 iunie 2009.
Aşadar, cu toate că situaţia juridică a imobilului din B-dul Mamaia urma a fi clarificată în dosarul disjuns în care se ridica problema primirii dispoziţiei de către reclamantă şi formularea în termen a contestaţiei, dar şi legalitatea actului translativ de drepturi încheiat de primărie la 27 iunie 2006, tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr. 759 din 18 iunie 2009 prin care s-a tranşat asupra tuturor celor patru imobile - respingându-se ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată din acţiunea iniţială pentru imobilul menţionat, pe considerentul inexistenţei vreunei notificări a reclamantei pentru acest bun.
Apelul formulat de reclamanta B.J. împotriva acestei soluţii a fost admis conform Deciziei civile 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, sentinţa fiind desfiinţată iar cauza trimisă spre rejudecare tribunalului; s-a reţinut, în esenţă, că există o legătură între cererile conexate şi ulterior disjunse, în mod greşit păşindu-se la soluţionarea pe fond a cauzei pentru toate cele patru imobile, în modalitatea arătată.
După reînregistrarea sub nr. 93/118/2010 a cauzei trimise în rejudecare, la termenul din 8 aprilie 2010 tribunalul dispune din nou conexarea celor două cauze (respectiv, cel disjuns – nr. 9605/118/2008 la cel vechi – nr. 976/118/2006, devenit după desfiinţarea din apel 93/118/2010).
În acest context, critica vizând modalitatea tehnică în care s-a procedat la conexare nu este întemeiată, pentru că instanţa de fond a aplicat corect în cea de-a doua conexare principiul rezultant din disp. art. 164 C. proc. civ., potrivit cu care cauza nou înregistrată este conexată celei care a prilejuit prima sesizare a instanţei. În cauză se constată că traseul jurisdicţional al primei cauze nu a schimbat situaţia iniţială, anume, că prima acţiune a fost cea a obligării autorităţii locale să soluţioneze notificările, cea de-a doua privind legalitatea dispoziţiei din 4 decembrie 2007 a Primarului Mun. Constanţa şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2006 pentru imobilul din B-dul Mamaia. Astfel fiind, în mod corect Dosarul nr. 9605/118/2008 rămas pe rolul Tribunalului Constanţa după disjungere a fost conexat la Dosarul iniţial nr. 976/118/2006 - devenit după retrimiterea din apel nr. 93/118/2010.
Pe de altă parte, nu este fondată nici susţinerea privind atingerea adusă principiului relativităţii hotărârilor judecătoreşti prin conexarea după rejudecare a celor două litigii, pentru că măsura de soluţionare împreună a unor cauze pentru o mai bună administrare a actului de justiţie nu vatămă în vreun mod drepturile subiective ori cele procesuale ale societăţii apelante, legate exclusiv de soluţia dată asupra imobilului cumpărat, iar nu de cea care vizează celelalte imobile revendicate.
Soluţia prefigurată în apel, de desfiinţare cu trimitere în vederea judecării separate a litigiului privind valabilitatea contractului încheiat de această societate pentru unul din imobilele pretinse de reclamantă, nu este aşadar întemeiată, singurele apărări putând fi cantonate la nedesăvârşirea fondului acestui raport litigios şi la neadministrarea întregului probator, iar nu la judecata împreună a acestui dosar cu un altul, în care reclamanta şi-a formulat pretenţiile pentru toate imobilele antecesorilor săi.
În raport de toate aceste considerente, critica referitoare la nelegalitatea conexării celor două cauze urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată.
2. Cât priveşte modalitatea de soluţionare a tuturor excepţiilor vizând inadmisibilitatea cererii reclamantei, ridicate de pârâţi - motiv de critică formulat de Municipiul Constanţa, Consiliul Local şi Primarul Mun. Constanţa, cât şi de SC C. SRL - temei de reformare conform art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
O primă excepţie de inadmisibilitate s-a referit la capătul 1 de cerere al acţiunii iniţiale, prin care reclamanta a solicitat să se constate că autoritatea locală nu a răspuns notificării formulate. Curtea va reţine însă că soluţia primei instanţe a răspuns indubitabil acestei apărări, câtă vreme însăşi autoritatea locală recunoaşte că a emis o dispoziţie doar pentru imobilul cumpărat de SC C. SRL, nu şi pentru cele din B-dul Mamaia şi str. Vasile Lupu. Soluţia instanţei de fond, pronunţată sub imperiul considerentelor deciziei XX/2007 a Înalta Curte de Casație Justiție, secţiile unite, confirmă această situaţie prin dezlegarea dată, în sensul stabilirii situaţiei juridice a tuturor imobilelor în litigiu şi a măsurilor reparatorii care se impun în fiecare caz în parte.
Câtă vreme reclamantei nu i s-au comunicat, mai înainte de promovarea cererii de chemare în judecată, dispoziţiile primarului cu privire la imobilele pretinse a fi restituite în natură, nu se poate invoca inadmisibilitatea cererii în constatarea lipsei răspunsului pe care conform legii unitatea deţinătoare urma să-l dea petentei, astfel că tribunalul a reţinut corect că iniţierea procedurii prealabile administrative obligatorii naşte în aceste condiţii un drept de contestare (prin sesizarea instanţei), pentru confirmarea drepturilor cuvenite.
O a doua excepţie de inadmisibilitate s-a raportat la greşita reţinere de către instanţa de fond a existenţei vreunei notificări a reclamantei pentru imobilul din B-dul Mamaia, lotul 40 şi lipsa argumentelor care au fundamentat soluţia dată.
Atât SC C. SRL, cât şi autorităţile locale au susţinut că pentru acest imobil nu a existat nici o notificare, reclamanta formulându-şi direct în instanţă pretenţiile vizând restituirea în natură; că lipsa acestei proceduri prealabile obligatorii a determinat şi situaţia înstrăinării acestui bun către societatea menţionată.
Curtea a reţinut, sub un prim aspect, că o motivare lacunară asupra excepţiei inadmisibilităţii nu atrage desfiinţarea cu trimitere, dacă din considerente şi soluţia pronunţată reiese fără echivoc că instanţa a atins şi problema în discuţie. În speţă, tribunalul a lămurit faptul că prin notificările din 30 aprilie 2001 şi din 14 februarie 2002 reclamanta a solicitat restituirea în natură şi a acestui imobil cu adresa actuală B-dul Mamaia (pretinzându-se măsuri reparatorii pentru bunurile antecesorilor din str. Vasile Lupu şi B-dul Mamaia).
Instanţa de fond a arătat că pentru acest ultim imobil există actul de vânzare prin care autorii reclamantei au dobândit în proprietate imobilul situat în Constanţa, lotul nr. 40, careul 348, împreună cu construcţia aflată pe acesta, compus din suprafaţa de 347,80 mp, preluat ulterior în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 330 din anexă.
Curtea a reţinut totodată că prin indicarea globală, cu vechile adrese, a imobilelor autorilor săi şi ataşarea la notificări a titlurilor de proprietate (între care şi actul de proprietate menţionat), se consideră îndeplinită cerinţa procedurii prealabile a notificării, persoana îndreptăţită nefiind obligată să indice cu adrese poştale actuale imobilele astfel revendicate.
În consecinţă, nu are nici o relevanţă faptul că imobilele pretinse ca fiind poziţionate la nr. poştale x/ y au în prezent o altă adresă, ori că reclamanta nu a indicat în notificare nr. 202 (sau), câtă vreme cererea reclamă neechivoc două imobile situate pe B-dul Mamaia, după cum sunt şi cele două titluri de proprietate ale numitului M.G.
Societatea apelantă a mai susţinut, totodată, că lipsa notificării pentru imobilul sus-menţionat reiese şi din faptul nesemnării notificărilor din 30 aprilie 2001 şi 14 februarie 2002 de către titularele cererii, aspecte care reies din răspunsurile la interogatoriu.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut că notificarea la care se referă art. 21 din Legea nr. 10/2001 intră în sfera înscrisurilor sub semnătură privată, pentru a căror validitate nu este cerută existenţa unei forme solemne şi depunerea semnăturii celui vizat înaintea unei autorităţi publice; notificarea este, potrivit art. 1176 C. civ. şi urm., privită ca fiind recunoscută de titularul cererii dacă nu contestă el însuşi că actul exprimă voinţa şi consimţământul său, şi aceasta indiferent dacă semnătura depusă pe notificare este a petentului în persoană ori a unui mandatar.
Recunoaşterea la interogatoriu a faptului că notificările nu poartă semnătura vreuneia din notificate (B.J. şi defuncta sa soră C.S.), ca şi negarea de către apelanta societate a semnăturii acestora nu are nici o relevanţă din moment ce, odată depuse, ele au fundamentat demersurile administrative şi judiciare ulterioare ale titularelor dreptului evocat. În materia acestor înscrisuri, nesemnarea notificării de către titularul însuşi al dreptului pretins nu atrage nulitatea pentru lipsa consimţământului, câtă vreme titularul nu invocă această situaţie ori absenţa vreunui mandat general (public sau ocult) pentru procedura administrativă prealabilă, care implică întocmirea, semnarea şi depunerea actului la autorităţile prevăzute de lege pentru prezervarea dreptului.
Situaţia arătată nu neagă dreptul celui pretins vătămat să conteste valabilitatea actului, însă ca şi în cazul oricărei petiţii adresate autorităţii sau al cererii de chemare în judecată promovate de mandatar, ratificarea demersului administrativ sau judiciar de către titularul dreptului exclude invocarea unei nemanifestări explicite a consimţământului acestuia.
În raport de toate aceste considerente, critica vizând greşita înlăturare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantei pentru imobilul din B-dul Mamaia, pe motivul inexistenţei notificării, urmează a fi respinsă ca nefondată.
3. Asupra greşitei dezlegări date excepţiei de tardivitate în contestarea dispoziţiei din 4 decembrie 2003 a Primarului Mun. Constanţa - motiv de apel invocat de toţi apelanţii pârâţi prin prisma disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe acest aspect, care în critică a fost legat şi de existenţa unor neconcordanţe între adresa consemnată în notificare şi cea reală a reclamantei, Curtea a avut în vedere că relevant este faptul că probele au demonstrat necomunicarea dispoziţiei către reclamanta B.J., până la momentul prezentării actului în instanţă.
Expertiza criminalistică efectuată la 02 iunie 2009 a confirmat că semnătura de pe dovada de comunicare a dispoziţiei primarului, datată 6 februarie 2004, nu aparţine numitei B.J., condiţii în care comunicarea actului a fost făcută în instanţă, în cursul soluţionării Dosarului nr. 976/118/2006, contestaţia împotriva acestei dispoziţii fiind înregistrată ulterior sub nr. 3435/118/2007, la 11 aprilie 2007 (termenul de contestare curgând de la comunicare, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Susţinerea potrivit căreia această probă urma a fi completată cu cele referitoare la persoana cu care locuia B.J. la data primirii comunicării (pentru a se analiza ipoteza primirii de către un terţ, dar în numele reclamantei, a dispoziţiei) şi verificarea ulterioară a semnăturii acelor persoane cu cea depusă pe actul ce atestă comunicarea, nu poate fi primită; textul legii este de strictă interpretare, în sensul că termenul de contestare curge de la momentul la care partea interesată a luat cunoştinţă de actul emis de autoritatea locală, iar dovada de comunicare atestă, până la proba înscrierii în fals, înmânarea dispoziţiei către B.J. - ceea ce expertiza grafologică a infirmat.
În consecinţă, critica va fi respinsă, neputându-se susţine că tardivitatea contestaţiei se calculează în raport de data prezumtivei comunicări din 06 februarie 2004.
4. Criticile legate de lipsa calităţii procesuale active a reclamantei - ca excepţie de fond ridicată de apelanta pârâtă SC C. SRL.
Apelanta pârâtă a susţinut că instanţa de fond a dat o dezlegare unitară acestei excepţii, stabilind că reclamanta este îndreptăţită să se adreseze instanţei. Că nu s-a observat însă că această apărare a fost invocată din perspectiva mai multor aspecte, nerezolvate de judecătorul fondului, respectiv, al inexistenţei notificării pentru imobilul asupra căruia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu societatea şi, legat de aceasta, a lipsei calităţii reclamantei de a contesta pe temeiul legii a dispoziţiei menţionate şi de a invoca nulitatea absolută a contractului; numai titularul notificării are această îndrituire, prin accesul deschis de procedura specială.
Aceste apărări urmează însă a fi înlăturate, întrucât dacă reclamanta nu avea notificare, nu îşi găseşte raţiunea emiterea unei dispoziţii a primarului, iar dacă aceasta a fost emisă în soluţionarea unei cereri fondate pe Legea nr. 10/2001, în mod evident partea nemulţumită are deschisă conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calea contestaţiei.
Pe de altă parte, este prezumată a fi îndeplinită calitatea de a invoca nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile în care legea specială defineşte sancţiunea ca fiind nulitatea absolută, norma instituită prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 privind un interes care ţine de ordinea publică.
În ce priveşte lipsa procedurii prealabile obligatorii asupra imobilului din B-dul Mamaia deduse din dispoziţiile art. 22 din lege, aşa cum s-a arătat şi la pct. 3.2., este evident că indicarea în notificarea din 30 aprilie 2001 a faptului că solicitarea de restituire priveşte şi „imobilul din Constanţa, B-dul Mamaia y” este suficientă în a stabili că partea a urmărit acordarea măsurilor reparatorii atât pentru cele două imobile menţionate în str. Vasile Lupu, cât şi pentru cele consemnate încă de la data preluării de stat cu două numere poştale distincte, respectiv, B-dul Mamaia.
Că este aşa reiese din faptul că reclamanta se afla în posesia titlurilor de proprietate ale autorului său pentru cele două ultime imobile menţionate (cel dobândit ca lot 40 careul 348 în suprafaţă de 347,80 m.p. cu construcţie pe teren, conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1931 (fila 52 Dosar fond 976/118/2006), încheiat de soţii G. cu lt. O.S.; cel dobândit ca lot 42 careul 348 loc de casă în suprafaţă de 350 m.p., conform contractului încheiat la 30 iulie 1934 de soţii G. cu D.F. (fila 68 Dosar fond 976/118/2006)).
Din adresa S.P.I.T. Constanţa (fila 84 Dosar fond 976/118/2006) rezultă că încă anterior preluării conform Decretului 92/1950, aceste două imobile din fostul Bd. Regina Maria (ulterior Lenin, ulterior Mamaia) aveau rol fiscal separat, fiind înregistrate de G.M. ca două proprietăţi distincte, ambele fiind însă naţionalizate.
Primul imobil a fost identificat cu ocazia administrării expertizei topo P.G.L. (filele 68-76 apel), lucrarea depusă la termenul din 20 iunie 2011 stabilind pe baza suprapunerii planurilor de detaliu că imobilul - lot 40 careu 348 consemnat în titlul reclamantei, reprezentând teren de 347,80 mp, se suprapune în prezent peste terenul cu actuala adresă poştală B-dul Mamaia, din care societatea apelantă deţine un spaţiu comercial pe o suprafaţă de 134 mp, înscrisă în CF, precum şi peste terenul în suprafaţă de 213,80 mp şi locuinţa administrată de R.A.E.D.P.P. Constanţa, situată pe acesta.
În legătură cu acest imobil (asupra căruia se face referire şi în criticile legate de nulitatea contractului de vânzare-cumpărare), Curtea va reţine că prin adresa din 25 mai 2007 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa se comunică (fila 91 Dosar fond 976/118/2006) corespondenţa dintre cele două adrese poştale, arătându-se că imobilul lot 40 avea la data preluării de către stat adresa „B-dul Regina Maria”, avea la naţionalizare adresa „B-dul Regina Maria”, în prezent fiind B-dul Mamaia.
În fine, cel de-al doilea imobil reprezentând lotul 42 a fost identificat prin expertiza P.D. efectuată la termenul din 11 decembrie 2008 ca fiind la actuala adresă Mamaia.
Sub acest aspect, este suficient a conchide că reclamanta nu a notificat primăria doar pentru unul din cele două imobile situate pe B-dul Mamaia, cum se tinde să se susţină de către pârâţii apelanţi, procedura prealabilă administrativă referindu-se la toate cele patru imobile preluate abuziv de stat de la G.M., fiind irelevantă împrejurarea că cererea pentru ultimele două a fost grupată sub pct. 3 din notificare, cu menţiunea adreselor „198/200”.
Chiar dacă instanţa de fond a raportat greşit problema dispoziţiei 3298/2003 la imobilul din Mamaia (când în realitate ea s-a referit la lotul 42, iar nu la fostul lor 40), ceea ce este relevant este că instanţa de fond a reţinut în ansamblu că şi pentru acest ultim imobil - lot 40 - a existat o notificare, reclamanta B.J. urmând procedura prealabilă prevăzută de art. 22 din lege şi legitimându-şi astfel din toate punctele de vedere calitatea procesuală activă (ca persoană notificatoare, îndreptăţită la restituire şi ca succesoare legală a fostului proprietar).
5. În privinţa lipsei unei identificări corecte a imobilului din B-dul Mamaia şi a existenţei unor inadvertenţe generate de probele administrate la fond pentru stabilirea concordanţei cu fosta proprietate G. (motivul 3 de apel formulat de SC C. SRL), se vor avea în vedere considerentele mai sus enunţate, cu trimitere directă la expertiza topografică şi la concluziile acesteia, probă administrată în apel, în acord cu disp. art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
În mod adiţional faţă de concluziile instanţei de fond, se va avea în vedere că prin adresa S.P.I.T. Constanţa din 26 aprilie 2007 (filele 115-118 Dosar fond 976/118/2006) se clarifică situaţia înscrierilor în registrele matricole a imobilelor regăsite pe fostul Bd. Regina Maria, în succesiunea adreselor poştale din 1942 la zi. Din datele astfel comunicate rezultă fără echivoc faptul că notificarea apelantei reclamante priveşte actualul imobil din B-dul Mamaia (restituit în natură de instanţa de fond, soluţie neapelată) şi B-dul Mamaia (imobilele de la nr. actuale nefăcând obiectul prezentului litigiu, aparţinând unor terţe persoane).
6. În ce priveşte greşita dezlegare dată nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 2006 încheiat între Municipiul Constanţa şi SC C. SRL Constanţa - temei de reformare invocat de toţi apelanţii pârâţi.
Instanţa de apel constată că argumentele aduse, legate de respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii actului translativ, de recunoaşterea investiţiilor efectuate de societate pe perioada închirierii spaţiului comercial şi de buna credinţă a părţilor în raportul contractual, nu pot fi apreciate ca relevante de o manieră care să conducă la reformarea hotărârii instanţei de fond.
Textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede explicit că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/ sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
Situaţia de fapt, potrivit cu care reclamanta avea depusă totuşi o notificare pentru imobilul constituind lotul 40, careul 348 - situat în prezent la adresa din B-dul Mamaia , dar care a rămas nesoluţionată până la momentul înstrăinării spaţiului comercial către SC C. SRL nu mai pune aşadar în discuţie chestiunea bunei sau relei credinţe a societăţii cumpărătoare, asupra acestui aspect urmând a se statua în analiza raportului contractual dintre părţile care au încheiat actul translativ de drepturi.
Ceea ce este relevant în prezentul litigiu este că, astfel cum s-a demonstrat în speţă, B.J. a adresat Primăriei Constanţa notificare pentru două imobile situate în str. Vasile Lupu şi alte două din B-dul Mamaia (identificate prin expertizele topografice ca fiind la numerele actuale, iar Primarul a soluţionat prin dispoziţia din 4 decembrie 2003 doar notificarea pentru imobilul din Mamaia nr. y (fostul lot 42 careu 348).
Fără a mai relua argumentele legate de nesoluţionarea notificării pentru cel de la nr. (fostul lot 40), Curtea a reţinut că soluţia primei instanţe în legătură cu nulitatea contractului x/2006 este corectă, fiind menţinută.
7. Asupra modalităţii în care instanţa de fond a stabilit măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilele din str. Vasile Lupu nr. 35 şi 47 – critică formulată de apelanţii pârâţi Municipiul Constanţa, Primarul şi Consiliul Local Constanţa.
Din interpretarea dată textelor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a prevederilor corespondente din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, pentru spaţiile locative ce au făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995 şi pentru terenurile aferente acestora (pentru care Legea nr. 1/2009 a recunoscut ulterior o vocaţie la cumpărare a subdobânditorului construcţiei) se acordă măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform legii speciale.
Cum măsura acordării de teren în echivalent sau alte bunuri similare în compensare nu se poate dispune pentru spaţiile locative vândute către chiriaşi, soluţia instanţei de fond dată pentru aceste două imobile din str. Vasile Lupu este nelegală, urmând să se recunoască reclamantei dreptul de a i se acorda, la propunerea autorităţilor locale, despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
8. Asupra criticilor formulate de apelanta reclamantă B.J., cât şi de apelanţii pârâţi Primarul, Municipiul şi Consiliul Local Constanţa pentru soluţia dată asupra imobilului din str. Vasile Lupu, instanţa le-a constatat întemeiate.
Adoptând soluţia de restituire în natură către reclamantă a imobilului din str. Vasile Lupu, instanţa de fond a raportat greşit situaţia juridică a spaţiului locativ deţinut de I.G. conform contractului de închiriere, asimilându-l celui cumpărat de numita P.M. în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 pentru o suprafaţă utilă de 34,10 mp.
În consecinţă, soluţia instanţei de fond a fost schimbată în sensul menţinerii dispoziţiei de restituire în natură a acestui imobil, dar cu indicarea spaţiului locativ care excede acestei măsuri şi care vizează locuinţa cumpărată de P.M. (nu de I.G.) şi cu excepţia prefigurată de Legea nr. 1/2009 pentru terenul aferent acestui spaţiu - de 34,10 mp, cu rămânerea în coproprietate indiviză asupra terenului aferent curţii acestui imobil, în limitele dreptului de proprietate recunoscut fiecăruia dintre coproprietari.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., apelantul pârât SC C. SRL a fost obligat la plata, către apelanta reclamantă B.J., a 5.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
În măsura în care culpa procesuală revine părţii cu interese concordante în prezentul litigiu (care însă a pierdut procesul), iar nu apelantei reclamante, a fost respinsă cererea apelanţilor Municipiul Constanţa, Consiliul Local şi Primarul mun. Constanţa privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii SC C. SRL, Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa.
În motivarea recursului pârâta SC C. SRL a arătat următoarele.
Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. privind refacerea sau completarea probelor în calea de atac a apelului, probe solicitate în legătura cu soluţionarea excepţiei de tardivitate a contestaţiei formulate de reclamanta B.J., încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului.
Prin cererea de apel, în vederea soluţionării criticilor formulate privind excepţia tardivităţii contestaţiei, a solicitat administrarea unor probe suplimentare cu care a vrut sa dovedească faptul ca, chiar în condiţiile în care s-a stabilit prin expertiza grafologica ca semnătura de pe dovada de comunicare nu aparţine reclamantei, acest lucru nu înseamnă ca nu a luat cunoştinţa de comunicare, existând posibilitatea reala ca aceasta dovada sa fi fost semnata de o alta persoana împreuna cu care reclamanta locuieşte.
În acest sens a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. prin încuviinţarea, în apel a următoarelor probe: interogatoriul reclamantei B.J., în condiţiile în care la instanţa de fond acesta a refuzat sa semneze interogatoriul ce i-a fost luat; adresa către Asociaţia de proprietari căreia ii aparţine apartamentul reclamantei pentru a comunica daca în februarie 2004 împreuna cu reclamanta mai locuiau şi alte persoane, respectiv cine sunt acestea, obligarea reclamantei de a prezenta înscrisuri semnate de persoanele împreuna cu care locuia în perioada februarie 2003 în apartament, care sa poarte semnătura acestora pentru a verifica daca exista o identitate intre semnătura existenta pe dovada de comunicare şi semnătura acestor persoane.
Instanţa de fond a respins aceste probe nemotivat deşi ele întruneau toate condiţiile prevăzute de lege pentru a putea fi încuviinţate. Astfel, erau în legătura cu unul din motivele de apel invocate, erau concludente, pertinente şi utile soluţionării cauzei .
Administrarea acestor probe era în concordanta cu principiul aflării adevărului astfel cum se regăseşte reglementat în dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
Cu privire la nelegalitatea hotărârii de conexare a Dosarului nr. 9605/118/2008 la dosarul 93/118/2010, în sensul încălcării disp. art. 164 C. proc. civ, dar şi a disp. art. 165 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel reprezintă o încălcare a acestor texte de lege.
Invocându-se decizia civila nr. 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanta, reclamanta a impus instanţei de judecata conexarea unui dosar în care probele fuseseră administrate în totalitate cu privire la alte imobile, cu un dosar unde probele erau în curs de administrare, care privea un raport juridic total distinct şi anume o contestaţie împotriva dispoziţiei primarului vizând imobilul din Constanta Bd-ul. Mamaia.
Prin aceasta hotărâre s-a încălcat principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti. care produc efecte numai intre părţile din proces. În Dosarul nr. 976/118/2006 parata SC C. SRL nu era parte în proces, astfel încât dispoziţiile acesteia nu erau obligatorii. De altfel şi interpretarea deciziei este greşita în sensul ca instanţa de apel a constatat ca instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de conexare a celor doua dosare formulata în primul ciclu procesual al Dosarului nr. 976/118/2006.
Prin urmare nu era obligatoriu ca cererile sa fie conexate şi s-ar fi putut repune în discuţie daca instanţa se considera investita şi cu o cerere de restituire a imobilului din Bd-ul. Mamaia sa procedeze la suspendarea judecaţii pana la soluţionarea Dosarului nr. 9605/118/2008.
S-au ignorat considerentele pentru care pricinile au fost disjunse prin încheiere ce nu a fost atacata cu apel de către reclamanta B.J.
Conexarea s-a făcut greşit în sensul ca deşi Dosarul a fost înregistrat cu nr. 93/118/2010 nu s-au respectat regulile potrivit cu care dosarul mai nou trebuie conexat la dosarul cu nr. mai vechi, aceste reguli fiind inversate.
Argumentaţia instanţei de apel nu are legătura cu motivul de apel formulat. Aceeaşi judecători care au soluţionat apelul în prezenta cauza, au soluţionat şi apelul în primul ciclu procesual în Dosarul nr. 976/118/2006, şi prin Decizia nr. 255/ C au desfiinţat hotărârea primei instanţe indicând instanţei de fond, ca la rejudecare, sa dispună conexarea cu Dosarul nr 9605/118/2010, adică cu dosarul disjuns. Acesta obligaţie impusa de instanţa de apel a constituit justificarea măsurii conexării şi nu buna administrare a justiţiei.
Aceasta măsura a fost vătămătoare pentru interesele societăţii căreia i-au fost opuse probe la administrarea cărora nu a participat, cum ar fi o expertiza extrajudiciara care ar fi fost de natura sa lămurească identificarea imobilului cu proprietatea autorului reclamantei.
În acest context se poate vorbi despre o incompatibilitate a membrilor completului de judecata de a soluţiona acest apel, în condiţiile în care, anterior aceeaşi judecători s-au pronunţat asupra necesitaţii conexării celor doua dosare prin Decizia civila nr. 255 din 2 noiembrie 2009, decizie în care SC C. SRL nu a fost parte fiindu-i impusa de către instanţe în mod nelegal conexarea dosarelor.
Daca instanța de apel a argumentat soluţia de conexare a celor doua dosare în sensul ca în Dosarul nr. 976/118/2006 instanţa ar fi rămas sesizata cu o cerere de obligare a autorităţii locale sa soluţioneze notificarea şi cu privire la imobilul din b-dul Mamaia urmează a se constata ca instanţa de fond nu s-a pronunţat prin dispozitiv asupra acestei cereri.
Cu privire la nelegalitatea încheierii interlocutorii prin care Tribunalul Constanta a respins excepţia de tardivitate privind contestaţia formulata de B.J. împotriva dispoziţiei primarului din 4 decembrie 2003 soluţia instanţei de apel reprezintă o încălcare a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Ceea ce a întârziat judecarea cauzei şi a determinat disjungerea acestei cereri de celalalt dosar a fost soluţionarea acestei excepţii care a impus inclusiv administrarea de probe.
Astfel, pretinsa notificare a lui B.J. a fost formulata în februarie 2002 împreuna cu defuncta C.S., notificare care viza imobilul din B-dul. Mamaia. La 4 dec.2003 prin dispoziţia primarul se pronunţa asupra acestei cereri în sensul respingerii acesteia. În luna februarie 2004 dispoziţia primarului este comunicata la adresele indicate prin notificare fiecăreia dintre cele doua notificatoare. Pe dovada de comunicare poştala transmisa lui Butoi Iustina apare o semnătura contestata de aceasta. Prin expertiza grafologica, în procedura cercetării înscrisului, s-a stabilit ca semnătura de pe dovada de comunicare nu-i aparţine lui B.J. Instanţa a considerat suficienta aceasta proba pentru a pronunţa o încheiere interlocutorie de respingere a excepţiei tardivităţii, ignorând ipoteza în care ar fi posibil ca semnătura de pe dovada de comunicare sa aparţină unei persoane care locuieşte cu reclamanta B.J. şi care a semnat primind corespondenta în locul acesteia.
Recurenta a solicitat instanţei de apel suplimentarea probelor în ceea ce priveşte luarea la cunoştinţa a dispoziţiei de către reclamanta B.J., probe ce nu au fost admise.
Susţinând ca reclamanta nu a făcut nici o notificare, adresele pe care şi le-a indicat în pretinsele notificări, fata de adresa din acţiunea formulata sunt diferite, ceea ce ar fi putut crea o situaţie ce nu poate fi imputata părților de buna credinţa, cărora li s-a comunicat în scris ca procedura administrativa a Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul din Mamaia nr. s-a finalizat, existând toate dovezile de comunicare în acest sens.
Deşi a semnalat instanţei de fond, şi de apel, in scris şi oral, inadvertenţele dintre notificare şi cererea de chemare în judecata, pentru a stabili daca obiectul judecaţii este în concordanta cu notificările făcute, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aceste aspecte, nu le-a lămurit prin motivare, așa cum impun disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în sensul de a în latura susţinerile sale care au constituit fundamentul a doua excepţii vizând inadmisibilitatea acţiunii formulata în temeiul Legii 10/2001, respectiv lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în cererea întemeiata pe acest act normativ. Astfel nu au fost respectate prevederile art. 129 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia inadmisibilității acţiunii, respectiv a inexistentei procedurii prealabile administrative a notificării, în legătura cu imobilul din Bd-ul Mamaia, în mod greşit instanţa s-a pronunţat în sensul menţinerii soluţiei instanţei de fond, fără a se raporta la motivele invocate de parata. Instanţa de fond nu a soluţionat excepţia invocata pe motivul inexistentei procedurii prealabile. Din acest punct de vedere hotărârea instanţei de fond nu era motivata, deci era nula de drept rejudecarea cauzei. Motivele invocate de instanţa de apel sunt nelegale.
Pentru a se putea formula contestaţie în baza Legii nr. 10/2001 şi cerere de restituire a unui bun, este necesar ca reclamanta sa facă dovada existentei unei notificări, în termen legal, cu privire la bunul respectiv.
Notificarea reprezintă o manifestare de voinţa a persoanelor îndreptăţite, în sensul de a beneficia de masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Semnătura de pe notificare reprezintă manifestarea consimţământului părții. Parata SC C. SRL a înțeles sa solicite instanţei sa facă o verificare de scripte, cu prilejul soluţionării cauzei, prin compararea semnăturii existente pe notificarea din 14 februarie 2002 cu specimenele de semnătura pe care reclamanta le-a dat în fata instanţei de judecam în vederea efectuării expertizei grafologice, semnături ce se regăsesc în Dosarul nr. 3435/118/2007. În susţinerea punctului de vedere potrivit cu care reclamanta nu a formulat notificare cu privire la acest imobil, invocă şi răspunsul la interogatoriul luat acesteia, unde la întrebarea nr. 1 întrebata daca a semnat vreo notificare privind retrocedarea imobilului din Bd-ul. Mamaia, aceasta răspunde „nu am semnat ” . Recunoaşterea de la interogatoriu, consemnata de judecător, se coroborează pe de o parte cu lipsa semnăturii de pe notificări, dar şi cu inadvertenţele din cuprinsul notificărilor, inclusiv în legătura cu adresa de comunicare a dispoziţiei.
Aceasta demonstrează justeţea susţinerilor recurentei privitoare la tardivitatea contestaţiei (respinsa de instanţa), dar şi cu privire la inexistenta notificării ca manifestare de voinţa a declanşării procedurii de restituire, formulata personal de reclamanta B.I.
În loc sa analizeze aceste aspecte şi sa răspundă conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. la argumentele părții, prima instanţa de fond a considerat în mod generic ca reclamanta a urmat procedura prealabila administrativa obligatorie şi deci acţiunea este admisibila.
Argumentele instanţei de apel se refera la faptul ca, chiar daca nu sunt semnate, notificările produc efecte fiind înscrisuri sub semnătura privata ce nu necesita forme solemne. Se pretinde ca atâta vreme cat titularul își „recunoaşte ” notificarea şi nu contesta el însuși acest act, acesta este apt sa producă efecte „indiferent daca semnătura depusa pe notificare este a patentului în persoana ori a unui mandatar". In cauza însă notificarea fie nu a fost semnata de loc, fie a fost semnata în fals fără a exista vreo dovada ca acest act, care declanşează procedura administrativa, ar fi fost întocmit în baza unui mandat.
Instanţa de apel a ignorat răspunsul lui B.J. la interogatoriu în sensul ea nu a semnat niciun act în legătura cu retrocedarea acestui imobil.
Cu privire la lipsa calității procesuale active recurenta a arătat că instanțele de fond nu s-au raportat documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei atacate, astfel:
a) în condiţiile inexistentei notificării formulata de reclamanta în condiţiile Legii nr. 10/2001 aceasta nu este titulara dreptului de a contesta o dispoziţie privind restituirea unui imobil, după cum nu este titulara dreptului de a solicita nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre SC C. SRL şi Municipiul Constanta.
b) reclamanta nu este titulara dreptului dedus judecaţii, în legătura cu imobilul din Bd-ul. Mamaia.
În continuare recurenta a prezentat situația de fapt care consideră că ar fi trebuit să rezulte din interpretarea probelor administrate în cauză, raportat la stabilirea obiectului notificării, și anume că nu exista notificare pentru imobilul x, și că M.G. şi soţia sa S.G. nu au avut vreodată în proprietate acest imobil, concluzia fiind că reclamanta nu este persoana îndreptățita în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, care defineşte persoana îndreptățita ca fiind persoana care este fost titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, sau moştenitor al acestuia, imobilul fiind preluat abuziv.
Recurenta a arătat în continuare că reclamanta B.J. a justificat notificarea făcând referire la actul de naţionalizare şi la descrierea imobilului, în acest act de naţionalizare. Explicaţia este nerelevanta cată vreme tabelul existent la fila 3 din raportul de expertiza rezulta ca: intre proprietatea de la nr. x şi y se mai afla un lot, respectiv lotul 41 de 350 m.p. cu nr. stradal 200, aparţinând proprietarului D.I., ceea ce înseamnă ca proprietăţile lui G.M. au fost întotdeauna separate, fără a se putea naşte vreo confuzie rezultata din relaţia de vecinătate a celor doua proprietăţi.
Daca vor fi înlăturate motivele de apel privind lipsa unei notificări valabile, recurenta solicită a se reține ca în realitate B.J. s-a referit prin cele doua notificări la proprietatea identificata la nr. 3 din tabelul din expertiza, proprietate aflata la nr. x în anul 1936, respectiv la nr. y în prezent.
Cu privire la nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre Municipiul Constanta şi SC C. SRL, contract autentificat din 27 septembrie 2006 de B.N.P. - V.P., în mod greşit s-a apreciat ca au fost încălcate disp. art. 21 alin. (5) din lege, ignorându-se probele administrate în legătura cu procedura de încheiere a actului de vânzare-cumpărare, actele ce au stat la baza încheierii acestui act, demersurile făcute de parata societate comerciala privind lămurirea situaţiei juridice a acestui imobil. Buna credinţa a societăţii este de necontestat şi nu trebuie ignorata.
Reclamanta invoca drept temei al constatării nulităţii absolute a contractului art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata şi completata prin Legea nr. 247/2005. Potrivii acestui text de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute pana la soluţionarea procedurilor administrative si, după caz, judiciare, este interzisa înstrăinarea bunurilor mobile, notificate potrivit Legii nr. 10/2001.
În raport de situaţia mai sus expusa şi de documentaţia care a stat la baza întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (5) privind Legea nr. 10/2001 nu sunt îndeplinite. Astfel, legiuitorul a înțeles sa sancţioneze numai actele de vânzare cumpărare încheiate mai înainte de finalizarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv proceduri administrative sau judiciare. In cazul de fata s-a demonstrat ca vânzarea spaţiului comercial, în baza Legii nr. 550/2002 s-a făcut după epuizarea termenului de 30 de zile de la comunicarea dispoziţiei emisa de primar, în legătura cu pretinsele notificări ale reclamantei.
Constatând ca nu a fost înregistrata contestaţie împotriva dispoziţiei, Primarul Municipiului Constanta a înțeles sa aplice legea care-i permite sa vândă bunurile aflate în patrimoniul Municipiului Constanta societăţii comerciale, chiriaşa de mai mulţi ani în spaţiul comercial, care a efectuat investiţii ce au împiedicat degradarea imobilului construcţie, sporindu-i valoarea şi permițându-i să rămână în circuitul civil. Nu se poate invoca vreun motiv de nelegalitate a actului. Adresele invocate mai sus demonstrează ca atât Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 cat şi SC C. SRL s-au interesat despre situaţia juridica a bunului în mod repetat pentru a exclude orice încălcare a legii, diligentele depuse de vânzător şi cumpărător, în acest sens fiind dovedite prin probele administrate.
Buna credinţa a părților contractante este de necontestat în cazul de fata, iar condiţia finalizării procedurii, cel puţin aparent, era îndeplinita din actele aflate în dosarul de vânzare. Textul invocat de reclamanta face parte integranta din Legea nr. 10/2001 care trebuie interpretata în ansamblul normelor şi în spiritul determinat de legiuitor pentru scopul urmărit. În acest sens, nu pot fi ignorate dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitatea absoluta cu excepţia cazurilor în care actul a fost încheiat cu buna credinţa.
În motivarea recursului Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa au arătat următoarele.
Un prim motiv de recurs ii reprezintă soluţionarea greşita a excepţiei inadmisibilității invocata de către paraţii Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta şi Primarul Municipiului Constanta cu privire la primul capăt de cerere al acţiunii iniţiale promovata de către reclamanta, ce se referea la imobilul situat în Constanta, bd. Mamaia, atâta timp cât cu privire la acest imobil s-a finalizat procedura administrativa neputându-se retine un refuz al autorităţii de a soluţiona notificarea, astfel încât instanţa de fond nu mai poate sa dispună direct restituirea prin hotărâre judecătoreasca. Singura cale procedurala deschisa reclamantei pentru restituirea imobilului este cea a contestaţiei împotriva dispoziţiei din 04 decembrie 2003, contestaţie ce a fost formulata, formând obiectul Dosarului nr. 3435/118/2007, aflat pe rolul Tribunalului Constanta, prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei de respingere a restituirii în natura a imobilului.
Instanţa de fond deşi a fost investita sa se pronunţe pe doua excepţii de inadmisibilitate de către paraţii Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta şi Primarul Municipiului Constanta, cu privire la primele doua capete de cerere formulate de către reclamanta, aceasta omite a se pronunţa cu privire la excepţia inadmisibilității primului capăt de cerere formulat de către reclamanta prin care aceasta solicita sa se constate ca Primarul Municipiului Constanta nu a răspuns notificării formulata în baza Legii nr. 10/2001 si, ca urmare, solicita pe fond ca paraţii sa fie obligaţi la restituirea în natura a imobilului situat în Constanta, Bd. Mamaia.
Instanţa de apel analizând criticile formulate în apel apreciază ca instanţa de fond a analizat prima excepţie de inadmisibilitate invocata, pronunțându-se în sensul respingerii acestei excepţii. Instanţa de apel în mod greşit respinge aceasta critica, fiind intr-o grava eroare, atâta vreme cat se retine ca prin Dispoziţia nr. 3298 din 04 decembrie 2003 a fost soluţionata notificarea privind restituirea imobilului cumpărat de SC C. SRL. Prin Dispoziţia mai sus amintită unitatea administrativa a soluţionat notificarea privind imobilul situat în Constanta, B-dul Mamaia şi nicidecum pe cel ce reprezintă lotul 40 şi de afla pe B-dul Mamaia.
Un alt motiv de recurs vizează excepţia inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii iniţiale pe care instanţa în mod greşit a respins-o, reţinând ca reclamanta B.I. a urmat procedura prealabila administrativa obligatorie. Excepţia inadmisibilității viza imobilul situat în Constanta, Bd. Mamaia, lotul 40, pentru care reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă instanţa retine ca reclamanta a urmat procedura prealabila administrativa obligatorie, fără a argumenta pe ce probe își întemeiază convingerea.
Atât instanţa de fond cat şi cea de apel au apreciat în mod greşit ca notificările formulate de către reclamanta privesc ambele imobile situate în Bd Mamaia. Din totalitatea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei privind lotul nr. 40 ce a fost înstrăinat către SC C. SA rezultă că acesta nu se afla şi nu s-a aflat niciodată la nr. poştale 198-200. Aşadar, nu se poate retine ca prin indicarea nr. poștal 198-200 reclamanta s-a referit la cele 2 imobile.
Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, acesta este inadmisibil întrucât prin notificarea înregistrata din 30 aprilie 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natura a imobilelor situate în str. Vasile Lupu, precum şi a imobilului situat în Bd. Mamaia, nr. x (y) şi nu şi pentru imobilul situat în Bd. Mamaia nr. z. Susţinerile reclamantei potrivit cu care în Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 la poziţia 329 sunt vizate doua imobile, situate în Bd. Mamaia sunt greşite, întrucât în condiţiile în care ar fi vizat într-adevăr cele doua imobile din Bd. Mamaia, s-ar fi consemnat ca este vorba despre Bd. Mamaia nr. x (y) şi Bd. Mamaia nr. z, aşa cum în mod distinct sunt enumerate şi imobilele situate pe str. Vasile Lupu. Or, cele doua imobile au fost cumpărate prin acte de vânzare-cumpărare separate, ele fiind despărţite de un alt lot, respectiv lotul nr. 41, deci nu este posibila nici susţinerea teoriei ca cele doua imobile formează un tot unitar.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 este de reţinut ca reclamanta nu a urmat procedura administrativa, în sensul de a notifica unitatea deţinătoare a imobilelor, în vederea restituirii acestora.
Referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 2006, încheiat intre Municipiul Constanta şi SC C. SRL asupra imobilului situat în Bd. Mamaia, soluţiile instanţei de fond şi instanţei de apel sunt eronate întrucât din probele administrate în cauza rezulta fără niciun fel de dubiu ca au fost respectate toate dispoziţiile legale în vigoare. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat nu era formulata nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Constanta, Bd. Mamaia, lotul 40.
La data de 10 decembrie 2012 recurenta pârâtă SC C. SRL prin lichidator D.I.P.U.R.L. a formulat un motiv de recurs pretins a fi de ordine publică, întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în completarea motivelor de recurs formulate inițial, prin care a invocat nelegalitatea hotărârii recurate pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât hotărâre s-a pronunțat cu încălcarea formelor de procedură privind citarea și reprezentarea părților în judecată, reclamanta aflând-se în procedura de lichidare din anul 2011, iar lichidatorul D.I.P.U.R.L. a fost numit la data de 6 aprilie 2011.
Conform prevederilor art. 252 din Legea nr. 31/1990 mandatul de reprezentare al administratorilor încetează la momentul preluării funcției de către lichidator, de când dreptul de reprezentare a societății revine exclusiv lichidatorului.
Nelegalitatea regulilor imperative privind citarea și reprezentarea recurentei în fața instanței de apel (art. 87 pct. 2 coroborat cu pct. 5 C. proc. civ.) atrage incidența sancțiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispozițiile legale privind citarea au caracter imperativ deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Fiind în prezența unei nulități exprese față de prevederile art. 89 C. proc. civ. vătămarea se prezumă. Chiar dacă nu ar fi prezumată vătămarea soluția instanței de apel îi este vătămătoare, întrucât soluția instanței de apel îi este nefavorabilă.
La termenul din 11 decembrie 2012 recurenta a precizat cererea menționată anterior în sensul că procedura de lichidare a început în anul 2007, la 6 aprilie 2011 fiind numit un alt lichidator, iar lichidatorul judiciar a declarat că își însușește recursul formulat de pârâtă prin G.T.
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce privește motivul de recurs invocat la termenul din 11 decembrie 2012 prin care se susține încălcarea prevederilor referitoare la citarea pârâtei SC C. SRL prin lichidatorul judiciar în fața instanței de apel, Înalta Curte a constatat că acesta nu reprezintă un motiv de ordine publică.
Pârâta a fost citată în apel la sediul indicat de aceasta prin reprezentantul G.T. În realitate recurenta pârâtă invocă nelegala reprezentare a societății care ar fi trebuit reprezentată de lichidatorul judiciar, situație care a intervenit în timpul procesului.
Or, sancțiunea nelegalei reprezentări atrage nulitatea actului săvârșit de către parte în condițiile art. 161 C. proc. civ., iar nu a hotărârii, dar nu s-a pus această problemă cu privire la actele săvârșite de societate prin acest reprezentant în apel, atâta timp cât singura parte care putea invoca această neregularitate, reclamanta, nu a declarat recurs, neavând interesul să facă acest lucru, atâta timp cât hotărârea îi era favorabilă.
În speță, aplicarea acestui text de lege a fost făcută chiar de către lichidatorul judiciar în recurs, când la termenul din 11 decembrie 2012 a declarat că își însușește recursul formulat prin G.T.
Trimiterea la prevederile art. 89 alin. (1) C. proc. civ. pentru a susține încălcarea unor norme imperative privind citarea nu este corectă, având în vedere că, pe de o parte, acestea se referă la condiția înmânării citației cu cel puțin cinci zile înainte de termen, iar pe de altă parte, acest text de lege reglementează un caz de nulitatea relativă, care nu poate fi invocat în recurs decât de partea față de care s-a săvârșit neregularitatea, în termenul de motivare a recursului, nefiind un motiv de ordine publică.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate de către pârâta SC C. SRL, ținând cont că în majoritate se suprapun cu cele formulate de către pârâții Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa, Înalta Curte va analiza împreună recursurile urmând a evidenția motivele specifice fiecărei părți.
Este nefondat motivul de recurs formulat de către pârâta SC C. SRL prin care se susține nelegale respingere a probelor solicitate în legătura cu soluţionarea excepţiei de tardivitate a contestaţiei formulate de reclamanta B.J. Aceste probe au fost respinse ca fiind nerelevante raportat la faptul că s-a făcut dovada conform concluziilor expertizei criminalistice că semnătura de pe dovada de comunicare nu este a reclamantei, ceea ce se coroborează cu declarația acesteia în sensul că nu primit această comunicare.
Dovada comunicării unui act și a datei comunicării, în funcție de care se apreciază dacă a început să curgă termenul de contestare, se face cu procesul verbal ce atestă comunicarea actului persoanei interesate, aceste acte oficiale neputând fi completate cu probe extrinseci.
Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată nu reglementează situații în care s-ar aplica principiul echipolenței.
Ca atare, încercările reclamantei de a administra probe în sensul că reclamanta ar fi luat cunoștință despre Dispoziţia din 04 decembrie 2003 (prin care a fost soluționată notificarea privind imobilul din Bd. Mamaia) la data menționată în dovada de comunicare de la persoanele care locuiau împreună cu aceasta și care ar fi primit comunicarea reprezintă probe extrinseci care nu erau utile soluționării excepției tardivității contestării dispoziției menționate anterior, fiind legate mai degrabă de o eventuală plângere penală pentru fals în declarații îndreptată împotriva reclamantei, or, nu acesta era obiectul acestui litigiu.
Astfel instanța a respectat prevederile art. 167 alin. (1) raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține nelegalitatea hotărârii de conexare a Dosarului nr. 9605/118/2008 la Dosarul nr. 93/118/2010, prin raportare la prevederile art. 164 și art. 165 C. proc. civ.
Sunt nefondate susținerile în sensul că judecătorii care au pronunțat decizia atacată cu prezentul recurs ar fi fost incompatibili să se pronunțe cu privire la critica legată de conexarea dosarelor, întrucât ar fi dispus această măsură anterior prin Decizia civila nr. 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanta. După cum se poate observa prin acea decizie a fost desființată Sentința nr. 759/2009 pe motiv că prima instanță de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea de conexare, iar nu pentru că ar fi respins-o în mod nelegal. Astfel, acești judecători nu au analizat prin acea decizie dacă se impune sau nu conexarea celor două dosare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune această măsură.
Criticile referitoare la decizia civila nr. 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanta menționată anterior sunt neavenite, având în vedere că obiectul prezentului recurs nu îl constituie acea decizie, care putea fi atacată în mod separat dacă părțile erau nemulțumite de acea soluție și care nefiind atacată a devenit irevocabilă.
Faptul că recurenta pârâtă nu a fost parte în acel dosar nu este relevant având în vedere că prin acea decizie nu s-a dispus conexarea dosarului cu încălcarea principiului contradictorialității, ci s-a dispus doar discutarea și pronunțarea instanței asupra acestei măsuri. Astfel, nu se poate susține întemeiat că i s-ar fi opus, în ceea ce privește măsura conexării, o hotărâre pronunțată într-un litigiu în care nu a fost parte, cu încălcarea principiului relativității hotărârilor judecătorești.
Scopul conexării este evitarea pronunțării de soluții contradictorii în pricini legate între ele. În speță, cele două litigii aveau în comun soluționarea notificării referitoare la imobilul cumpărat de către recurentă prin contractul a cărui nulitate se cerea a fi constatată, de asemenea, în Dosarul nr. 9605/118/2008, alături de contestarea dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Obiectul învestirii instanței în cele două litigii rezultă atât din conținutul cererilor cât și din dispozitivul sentinței.
Faptul că anterior se dispusese disjungerea cauzelor, întrucât s-a apreciat că una dintre ele se poate judeca mai repede, nu reprezenta un impediment pentru rediscutarea conexării, pentru cazul în care a dispărut motivul de întârziere.
Nu se poate reține vătămarea invocată de către recurentă, urmare a conexării, în sensul că i s-ar fi opus probe la administrarea cărora nu a luat parte, având în vedere că această măsură a fost dispusă când ambele litigii se aflau în curs de judecată în primă instanță, partea putând solicita comunicarea acestor acte, în cazul în care aprecia că îi sunt utile pentru pregătirea apărării, și solicita la rândul său administrarea de probe în combaterea lor. De altfel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. și în apel se putea administra orice probă utilă cauzei, ceea ce s-a și întâmplat în cauză, la baza soluției instanței stând proba cu expertiză administrată nemijlocit în fața instanței iar nu eventuala expertiză extrajudiciară pretins a fi depusă la dosarul conexat la cel în care era parte recurenta pârâtă.
Faptul că anumite probe au fost administrate în apel pentru prima dată nu afectează dreptul la apărare al părților având în vedere că apelul are efect devolutiv, provocând o nouă judecare a fondului cauzei în limitele stabilite prin cererea de apel.
Este nefondată și susținerea în sensul că s-ar fi dispus în mod greșit conexarea dosarului mai vechi la cel mai nou, instanța de apel reținând în mod corect că relevantă este data cererii de chemare în judecată, iar nu numărul dosarului (care se poate schimba în timp prin raportare la eventuale trimiteri spre rejudecare, cum s-a întâmplat și în cazul de față), art. 164 alin. (3) C. proc. civ. făcând trimitere la instanța mai întâi învestită iar nu la instanța al cărei număr de dosar este mai vechi. De altfel, chiar dacă s-ar fi întâmplat așa, nu este dovedită vătămarea recurentei în acest caz.
Contrar susținerilor recurentei pârâte, potrivit cărora, deși instanța de apel a argumentat soluţia de conexare a celor doua dosare pe faptul ca în Dosarul nr. 976/118/2006 instanţa ar fi rămas sesizata cu o cerere de obligare a autorităţii locale sa soluţioneze notificarea şi cu privire la imobilul din b-dul Mamaia, nu ar fi observat că prima instanţă de fond nu s-a pronunţat prin dispozitiv asupra acestei cereri, analizând dispozitivul sentinței se poate observa că prima instanță de fond a obligat primăria să restituie și imobilul din B-dul Mamaia.
Sunt nefondate și motivele de recurs privind greșita soluționare a excepției de tardivitate a contestației formulate împotriva dispoziţiei din 04 decembrie 2003 prin care a fost soluționată notificarea privind imobilul din B-dul Mamaia, având în vedere că instanțele de fond au reținut necomunicarea acestei dispoziții către reclamantă, semnătura de pe dovada de comunicare fiind constatată falsă, ca urmare a administrării unei expertize grafoscopice.
Nefăcându-se dovada comunicării nu se poate susține în mod întemeiat că a început să curgă termenul de decădere pentru formularea contestației. Această dispoziție i-a fost comunicată reclamantei în cursul procesului pornit în 2006, în cadrul căruia solicita restituirea imobilelor care au făcut obiectul notificării în cauză, tocmai pe motivul că nu s-a răspuns la notificare.
Astfel, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care leagă începerea cursului termenului de decădere de comunicarea dispoziției persoanei interesate.
Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul soluționării excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată raportat la inexistența notificării cu privire la imobilul din b-dul Mamaia.
În primul rând faptul că prima instanță de fond a motivat sumar netemeinicia excepției nu poate reprezenta un motiv de desființare a sentinței, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa cum corect a reținut instanța de apel, atâta timp cât prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei, motivarea primei instanțe putând fi suplinită de către instanța ierarhic superioară în căile de atac. De altfel, excepția de inadmisibilitate este o excepție de ordine publică putând fi invocată și direct în recurs, astfel că nu i s-a produs nicio vătămare părții dacă prima instanță nu a analizat detaliat argumentele pârâților în susținerea acestei excepții, atâta timp cât acest neajuns a fost îndreptat prin considerentele deciziei din apel.
În ceea ce privește faptul că notificarea nu ar fi fost semnată de către titularele cererii, această omisiune nu poate duce prin sine la anularea notificării, atâta timp cât reclamanta și-a însușit notificarea, a declarat că reprezintă manifestarea sa de voință, mai înainte de a interveni sancțiunea respingerii notificării pentru acest motiv. De altfel, unitatea deținătoare s-a pronunțat prin dispoziția contestată pe fondul notificării privind imobilul din b-dul Mamaia, respingând ca nedovedită notificarea, iar nu ca nesemnată sau formulată de o persoană fără calitate de reprezentant, pornind de la premisa că notificarea reprezintă manifestarea de voință a titularelor menționate în notificare.
Rațiunea intervenirii acestor sancțiuni este aceea de a nu permite formularea unor cereri în numele unor persoane care nu și-au dat acordul pentru valorificarea acelor drepturi. Intervenirea sancțiunii nu se mai justifică în cazul în care titularul cererii își însușește cererea, recunoaște că acea pretenție reprezintă manifestarea sa de voință, această interpretare fiind confirmată și de prevederile art. 133 C. proc. civ.
Acesta este și sensul reținut de către instanța de apel, iar această concluzie nu intră în contradicție cu reținerea faptului că procesul verbal de comunicare a dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu poartă semnătura reclamantei nu poate reprezenta o dovadă de comunicare valabilă.
Explicația rezidă în acest caz în rațiunea intervenirii decăderii, și anume sancționarea persoanei care a lăsat să treacă termenul de formulare a contestației, sancțiune ce presupune cunoașterea de către această persoană a faptului că s-a emis acea dispoziție și conținutul acesteia. Acesta este motivul pentru care comunicarea trebuie făcută persoanei împotriva căreia curge termenul de decădere. Or, dacă semnătura de pe dovada de comunicare nu este a persoanei împotriva căreia curge termenul de decădere și care este menționată drept persoana care a primit comunicarea, aceasta duce la concluzia necomunicării legale a dispoziției.
Referitor la conținutul notificării, din perspectiva faptului dacă a privit și imobilul din b-dul Mamaia nr. , recurenta pârâtă susține că instanța de apel nu a analizat argumentele sale referitoare la inadvertenţelor sesizate între conținutul notificărilor şi cererea de chemare în judecata, pentru a stabili daca obiectul judecaţii este în concordanta cu notificările făcute.
Această susținere nu este reală, instanța de apel analizând în mod detaliat înscrisurile dosarului raportat la expertizele efectuate în cauză, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate.
Astfel, este nefondat și motivul de recurs privind nelegala soluționare a excepției inadmisibilității capătului de cerere privitor la restituirea imobilului din B-dul Mamaia (adresa actuală), pe motivul că nu s-ar fi formulat notificare cu privire la acesta, susținut în ambele recursuri.
Instanța de apel a analizat conținutul notificării prin care se solicita, printre altele, restituirea imobilului din Bd-ul Mamaia prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, iar motivele recurenților prin care se critică modul în care instanța de apel a interpretat probele pentru a ajunge la concluzia că notificarea viza ambele loturi nr. 40 și 42 aflate pe B-dul Regina Maria (în prezent), dar și cu privire numerotarea actuală a lotului 40, de pe B-dul Mamaia, nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. vizând temeinicia hotărârii iar nu nelegalitatea acesteia.
Acestea sunt motivele pentru care nu sunt fondate nici susținerile recurentei pârâte SC C. SA în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada că autorul său ar fi fost proprietarul imobilului din B-dul Mamaia, în sensul că nu ar fi făcut dovada identității dintre lotul nr. 40 și acest imobilul aflat în prezent la y. De altfel această afirmație nu este susținută nici măcar de autoritatea locală.
Ceea ce este evident este faptul că inclusiv la data naționalizării cele două loturi erau evidențiate sub un singur număr, de exemplu din adresa din 3 decembrie 2003 rezulta ca în perioada 1942 - 1951 M.G. figura cu imobilul de pe Bd-ul. Regina Maria, cu doua numere matricole, respectiv 132 şi 133, iar din actul de naţionalizare rezulta ca pe numele lui M.G. a fost naţionalizat imobilul din B-dul. Lenin.
Or, nu se poate susține întemeiat că în actul de naționalizare figura imobilul de la nr. x (în prezent B-dul Mamaia nr. y), întrucât la data naționalizării nu se schimbase numerotarea imobilelor.
Aceste neconcordanțe privind numerotarea stradală nu pot decât să facă credibilă afirmația reclamantei în sensul că prin modul în care a formulat notificarea a înțeles să se refere la ambele loturi din B-dul Mamaia.
Ca atare, înaintea de soluționarea notificării, unitatea deținătoare trebuia să lămurească această problemă, raportat și la actele de proprietate atașate notificării.
Este nefondat și motivul de recurs formulat de autoritatea locală prin care se susține nelegalitatea respingerii excepției de inadmisibilitate a capătului de cerere al acţiunii iniţiale promovata de către reclamanta, ce se referea la imobilul situat în Constanta, bd. Mamaia nr. x, întrucât pentru imobilul din B-dul Mamaia, actual nr. y, reprezentând lotul nr. 42 din careul nr. 348, a fost emisa dispoziţia din 04 decembrie 2003 de către Primarul Municipiului Constanta, a cărei contestare ar face obiectul unui alt dosar.
Susținând acest motiv de recurs recurentele pârâte ignoră faptul că dosarul având ca obiect contestația formulată împotriva dispoziţiei din 04 decembrie 2003 a fost conexat la dosarul având ca obiect cererea de restituire a imobilelor care au făcut obiectul notificării. Or, atâta timp cât a fost constatată întemeiată contestația, nu se putea pronunța o soluție în care, pe de o parte, să se dispună restituirea imobilului din B-dul Mamaia nr. x, actual nr. y și, pe de altă parte, să se respingă ca inadmisibilă aceeași cerere, o cerință a unei hotărâri fiind aceea de a nu conține dispoziții potrivnice.
Afirmația instanței de apel privitoare la recunoașterea de către autoritatea locală că ar fi emis dispoziția de soluționare a notificării privitoare la imobilul din B-dul Mamaia nr. y (adresa actuală), dedusă din modul de formulare a apelului, nu este de natură să schimbe fondul considerentelor pentru care a fost apreciată ca neîntemeiată această excepție. Mai mult, în argumentarea soluției referitoare la motivele de apel privind dezlegarea dată nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 2006 instanța de apel pornește de la premisa că prin dispoziţia din 4 decembrie 2003 a fost soluționată notificarea pentru imobilul din B-dul Mamaia nr. y (fostul lot 42 careu 348), astfel că instanța de apel nu s-a aflat în eroare sub acest aspect, cum susțin recurenții.
De altfel, din referatul care a stat la baza emiterii dispoziției din 04 decembrie 2003 rezultă că însăși autoritatea locală s-a aflat într-o confuzie cu privire la imobilul cu privire la care a fost emisă dispoziția, având în vedere că, deși se susține în acest referat că imobilul s-ar afla în lotul 42 (care ar corespunde cu fosta adresă b-dul Lenin), menționează ca titlu de proprietate al autorilor reclamantei actul de vânzare din 29 ianuarie 1931 prin care s-a dobândit lotul 40. Aceste mențiuni sunt de natură să confirme susținerea că au fost atașate notificării titlurile de proprietate pentru ambele loturi, reținere care nici nu a fost contrazisă de autoritatea locală.
Motivele de recurs referitoare la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei se bazează pe aceleași argumente legate de inexistența notificării cu privire la imobilul din str. Mamaia nr. fiind astfel nefondate pentru motivele expuse cu prilejul analizării motivelor legate de excepția inadmisibilității.
Sunt nefondate și motivele de recurs referitoare la nelegalitatea interpretării prevederilor Legii nr. 10/2001, raportat la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care SC C. SRL a dobândit imobilul din B-dul Mamaia nr. y (adresa actuală).
Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/ sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
Atâta timp cât dispoziția din 04 decembrie 2003 nu a fost comunicată în mod legal nu a început să curgă termenul de contestare, ca atare nu se poate susține întemeiat că s-ar fi respectat acest text de lege, întrucât contractul ar fi fost încheiat după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Mai mult contractul în cauză a fost încheiat după ce reclamanta a formulat acțiunea prin care solicita primăriei să-i fie soluționată notificarea, menționând expres în această cerere toate imobilele la care se referea notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce trebuia să creeze o îndoială cu privire la modalitatea de comunicare și soluționare a notificării prin dispoziția din 04 decembrie 2003.
Pe de altă parte, ținând cont că legea sancționează cu nulitatea absolută, sancțiune prevăzută expres de lege la data încheierii contractului în cauză, contractele încheiate cu privire la imobilele notificate potrivit acestei legi, a căror situație juridică nu a fost deplin stabilită, aflându-se în procedura de soluționare administrativă sau judiciară, singurele condiții care trebuie verificate sunt acelea privitoare la formularea unei notificări cu privire la imobilul care a făcut obiectul contractului și încheierea contractului înainte de finalizarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în acest caz reaua credință (incluzând lipsa unor diligențe suficiente pentru a afla stadiul procedurilor în temeiul Legii nr. 10/2001) fiind prezumată. În cauză s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiții.
Referirea recurentei pârâte SC C. SRL la prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează o excepție de la constatarea nulității absolute a contractelor având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil pentru cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, nu are legătură cu situația de fapt în speță, acest articol privind situația contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâta SC C. SRL şi de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa împotriva Deciziei nr. 345/ C din 04 iulie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1129/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1168/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
