ICCJ. Decizia nr. 1167/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1167/2013
Dosar nr. 5515/1/2012
Şedinţa publică din 6 martie 2013
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 14 din 14 ianuarie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de reclamanta I.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa.
Tribunalul a reţinut că reclamanta este succesoarea defunctului C.D., care a dobândit de la V.A., prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 19 iulie 1943, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 341,92 m.p., situat în Mamaia, lotul nr. 2, careul 60. Contractul prin care V.A. a cumpărat de la Primăria Constanţa cuprinde un pact comisoriu de gradul IV, prin care cumpărătorul şi-a asumat obligaţia de a construi pe teren o casă de locuit sau vilă, în termen de 4 ani de la autentificarea înscrisului.
În contractul de vânzare cumpărare încheiat între autorul reclamantei şi V.A. nu a fost inserat un astfel de pact, dar tribunalul a constatat că dreptul de proprietate a fost dobândit în aceleaşi condiţii.
În prezenţa unui asemenea pact, a concluzionat tribunalul, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii este înlăturat în totalitate, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
Prin decizia nr. 167/ C din 30 iunie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de apel a reţinut că pactul comisoriu de gradul IV, inserat în primul contract, a avut drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fie dusă la îndeplinire.
Prin urmare, actul juridic de înstrăinare a fost desfiinţat de drept la împlinirea termenului de 4 ani, iar nu prin Decizia administrativă nr. 22043/1958, ceea ce face ca Legea nr. 10/2001 să nu fie aplicabilă.
A mai reţinut instanţa de apel, că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, cererile sale au fost respinse.
Prin decizia nr. 8510 din 21 octombrie 2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Instanţa de recurs a reţinut că intrarea bunului în patrimoniul statului, ca efect al restabilirii situaţiei anterioare desfiinţării unui act, nu exclude de plano caracterul abuziv al preluării.
Instanţa de recurs a mai reţinut că situaţia de fapt, cu particularitatea încheierii a două contracte succesive de vânzare cumpărare, nu a fost pe deplin lămurită, în condiţiile în care instanţa de apel ar fi trebuit să reţină caracterul propter rem sau scriptae in rem al obligaţiei consimţite de autor anterior transmiterii dreptului de proprietate.
Cât priveşte prezenţa cauzei de înlăturare a culpei autorului reclamantei, instanţa de apel a reţinut că momentul desfiinţării contractului de vânzare cumpărare este data la care a fost emisă decizia administrativă nr. 22043/1958 şi că trebuia avut în vedere că perioada politică de după anul 1949 a fost una ambiguă, în care statul a recurs la naţionalizări în masă.
După rejudecare, prin decizia nr, 269/ C din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de rejudecare în apel a reţinut că vânzarea terenului în litigiu nu a avut configuraţia unui simplu act privat de translaţie, ci a fost materializarea unui demers anterior al autorităţilor vremii în a asigura amenajarea şi sistematizarea zonei cuprinse între lacul Siutghiol şi Marea Neagră.
Obligaţia cumpărătorului de a construi depăşeşte natura obişnuită a unei obligaţii opozabile doar părţilor, fiind o obligaţie scriptae in rem, opozabilă terţilor.
Instanţa de rejudecare în apel a mai reţinut că, în cauză, nu s-a probat imposibilitatea obiectivă a autorului reclamantei de a edifica o construcţie pe terenul cumpărat, până la momentul manifestării voinţei autorităţilor locale de a opera pactul comisoriu (anul 1958).
Starea de război justifică imposibilitatea de a construi doar până la ridicarea restricţiilor militare şi de staţionare a armatei sovietice pe teritoriul României, respectiv, până în anul 1947.
După această perioadă, reclamanta nu a fost în măsură să indice care au fost împrejurările obiective, de natura forţei majore, care au împiedicat pe autorul său să execute obligaţia de a construi.
Prin Decizia nr. 7406 din 21 octombrie 2011, Înalta Carte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a reţinut în mod legal că obligaţia instituită în sarcina cumpărătorului iniţial este o obligaţie scriptae in rem şi că autorul reclamantei a dobândit nu doar dreptul de proprietate asupra terenului, ci şi obligaţiile autorului său, chiar dacă nu au fost menţionate în contract.
Cât priveşte, însă, incidenţa cauzelor de forţă majoră, instanţa de recurs a reţinut că acestea au existat şi ulterior anului 1947, an în care a expirat termenul de 4 ani stipulat în contract pentru îndeplinirea obligaţiei de construire.
Astfel, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost adoptate numeroase acte normative prin care dreptul persoanei fizice de a deţine în proprietate mai mult de o locuinţă a fost limitat.
De asemenea, bunurile imobile ale cetăţenilor au fost naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.
Prin urmare, contextul socio-politic de la acea vreme a reprezentat un caz de forţă majoră, care 1-a exonerat pe autorul reclamantei de răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de a construi, motiv pentru care imobilului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
După rejudecare, prin decizia nr. 49/ C din 21 martie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantă.
A schimbat în tot sentinţa atacată, a anulat dispoziţia nr. 1776 din 21 iunie 2006, emisă de Primarul municipiului Constanţa, pe care l-a obligat să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul situat în staţiunea Mamaia, lotul 2, careul 60, în suprafaţă de 341,92 m.p.
Instanţa de apel a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că preluarea imobilului a fost abuzivă, pactul comisoriu nefiind operant în condiţiile înlăturării culpei debitorului în executarea obligaţiilor asumate, din cauză de forţă majoră.
Chestiunile de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de apel, potrivit art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiză, terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, pentru că este afectat în totalitate de construcţii, alei de acces şi spaţiu verde, motiv pentru care reclamanta are dreptul la despăgubiri acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
La stabilirea naturii măsurilor reparatorii acordate, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că nu există bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia atacată este nelegală.
Astfel, instanţa de apela aplicat greşit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, obligând instanţa de apel să cerceteze fondul cauzei, Înalta Curte a dat îndrumări acesteia să examineze toate ipotezele, fără a o lega în vreun fel de o soluţie.
Recurenţii au mai arătat că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1020 şi 1021 C. civ. şi a ignorat faptul că existenţa pactului comisoriu de gradul IV exclude examinarea cauzei în baza art. 1020 C. civ.
Au mai arătat recurenţii, că la înalta Curte există şi practică judiciară în sens contrar şi au invocat principiul echităţii, care nu permite ca în cauze identice să se pronunţe soluţii diferite.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În cauză, prin decizia nr. 7406 din 21 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul declarat de reclamantă, a constatat că actul juridic în baza căruia autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate a fost afectat de o obligaţie scriptae in rem, că neexecutarea obligaţiei de construire a fost cauzată de forţa majoră, iar nu de culpa cumpărătorului şi că imobilului îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Este nereală susţinerea recurenţilor că, prin decizia de casare, instanţa de recurs a dat îndrumări doar pentru analizarea tuturor circumstanţelor cauzei, fără să dezlege vreo problemă drept.
Statuările instanţei de recurs asupra celor trei elemente menţionate reprezintă veritabile dezlegări de drept, care urmează regimul juridic prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi pe care instanţa de apel nu le putea ignora.
De altfel, instanţa de recurs a arătat în mod explicit în considerentele deciziei sale că, înlăturând în mod nelegal incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţa de apel nu s-a mai pronunţat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii şi că la rejudecare se va stabili forma concretă de reparaţie cuvenită.
Prin urmare, în mod corect instanţa de rejudecare în apel a constatat că singurul aspect asupra căruia mai avea a se pronunţa privea modalitatea în care reclamanta trebuia să primească măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pentru cele arătate, recursul declarat de pârâţi este nefondat şi va fi respins ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., fără a mai fi necesară analizarea criticilor care privesc fondul raportului juridic dedus judecăţii şi care au primit o dezlegare irevocabilă prin decizia de casare.
Nici invocarea principiului echităţii nu putea schimba soluţia instanţei de recurs, atât timp cât, cu privire la problema de drept în discuţie nu există o decizie pronunţată în interesul legii, iar limitele rejudecării în apel sunt strict stabilite de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., aplicabil într-o cauză dată, indiferent de faptul că poate exista practică neunitară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar împotriva deciziei nr. 49/ C din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Constanta, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1136/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1169/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
