ICCJ. Decizia nr. 1141/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1141/2013
Dosar nr. 4128/115/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2013
Deliberând, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 4128/115/209, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, reclamantul Ş.M. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de M.E.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea abuzivă a tatălui său Ş.G., fără cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 598 din 8 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Ş.M. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale fără cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau moştenitorii săi pot solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, având în vedere probatoriul administrat din care a rezultat că Ş.G., autorul reclamantului a fost condamnat la pedeapsa capitală în baza Sentinţei penale nr. 125 din 05 martie 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara.
În stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, astfel că, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 400.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Roman, prin reprezentant, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 375/ A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, instanţa învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac, a admis cererea formulată de reclamantul intimat Ş.M., a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva sentinţei primei instanţe, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri, şi a menţinut în rest sentinţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că pârâtul nu a contestat starea de fapt reţinută în cauză şi apreciind că, tribunalul a stabilit în mod corect împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantului, a admis apelul reţinând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată, dispoziţii care limitează la 5000 euro despăgubirile ce pot fi acordate succesorilor de gradul I ai persoanelor condamnate politic.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Ş.M., cât şi pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin, iar, prin Decizia civilă nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr 4128/115/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 375/ A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 88 din 24 aprilie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul în favoarea reclamantului la plata sumei de 30.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral şi a menţinut în rest sentinţa atacată, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a reţinut, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora statuările instanţei de recurs, asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru instanţele învestite cu rejudecarea cauzei, că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere exclusiv faptul că instanţa de apel la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate a reţinut limita impusă de art. II din Ordonanţă, text declarat neconstituţional, soluţionarea pricinii, aspect în raport de care se impunea reevaluarea despăgubirilor ce urmau a se acorda reclamantului raportat la criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma sa iniţială.
Din această perspectivă, a înlăturat aplicabilitatea în speţă a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare având drept consecinţă lipsirea de temei juridic a acestei categorii de pretenţii şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională, reţinând, în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale, în sensul că nu se aplică cauzelor în care, la momentul la care decizia a fost publicată în M. Of., reclamantul beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său la despăgubiri, precum şi existenţa obligaţiei Statului în acest sens în privinţa cuantumului despăgubirilor, Curtea a plecat de la premisa că, într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la pedeapsa cu moartea dispusă împotriva tatălui reclamantului care a fost executat după o perioadă de detenţie, i-au fost lezate tatălui reclamantului libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică şi psihică, ce sunt valori esenţiale ale personalităţii umane şi care o definesc, fiind, totodată, şi dreptul fundamentale. Finalmente, s-a adus atingere dreptului acestuia la viaţă, ca drept suprem, pierdere imposibil de reparat în natură, prin repunerea în situaţia anterioară.
Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, a avut în vedere situaţia concretă a speţei şi criteriile reale, respectiv vârsta condamnatului politic, natura condamnării dispuse şi executate efectiv cu consecinţa suprimării vieţii tatălui reclamantului, impactul acestei măsuri asupra vieţii reclamantului, care avea 15 ani la data executării tatălui său, lucru care l-a lipsit de sprijin patern într-o perioadă dificilă a existenţei sale, analizându-le în raport de conceptul de reparaţie "în echitate" specifică jurisprudenţei Curţii Europene.
Împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras Severin, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul schimbării sentinţei pronunţate de prima instanţă, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive.
În dezvoltarea criticilor formulate subsumat motivului de nelegalitate indicat, pârâtul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituţional şi că în mod eronat s-a reţinut că reclamantul avea, anterior deciziei constituţionale, un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., este fondată.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control de constituţionalitate exercitat a posteriori, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Prevederile legale în raport de care reclamantul era îndreptăţit la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituţionale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituţionalitate şi ulterior, ca şi consecinţă a nepunerii acestora de către Parlament în acord cu prevederile constituţionale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de !a publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţional taţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 de Curtea Constituţională, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Această concluzie a fost statuată expres şi prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 2/2011, instanţa supremă reţinând că dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza se afla în faza procesuală a recursului, care a fost finalizat prin decizia civilă nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 4128/115/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dispunând în sensul admiterii recursului şi casării cu trimitere la instanţa de apel, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional, instanţa de prim control judiciar soluţionând apelul la 24 aprilie 2012.
Referitor la decizia civilă nr. 375/ A din 20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de apel în primul ciclu procesual, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 311 alin. 1 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere. astfel că, în raport de cele expuse nu se poate aprecia că reclamantul avea speranţa legitimă a dobândirii unui bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată, printr-o decizie a înaltei Curte de Casaţie si Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, problemelor de drept care au format obiectul acestuia este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării hotărârii în M. Of. al României, Partea I.
Recursul în interesul legii este o procedură specială prevăzută de dispoziţiile Codului de procedură civilă distinct de căile de atac, creată pentru „a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti” - art. 329 C. proc. civ.
Astfel, în scopul funcţionării coerente a sistemului judiciar, este necesar ca practica instanţelor de judecată cu privire la dezlegarea problemelor de drept să fie unitară. De aceea, în scopul evitării unei practici judiciare neunitare care să provoace nesiguranţă şi incoerenţă, legiuitorul a înţeles să reglementeze instituţia recursului în interesul legii, menţionând expres că dezlegarea dată problemelor de drept prin hotărârile pronunţate pe această cale este obligatorie pentru instanţele de judecată.
Pe cale de consecinţă, având în vedere intervenirea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţei de apel, în rejudecare, îi revenea obligaţia cenzurării cauzei din perspectiva soluţiei pronunţate de instanţa supremă asupra problemei de drept privind efectele dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009, dispoziţiile deciziilor pronunţate în calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii prevalând indicaţiilor date de instanţele de casare în cazul casărilor cu trimitere conform dispoziţiilor art. 315.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării şale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras Severin împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care o va modifica în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caras Severin, secţia civilă, şi în consecinţă, va respinge acţiunea formulată de reclamantul S.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care o modifică în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caras Severin, secţia civilă, şi în consecinţă respinge acţiunea formulată de reclamantul S.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1148/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1139/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
