ICCJ. Decizia nr. 1202/2013. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1202/2013
Dosar nr. 59753/3/2010
Şedinţa publică de la 21 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 decembrie 2010, sub nr. 59753/3/2010, reclamanta Fundaţia C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului de donaţiune autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din Bucureşti şi Sfatul Popular al Raionului T.V., din oraşul de subordonare republicană Bucureşti, pentru lipsa cauzei, dată de inexistenţa intenţiei de a dona (gratifica)- animus donandi.
Prin sentinţa civilă nr. 805 din 20 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Fundaţia C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin actul de donaţiune autentificat din 17 octombrie 1951 de notariatul de Stat Bucureşti, Biroul nr. 4, Comunitatea E. (M.) din Bucureşti a donat Sfatului Popular al Raionului T.V., 9 imobile situate în Bucureşti, reclamanta Fundaţia C. susţinând că actul de donaţie este lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, respectiv inexistenţa intenţiei de a gratifica.
Potrivit actului de constituire al Fundaţiei C., aceasta a fost înfiinţată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi are ca scop formularea cererilor de retrocedare şi dobândire în proprietate a bunurilor imobile ce au aparţinut comunităţii evreieşti, care au fost confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului român prin constrângere.
Examinând cuprinsul actului de donaţie încheiat la data de 17 octombrie 1951, prima instanţă a constatat că donatoarea a menţionat că face această donaţie „pentru o cât mai bună utilizare obştească a acestor imobile de către Sfatul Popular al Raionului T.V.".
În opinia reclamantei, această sintagmă prin ea însăşi relevă absenţa intenţiei de a gratifica statul român, însă prima instanţă a apreciat că, în cauză, lipsa intenţiei de a dona (motivul de nulitate absolută invocat prin acţiune) nu a fost dovedită de reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Astfel, atât timp cât în actul de donaţie există o cauză exprimată în mod explicit, reclamanta trebuia să facă dovada lipsei intenţiei de a gratifica prin propunerea de probe în acest sens, instanţa neavând obligaţia de a ordona, din oficiu, probe, în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat decât proba cu înscrisurile aflate la dosar.
În acest sens, conform prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul poate cere părţilor explicaţii şi poate pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, însă numai cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor acestora.
Chiar dacă potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, respectiv completarea probelor propuse, dacă acestea nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, în cauză, la solicitarea primei instanţe, apărătorul ales al reclamantei a învederat faptul că nu solicită administrarea altor probe decât înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată.
Totodată, prima instanţă a avut în vedere faptul că acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind aplicabile dispoziţiile art. 129 alin. (51) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, astfel că, raportat la conţinutul înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, prima instanţă a apreciat că nu s-a făcut dovada lipsei intenţiei Comunităţii E. din Bucureşti de a dona imobilele menţionate în actul de donaţie autentificat din 17 octombrie 1951.
Contrar susţinerilor reclamantei, prima instanţă a considerat că nu poate fi prezumat caracterul fals al cauzei menţionate în actul de donaţie, numai prin raportarea sintagmei folosite de donatoare la contextul social şi politic din acea perioadă, respectiv la politica de lichidare a proprietăţii private şi de înlocuire a acesteia cu proprietatea obştească, fapt ce ar însemna ca orice act de donaţie încheiat în acea perioadă să beneficieze de o prezumţie de inexistenţă a intenţiei de a gratifica statul român, concluzie ce nu poate fi acceptată.
De asemenea, prima instanţă a considerat că nerespectarea sarcinilor instituite prin testamentul autentificat din 10 iunie 1931 şi prin actul de donaţie autentificat din 29 iulie 1920, de către legatara Comunitatea I. a Templului C. din Bucureşti, respectiv de către donatara Comunitatea I. de Rit Spaniol din Bucureşti, nu face dovada lipsei intenţiei de a dona, la momentul încheierii actului de donaţie autentificat din 17 octombrie 1951.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta Fundaţia C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a actului de donaţiune autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din Bucureşti şi Sfatul Popular al Raionului T.V.
Apelul a fost declarat în termen şi este scutit de la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru.
Apelanta reclamantă a depus note scrise pe calitate procesuală activă şi pe interes, deoarece aceste aspecte au fost puse în discuţie din oficiu de către instanţa de apel.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr. 206-A/17 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, a fost admis apelul declarat de către apelanta reclamantă, a fost schimbată, în tot, sentinţa apelată, a fost admisă excepţia lipsei de intere şi a fost respinsă acţiunea, ca fiind lipsită de interes.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiunea introductivă, s-a solicitat anularea actului de donaţie autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din Bucureşti şi Sfatul Popular al Raionului T.V. din oraşul de subordonare republicană.
Prin actul de donaţie, donatorul a donat un număr de 9 imobile către donatar, pentru o cât mai bună utilizare obştească a acestor imobile, de către Sfatul Popular al Raionului T.V.
Reclamanta şi-a justificat calitatea procesuală activă prin statutul Federaţiei Comunităţilor E. din România, Cultul M. şi prin propriul statut, arătând că a fost înfiinţată în scopul formulării cererilor de retrocedare şi dobândire în proprietate a bunurilor imobile comunitare evreieşti, care au fost confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului român, prin constrângere.
Sub acest aspect, reclamanta a arătat că acţionează în dublă calitate, şi anume, cult religios, respectiv reprezentantă a minorităţii evreieşti din România, precizând că apartenenţa la minoritatea evreiască, implică şi în acelaşi timp se defineşte prin apartenenţa la cultul mozaic.
Reclamanta a arătat că a formulat cerere de retrocedare a bunurilor imobile care fac obiectul actului de donaţie, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată în M. Of nr. 797/1.09.2005 cu modificările şi completările ulterioare, coroborată cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În justificarea interesului, reclamanta a invocat adresa din 5 decembrie 2006 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care „comisia" îi comunică reclamantei faptul că doar instanţele judecătoreşti sunt competente să constate caracterul abuziv al preluării imobilului rezultat din lipsa intenţiei de a dona, animus donandi, în cazurile în care actele de donaţie au corespuns exigenţelor formale prevăzute de lege la momentul încheierii lor. Aceeaşi poziţie a fost exprimată de către Comisia specială de retrocedare prin adresa din 10 noiembrie 2010.
Prima instanţă a respins acţiunea, ca nefondată, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada lipsei intenţiei de a dona, adică a lipsei cauzei.
Având în vedere aspectele puse în discuţie din oficiu de către instanţa de apel, aceasta a verificat dacă cererea îndeplineşte condiţiile generale de exerciţiu, reprezentate de calitate şi interes.
Raportat la calitatea procesuală activă, instanţa de apel a constatat că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, prin depunerea la dosar a hotărârilor de acordare a personalităţii juridice reclamantei, a statutului Fundaţiei C. şi a cererilor de retrocedare adresate Comisiei speciale cu privire la imobilele cuprinse în contractul de donaţie atacat.
Cu toate că apelanta-reclamantă a dovedit calitatea procesuală activă, aceasta nu a dovedit interesul în promovarea acţiunii.
Adresele Comisiei speciale de retrocedare care funcţionează în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, modificată, completată şi aprobată prin Legea nr. 263/2006, nu pot constitui prin ele însele, o dovedire a interesului reclamantei în formularea acţiunii.
Respectivele adrese conţin opinia reprezentanţilor comisiei, care are competenţa legală să soluţioneze cererile de retrocedare şi nu au altă forţă juridică decât aceea a unei opinii.
Pentru a stabili dacă, în lumina dispoziţiilor O.U.G. nr. 94 din 21 iunie 2000, republicată, trebuie solicitată constatarea nulităţii absolute a titlului de preluare de către stat a imobilelor ce se solicită a fi retrocedate, este necesar să se aibă în vedere însăşi textele actului normativ şi să se ţină seama de caracterul de „lex specialia" al reglementării din ordonanţă, faţă de reglementarea generală, din Legea nr. 10/2001 (acest caracter există chiar dacă ordonanţa de urgentă a fost adoptată anterior Legii nr. 10/2001).
Din acest punct de vedre, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, „imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public, sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
Alin. 4 al aceluiaşi articol stabileşte că „în cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se prin echivalent. în cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acestea se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile".
Din conţinutul explicit al art. 1 alin. (1) al O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că toate imobilele care au aparţinut cultelor religioase (cu excepţia lăcaşelor de cult, pentru care se va da o lege specială) se vor restitui în natură sau prin echivalent (după caz) indiferent dacă au fost preluate de către stat cu titlu sau fără titlu. Aceasta înseamnă că ordonanţa consideră ca fiind abuzive toate preluările şi că pentru soluţionarea cererilor de retrocedare, nu este necesar să se obţină în prealabil, constatarea nulităţii actului de preluare.
Această interpretare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă şi din compararea reglementării menţionate cu reglementarea conţinută de Legea nr. 10/2001 în care se arată ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv (art. 2) şi se prevăd expres situaţiile în care este necesară constatarea nulităţii titlului de preluare al imobilului de către stat [cum este cazul ultimei teze cuprinse în lit. c) a art. 2].
Diferenţa de conţinut a reglementărilor comparate are semnificaţii practice, una dintre acestea fiind aceea că, în cazul imobilelor care au aparţinut cultelor religioase şi au fost preluate de către stat în perioada de referinţă, nu este necesar să se constate nulitatea titlului statului (aceasta fiind prezumată de lege pentru toate cazurile) indiferent de actul juridic care a avut ca efect trecerea imobilului din patrimoniul cultului religios în patrimoniul statului.
Că aşa stau lucrurile rezultă şi din interpretarea, per a contrario, a celor reţinute în decizia civilă nr. 1015 din 17 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (publicată pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, selecţiile din jurisprudenţa secţiei civile pe anul 2010), prin care s-a constatat calitatea reclamantei (Episcopia Romano-Catolică) de persoană îndreptăţită la restituire, fără a fi necesar ca, în prealabil, să se declare nulitatea absolută a titlului statului (în speţa respectivă decretul nr. 176/1948). Or, spre deosebire de Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000 nu face nicio distincţie între actele de preluare a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase pentru a se putea susţine că donaţiile autentificate au un regim juridic diferit de al celorlalte acte de preluare şi că în cazul donaţiilor ar fi necesară constatarea nulităţii acestora.
În situaţiile reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 ar exista interes doar pentru promovarea unei acţiuni în anulare a actelor de înstrăinare a imobilului de către stat către terţi. într-o astfel de situaţie, în măsura anulării actului de înstrăinare, situaţia beneficiarului ordonanţei putându-se îmbunătăţi, în sensul că ar putea obţine retrocedarea în natură, în condiţiile art. 1 alin. (1), în locul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 1 alin. (4) şi (5). Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 6 din ordonanţa de urgenţă potrivit cu care: „(1) în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5). (2) Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. (3) în cazul acţiunilor formulate potrivit dispoziţiilor cuprinse la alin. (2) procedura de retrocedare începută în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Persoana îndreptăţită va înştiinţa de îndată Comisia specială de retrocedare. (4) Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei ordonanţe de urgenţă, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Comisia specială de retrocedare trebuie să soluţioneze cererea de retrocedare prin emiterea deciziei prevăzută la art. 1 alin. ultim din O.U.G. nr. 94/2000, împotriva acesteia putându-se face contestaţie în 30 de zile de la comunicare.
Adresele Comisiei speciale de retrocedare aflate la dosar, sunt rezultatul greşitei interpretări a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000.
Contrar oricăror reguli de interpretate, comisia a indicat, pentru ipoteza reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, soluţia stabilită în art. 2 lit. c), teza ultimă, al Legii nr. 10/2001 (potrivit căruia, în cazul donaţiilor autentificate conform dispoziţiilor art. 813 din vechiul C. civ., este necesar ca persoana îndreptăţită să obţină prealabil soluţionării notificării, o hotărâre judecătorească de anulare a contractului). Imobilele care intră în domeniul de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 sunt considerate prin lege, ca fiind preluate abuziv, indiferent dacă au intrat în patrimoniul statului, cu titlu sau fără titlu, astfel că cererile de retrocedare formulate în termenul ordonanţei se soluţionează fără a fi necesară constatarea prealabilă a nulităţii titlului statului.
Prin urmare, ţinând seama de faptul că excepţiile se soluţionează cu prioritate, tocmai pentru că fac inutilă analizarea fondului, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă trebuia să admită excepţia lipsei de interes.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Fundaţia C. Bucureşti aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000.
În acest sens, recurenta-reclamantă a menţionat că prin adresa din 5 decembrie 2006, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a confirmat competenţa, exclusivă, a instanţelor judecătoreşti de a constata caracterul abuziv al preluării imobilului, rezultat din lipsa intenţiei de a dona, în cazurile în care actele de donaţie au corespuns exigenţelor formale prevăzute de lege, iar prin adresa din 10 noiembrie 2010, a fost confirmat acest punct de vedere.
Interpretarea dată de către instanţa de apel dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 ar conduce la concluzia că orice imobil, cu excepţia lăcaşelor de cult, care a aparţinut, înainte de 22 decembrie 1989, unui cult religios şi s-ar găsi în prezent în stăpânirea statului sau a altor subiecte de drept avute în vedere de actul normativ, ar fi în mod automat şi necondiţionat supus restituirii, sau după caz compensării prin măsuri reparatorii, exclusiv pe cale administrativă, indiferent de modalitatea în care cultul religios ar fi fost lipsit de proprietatea sa.
Chiar dacă s-ar considera că în sistemul O.U.G. nr. 94/2000 este lipsit de relevanţă faptul dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu, rămâne problema, ca şi condiţie premisă, ca preluarea să se fi realizat în mod abuziv.
Deoarece în speţa dedusă judecăţii preluarea nu s-a efectuat în temeiul unui act de putere publică, ci s-a realizat printr-un act juridic civil, care prezintă, în aparenţă, toate elementele de validitate ale unui transfer de proprietate liber consfinţit, trebuie înlăturată această aparenţă de validitate, pentru a putea califica preluarea ca fiind abuzivă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Situaţia premisă, descrisă de către reclamanta-recurentă, se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.
Acest act normativ a apărut înainte de Legea nr. 10/2001, iar textul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 consfinţeşte caracterul abuziv al preluării imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, indiferent dacă preluarea de către stat s-a făcut cu sau fără titlu, aceasta însemnând că, în speţa de faţă, aşa după cum a constatat şi instanţa de apel, imobilele respective sunt prezumate a fi fost preluate în mod abuziv de către statul român, chiar dacă preluarea s-a făcut în baza unui act aparent valid, respectiv în baza unui contract de donaţie, cât timp imobilele respective fac parte din categoria celor care au aparţinut cultelor religioase din România, altele decât lăcaşele de cult.
Ipoteza reglementată de către art. 2 lit. c) din Legea nr. 1072001, se referă la alte categorii de imobile decât cele care au aparţinut cultelor religioase din România, fiind evident că reglementarea cuprinsă în O.U.G. nr. 94/2000 este una specială chiar faţă de reglementarea conţinută de Legea nr. 10/2001.
În această situaţie, cum legea specială prezumă caracterul abuziv al preluării de către statul român a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase, altele decât lăcaşele de cult, este evidentă lipsa de interes a cererii formulate de către reclamantă, refuzul comisiei constituite în condiţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 putând fi atacat în condiţiile art. 3 alin. (7) din acelaşi act normativ.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Fundaţia C. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 206 A din 17 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1282/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1096/2013. Civil → |
|---|
