ICCJ. Decizia nr. 1768/2013. Civil. Constatare nulitate act. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1768/2013
Dosar nr. 10440/99/2011
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2937 din 20 decembrie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.R. şi G.L.N. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA Bucureşti şi a constatat nulitatea clauzei menţionate la pct. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 19 septembrie 2008 privind „comisionul de risc”, a obligat pârâta Ia eliminarea acestor clauze din convenţia de credit din 19 septembrie 2008 şi restituirea către reclamanţi a sumei de 8.677,21 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 19 septembrie 2008-20 iulie 2011 şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data de 22 iulie 2011 şi până la plata efectivă a acestei sume şi a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 4.250 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa hotărârea instanţa de fond a constatat că art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit stabileşte valoarea de „0,26%” aplicat la soldul creditului, credit plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a prezentei convenţii de credit, clauza ce nu a fost negociată direct cu reclamanţii, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă. Perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenţiei de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat.
Se arată în considerentele sentinţei de către tribunal că acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor.
Tribunalul a reţinut însă că, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenţiei, perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă şi nici nu se poate impune premisa că reclamanţii vor fi la un moment dat de rea-credinţă şi nu vor mai achita ratele, având în vedere şi faptul câ pârâta şi-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplăţii prin instituirea unei garanţii reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanţilor indicate Ia pct. 7 din condiţiile speciale,
A mai reţinut tribunalul că sunt întrunite condiţiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se declara abuzivă clauza ce serveşte doar interesele pârâtei încălcând principiile previzibilităţii, a bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Urmare a constatării nulităţii clauzei din pct. 5 lit. a) tribunalul a apreciat că sunt întemeiate şi celelalte capete de cerere formulate.
Împotriva hotărârii Tribunalului laşi a declarat apel pârâta SC V.R. SA Bucureşti formulând următoarele critici.
- actul juridic fiind cu executare succesivă, prin aplicarea greşită a legii instanţa a dispus restituirea sumelor plătite cu titlu cu comision de risc până la anularea clauzei care se stipulează;
- ignorarea probatorului administrat şi anume a interogatorului, fiind dovedit că reclamanţii sunt cunoscători ai instrumentelor de credit, că au prospectat piaţa şi s-au prezentat Ia mai multe unităţi bancare pentru a consulta ofertele;
- clientul nu face dovada unor vicii de consimţământ şi nici a unei cauze de nulitate care să fie contemporană cu încheierea convenţiei; O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ulterior semnării contractului, nu se aplică contractelor în derulare, în dezvoltarea motivelor de recurs sunt redate şi analizele dispoziţiilor art. 989 C. civ.; se susţine că riscul a fost anticipat de părţi şi se arată că judecătorul nu poate interveni decât în cauze excepţionale.
A susţinut apelanta că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte definirea obiectului contractului, justeţea preţului sau a renumeraţiei faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, clauzele fiind exprimate în mod clar şi inteligibil şi însuşite de consumator.
Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat apel şi reclamanţii G.L.N. şi G.R. formulând critici cu privire la admiterea în parte a acţiunii şi faptului că se impunea obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate, şi de la introducerea acţiunii până la data comunicării sentinţei, pentru a se preîntâmpina un alt litigiu. Obligaţia de plată este cu executare succesivă în timp, lunar, ce se majorează până Ia comunicarea hotărârii, urmare constatării caracterului abuziv al clauzei.
Într-o altă critică se susţine că tribunalul trebuia să se pronunţe asupra menţinerii contractului cu eliminarea clauzei abuzive, întrucât se poate derula în continuare.
Curtea de Apel laşi, secţia civilă, prin decizia nr. 87 din 6 iunie 2012 a respins apelul pârâtei SC V.R. SA şi a admis apelul declarat de G.R. şi G.L.N., a modificat în parte sentinţa apelată în sensul că, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, a dispus derularea convenţiei de credit din 19 septembrie 2008 în continuare, cu excepţia clauzelor pentru care s-a constatat nulitatea şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a obligat apelanta să plătească intimaţilor G.R şi G.L.N. cheltuieli de judecată în apel 2.100 RON.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, cu privire la apelul pârâtei că nulitatea, ca sancţiune a unui act juridic, este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voinţa individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv, constatarea nulităţii unei clauze contractuale având ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară care implică restituirea reciprocă a prestaţiilor ce s-au făcut în temeiul acesteia, repunerea în situaţia anterioară fiind posibilă şi constând în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv şi al nulităţii clauzei înscrise în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 19 septembrie 2008. Faptul că reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a restitui creditul în rate, conform „Planului de rambursare” nu înlătură obligaţia de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori care prevăd: „Clauzele abuzive cuprinse în contract şi contestate fie personal fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”.
A mai reţinut instanţa de control judiciar că motivarea în drept a tribunalului cuprinde aplicarea şi interpretarea Ia situaţia de fapt probată a Legii nr. 193/2000 republicată, conform art. V lit. m) Titlul III din Legea nr. 367/2007, a textului în vigoare la data încheierii convenţiei de credit din 19 septembrie 2008 şi nu a actului normativ adoptat ulterior O.U.G. nr. 50/2010, că reclamanţii, ca motiv de nulitate, nu au invocat vicii de consimţământ ca o condiţie de validitate a actului juridic conform dreptului comun, a C. civ. de Ia 1864 (art. 948), ci încălcarea dispoziţiilor legii speciale ce definesc clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, calitate pe care o au părţile în proces, aşa cum este definită prin art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi Lista anexă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive, reclamanţii având numai obligaţia de a dovedi îndeplinirea condiţiilor impuse de legea specială, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ceea ce au probat, în speţă, că alăturat celorlalte clauze, între care alte comisioane, garanţii, penalităţi, dobânda curentă (pct. 3) a creat un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Curtea a avut în vedere şi faptul că acest comision a fost impus fără să se arate în funcţie de ce a fost stabilit şi concret, când se produce, în ce constă, de ce s-a impus aplicarea Iui deşi existau garanţii imobiliare de ce este nerambursabil la finalul creditului în situaţia reproducerii riscului sau dacă se poate restitui şi în ce situaţii, instanţa reţinând şi că prin modul în care a fost formulat şi perceput comisionul de risc fără nici o posibilitate de negociere s-a urmărit perceperea sub altă formă a unui nou comision, cu acelaşi efect ca şi dobândă.
În apelul declarat de reclamanţi Curtea a reţinut ca întemeiată critica în ce priveşte derularea contractului în raport de art. 8 din Legea nr. 193/2000 conform căruia clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor mai produce efecte asupra consumatorului „iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nelegală şi netemeinică.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în susţinere următoarele argumente:
Conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele de preţ şi plată, iar conform Directivei nr. 93/13/CEE, caracterul abuziv nu priveşte caracterul adecvat al preţului în măsura în care clauzele sunt exprimate clar şi inteligibil.
Intrarea explicită a noţiunii de clauze abuzive în contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii în legislaţia română s-a produs odată cu preluarea aquis-ului comunitar, prin transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE a consiliului din 5 aprilie 1993 introdusă pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, pe un teren juridic construit pe soclul autonomiei de voinţă şi pe o ordine juridică fidelă aceleiaşi dogme. Autonomia de voinţă este principiul unic al tuturor legilor morale şi al îndatoririlor conforme acestor legi.
Libertatea contractuală alături de forţa obligatorie a contractului şi de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voinţă, noţiuni şi principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care şi-a dat-o sieşi, iar unica sursă a obligaţiei contractuale este voinţa părţilor.
Consacrat prin dispoziţiile art. 969 C. civ., principiul pacta sunt servanda îşi găseşte justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.
Prin inserarea în sistemul de drept român a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 i-a fost conferită judecătorului, puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu să distrugă total conceptul libertăţii contractuale şi a forţei juridice a unui contract semnat şi asumat de către părţi. Astfel, judecătorul nu poate interveni decât în cazurile excepţionale, când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă. Imixtiunea judecătorului în legea părţilor trebuie să fie marginală, iar utilizarea puterilor sale, trebuie să fie caracterizată de moderaţie şi cumpătare, prudenţă, pentru a reda sensul veritabil al operei sale.
Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate” iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000:
1. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
2. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciul respectiv.
Prin textul de lege mai sus citat au fost implementate dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE ca fiind o copie fidelă a dispoziţiilor art. 3 din directivă, identificându-se cu uşurinţă condiţiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată în concret de la caz Ia caz de către judecător ca fiind abuzivă:
- să nu fi fost negociată şi
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului.
O altă condiţie pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea face obiectul unei analize privind caracterul abuziv al ei, condiţie ce reiese din art. 4 atât ale Legii nr. 193/2000, cât şi a Directivei nr. 93/13/CEE este să nu se referă la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului.
Pentru ca instanţa să poată sancţiona conform dispoziţiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, şi de altă parte, să fie excesivă, ţinând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituţii inovatoare, ci pot fi circumscrise noţiunii de clauze excesive amintite şi descrise anterior.
Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între recurentă şi reclamant reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplineşte două din cele trei condiţii cumulative, după cum urmează:
a.- Clauza reglementată Ia art. 5 din convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Se arată, sub acest aspect că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contra prestaţii pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamantul invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative recurentei faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.
Nu se pot reţine afirmaţiile conform cărora toate riscurile recurentei sunt acoperite de garanţiile reale mobiliare, deoarece noţiunea de risc în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către recurentă a unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului (alea) şi nicidecum o activitate menită a produce profit, precum ar fi în dezacord şi cu normele Băncii Naţionale a României ce reglementează desfăşurarea activităţii de bancă.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiară a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale, aflându-se totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuare a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Având în vedere că aceste dispoziţii care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăseşte ulterior în preţui creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, în context bancar, administrarea riscului este vitală, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.
b - Comisionul de risc, parte a preţului contractului,
Precizează recurenta, sub acest aspect, că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda şi comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului şi a plăţilor dobânzii.
Ca şi alte comisioane, şi comisionul de risc este un element al preţului băncii, costurile aferente gestionării riscului urmând a fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a preţului contractului.
Preluându-se într-un mod trunchiat dispoziţiile art. 4 parag. 1 ale Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind preţul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează:
„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Prin această dispoziţie se urmăreşte evitarea ca un consumator să utilizeze legislaţia clauzelor abuzive pentru a contesta preţul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.
Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul preţului este o chestiune ce ţine de dreptul concurenţei şi de aceea nu ar trebui să-şi găsească locul într-o reglementare privind protecţia consumatorului, iar pe de altă parte, preţul este elementul cel mai bine înţeles de către consumator.
Clauza contractuală privind dreptul recurentei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a preţului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanţa de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanţei de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.
Cu privire la pct. 5 lit. a) recurenta evidenţiază următoarele:
- comisionul de risc nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare-ipotecă. Aceste două noţiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea şi a altor riscuri decât riscul de neplată, şi anume: riscul de neexecutare a garanţiei, riscul de urmărire a garanţiei, riscul de depreciere/pieire a garanţiei, de neîncasare a valorii asigurării şi orice alte riscuri care exista în legătură cu un credit acordat;
- convenţia de credit încheiată între părţi nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părţi, iar asumarea riscului de către bancă a şanselor unui câştig sau pierderi contravine chiar esenţei unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, ambele părţi cunosc de la data încheierii convenţiei întinderea obligaţiilor sale, chiar dacă obligaţia împrumutatului este una cu executare succesivă;
- prevederea perceperii comisionului de risc este clară şi fără echivoc şi a fost însuşită de consumator, ca urmare a semnării convenţiei/convenţiilor, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 C. civ. şi comisionul de risc a fost avut în vedere de recurentă la data acordării creditelor, constituind un element determinant Ia formarea voinţei de a contracta.
Perceperea acestui comision de risc reglementată şi consimţită contractual de către ambele părţi, fără existenţa unei constrângeri, se realizează potrivit principiului consfinţit de art. 989 C. civ. conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acţionând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanele juridice) cât şi solvabilitatea acesteia comisionul de risc a fost inclus încă de Ia momentul acordării creditulu, în calculul dobânzii anuale afective („D.A.E.”).
Posibilitatea negocierii contractului rezultă fără echivoc atât timp cât la art. 13 din convenţie se menţionează expres că „la cererea împrumutatului, banca poate aproba modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenţiei se va efectua exclusiv în baza acordului părţilor (...)”.
Instanţa de apel, nesocotind principiile enunţate în doctrină, apreciază că deşi în cazul contractelor cu executare succesivă prestaţiile nu se restituie, banca, nefiind în imposibilitate obiectivă de a restitui sumele plătite, nu poate fi beneficiara unei astfel de interpretări. În cazul actelor juridice cu executare succesivă, deşi efectele nulităţii se produc retroactiv în general, prin excepţie, nulitatea nu produce efecte pentru trecut. Prin urmare, nu se poate dispune restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc până Ia anularea clauzei care le stipulează.
Împrumutaţii au semnat de bună voie şi fără existenţa vreunei constrângeri convenţia. Susţinerea reclamanţilor că nu au fost negociate clauzele contractuale nu poate fi primită atât timp cât aceştia sunt consumatori ai acestui tip de produs, cunoscând ofertele existente pe piaţă. Reclamanţii, în analiza efectuată au avut în vedere cuantumul lunar al ratei şi posibilităţile lor materiale de a o suporta şi, nicidecum comisioanele ce întră în componenţa acesteia.
Admiterea acţiunii echivalează cu încălcarea gravă a dreptului recurentei Ia proprietate şi libertate economică, dat fiind faptul că art. 969 C. civ. statuează principiul libertăţii contractuale, asumat de ambele părţi la semnarea contractului şi a anexelor sale (condiţii şi grafic de rambursare) neputându-se reţine că nu a fost negociată clauza, mai ales că intimatul nu a făcut dovada încercării de a negocia un alt comision de risc.
Clientul nu face nici dovada unor vicii de consimţământ şi nici a vreunei cauze de nulitate care să fie contemporană cu încheierea convenţiei, ci din contră, invocă prevederile O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ulterior semnării contractului ce nu se aplică contractele în derulare.
Riscul a fost anticipat şi acceptat de părţi şi se referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice condiţii. Faptul că există o garanţie instituită asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condiţiile fluctuaţiilor pieţei şi căderii actuale a pieţei imobiliare, condiţii în care nu se poate vorbi nici despre dezechilibru contractual întrucât un bun evaluat la nivelul anilor 2006-2008 se vinde în prezent cu mai puţin de 50 din preţul respectiv.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat în principal excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în drept iar, în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Excepţia nulităţii recursului va fi respinsă întrucât criticile formulate de recurentă (care vor fi examinate în cele ce urmează) permit o examinare din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9, deşi în cuprinsul cererii se regăsesc reiterate în proporţie covârşitoare criticile parţiale din apel şi o serie de aspecte pur teoretice.
Aşadar, Înalta Curte examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
- Critica prin care se susţine aplicarea greşită a art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 este nefondată întrucât dispoziţiile acestuia reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi are următorul conţinut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal ai contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
În prezentul recurs obiectul criticilor este reprezentat de aplicarea şi interpretarea eronată de către instanţe de apel a art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 25 septembrie 2008, privind comisionul de risc din două perspective: aceea a aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000, considerându-se că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată preţului ca parte a obiectului contractului, comisionul de risc făcând parte din acesta şi cea referitoare la aplicarea prevederilor din lege ce reglementează convine ce se impun a fi îndeplinite pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite două dintre acestea ce urmează fi examinate în cele ce urmează.
Ca şi componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea naţională cât şi în cea comunitară expresia „preţ” este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preţ”, precum şi la produsele şi serviciile oferite în schimb.
Dată fiind particularitatea de reglementare, sensul normelor în discuţie este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.
Astfel cum rezultă din contractul de credit, condiţiile generale, secţiunea „Definiţii”, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să Ie plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în secţiunea 3 „Costuri”, printre ele regăsindu-se şi comisionul de risc, aspect ce conferă noţiunii de „cost total al creditului” o accepţiune mai largă decât aceea a „preţului”, comisionul de risc fiind o componentă a costului total.
În acelaşi sens, Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva nr. 87/102/CEE), la art 3 lit. g) defineşte „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor (...)”.
Această directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este şi cazul convenţiei în litigiu, conform art. 96 din ordonanţă, situaţie în care, în condiţiile art. 148 din Constituţie, capătă aplicabilitate directiva.
Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare Ia preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil, acelaşi text prevăzând posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, doar în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Din acest punct de vedere se constată că instanţa de control judiciar a realizat, în mod judicios distincţia, între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.
Sintagma „(...)exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional cât şi cea folosită în norma comunitară „(...)exprimate în mod clar şi inteligibil” are în vedere situaţia în care clauza este clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative Ia conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Pe acest aspect, deşi acest comision, denumit de risc, face parte din costul total al contractului, contrar susţinerilor recurentei, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele arătate, în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc Ia echivoc.
Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabileşte la valoarea de „0,28%” a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenţiei, după ce în condiţiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului, situaţia fiind aceeaşi şi în cazul clauzei reglementate în convenţia de credit unde se prevede că pentru acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru acelaşi serviciu al băncii, fără ca distinctiv dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Or, scindarea preţului în aceste componente poate duce Ia ideea că, pentru aceeaşi prestaţie s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenţiei de credit, astfel că faţă de caracterul neclar şi echivoc al clauzei în discuţie, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat asupra dreptului statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, permiţând instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil [hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asocîatiacîon de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)].
În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din evocata lege potrivit căruia o clauză poate fi calificată drept abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Or, odată ce funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în convenţia de credit, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, neputând fi primite, aşadar, aserţiunile recurentei sub acest aspect.
Argumentaţia recurentei privind faptul că instanţa de apel a confundat comisionul de risc cu garanţia imobiliară nu pot fi, de asemenea, primite întrucât instanţa de control a făcut o corectă evaluare a comisionului de risc, constatând în mod judicios existenţa unui dezechilibru între contraprestaţii şi nereglementarea situaţiei restituirii, fie şi în parte, la finele perioadei de rambursare a acestui comision, în situaţia în care acest risc nu se produce.
Critica recurentei privind efectele nulităţii nu poate fi, de asemenea, primită raportat la temeiul legal al invocării acesteia, respectiv cel vizând încălcarea dispoziţiilor cu caracter derogatoriu, ce definesc sintagma „clauze abuzive” în reglementarea art. 2 din Legea nr. 193/2000.
Nici critica privind încălcarea principiului libertăţii contractuale nu pot fi primită, în condiţiile în care art. 969 C. civ. prevede că au putere de lege doar convenţiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 configurând situaţiile în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive, deci neconforme cu legea.
Motivarea recurentei în sensul căreia clauzele convenţiei de credit au fost negociate şi acceptate de părţi în cunoştinţă de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii, aspect nerelevat de situaţia de fapt reţinută de instanţe.
În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european cât şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 989 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. constatând că decizia recurentei nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate va respinge ca nefondat recursul pârâtei şi în raport de art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimaţilor 2.000 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 87 din 8 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimaţilor-reclamanţi 2.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 23 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1854/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 199/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
