ICCJ. Decizia nr. 1509/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1509/2013
Dosar nr. 380/228/2011
Şedinţa publică de la 9 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 380/228/2011 reclamanta Unitatea administrativ teritorială Comuna Ş. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea administrativ teritorială Oraş I. solicitând să se constate că suprafaţa de teren de 1968 mp extravilan situat pe raza comunei I. aparţine teritoriului administrativ al comunei Ş. şi să se dispună obligarea şi marcarea hotarelor administrative ale unităţilor administrativ teritoriale comuna Ş. şi oraşul I., ţinând cont de această constatare.
În motivarea cererii reclamanta arată că prin Legea nr. 2/1968 s-a realizat delimitarea administrativ teritorială a localităţilor din România, fiind stabilită linia de hotar între comuna Ş. şi comuna I. (în prezent oraş I.), iar potrivit documentelor O.J.C.P.I. Brăila şi Registrului cadastral al comunei Ş. rezultă că suprafaţa de teren de 1968 mp făcea parte din teritoriul administrativ al acestei comune.
În temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, delimitarea unităţilor administrativ teritoriale se realizează de către comisia constituită în acest scop prin materializarea în teren a limitelor recunoscute de către unităţile administrativ teritoriale, că în cauză limitele nu sunt recunoscute de unităţile administrativ teritoriale, iar regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiilor de delimitare nu a fost aprobat prin ordin al Ministerului Administraţiei şi Internelor, pe site-ul A.N.C.P.I. fiind postat doar un proiect al acestui regulament.
Deşi art. 22 din Legea nr. 215/2001 prevede că delimitarea teritorială a comunelor se stabileşte prin lege, în speţă, legea care a realizat delimitarea dintre cele două unităţi administrativ teritoriale este Legea nr. 2/1968, în cauză suprafaţa de teren de 1968 mp a fost trecută arbitrar de autorităţile statului comunist în zona de jurisdicţie a oraşului I., ca urmare a înfiinţării sale în 1989, iar terenul aflat în litigiu a fost în administrarea reclamantei dintotdeauna.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a cerut respingerea acţiunii ca nefondată, faţă de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 215/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 168 din 16 februarie 2012, Tribunalul Brăila, secţia I civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraş I.
A respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ş. şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
La Dosar 380/228/2011 Judecătoria Făurei s-a depus copie a procesului verbal încheiat la data de 14 decembrie 1998, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996, din care rezultă că în prezenţa comisiei de delimitare a hotarului administrativ dintre cele două unităţi administrative (comisie formată din reprezentanţii acestora) s-a recunoscut şi stabilit traseul hotarului administrativ pe porţiunea comună dintre cele două teritorii. Direcţia, forma şi traseul liniei de hotar precum şi punctele de hotar materializate şi numerotate au fost prezentate în schiţa anexată procesului verbal, care face parte integrantă din documentaţie.
Instanţa a reţinut că delimitarea hotarului administrativ pe porţiunea comună între teritoriile părţilor s-a făcut în baza dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, prin acordul celor două unităţi administrativ teritoriale şi că susţinerile potrivit cărora nu s-a procedat la stabilirea hotarului comun în baza unei alte legi decât Legea nr. 2/1968, terenul aflat în litigiu a fost trecut abuziv din posesia unei unităţi administrative în posesia celeilalte unităţi administrativ teritoriale de către statul comunist sunt nefondate. Nu se poate reţine nici susţinerea potrivit căreia terenul s-a aflat neîntrerupt în posesia reclamantei, atât timp cât pârâta a arătat că pentru această suprafaţă de teren s-au eliberat titluri de proprietate, împrejurare necontestată de cealaltă parte. Mai mult, prin art. 69 alin. (4) din Legea nr. 7/1996 s-au abrogat expres orice alte dispoziţii contrare acestui act normativ.
Că dispoziţiile Legii nr. 215/2001 potrivit cărora delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor se stabileşte prin lege, au fost respectate, legea aplicată de părţii fiind Legea nr. 7/1996. Nu s-a analizat susţinerea reclamantei în sensul că nu s-a aprobat regulamentul privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de delimitare, reţinând că procesul verbal intervenit între părţi nu a fost contestat de partea interesată şi produce efecte juridice, cel puţin atât timp cât părţile nu ajung la o altă înţelegere, iar din procesul verbal încheiat la data de 19 noiembrie 2010 rezultă că părţile au procedat la o nouă recunoaştere, stabilire şi însuşire a tronsonului de hotar administrativ, însă încercarea a eşuat datorită opoziţiei manifestate de reprezentanţii reclamantei.
Atât timp cât între părţi a intervenit o înţelegere potrivit dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 cu privire la hotarul comun care produce efecte şi în prezent, apreciem că nu mai este necesară analizarea celorlalte susţineri şi probe administrate în cauză de reclamantă, modificarea acestei înţelegeri neputând interveni pe calea unei acţiuni de drept comun, prin care se solicită constatarea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 2/1968, ci prin desfiinţarea actului care constată acordul părţilor.
Prin decizia civilă nr. 53/A din 6 iunie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială I. Jud. Brăila, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 168 din 16 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Brăila în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.500 RON cheltuieli de judecată în loc de 2.500 RON.
Analizând sentinţa instanţei de fond, prin prisma motivelor de apel, Curtea de Apel Galaţi, a reţinut că apelul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Că art. 274 alin. (3) C. proc. civ., permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită, fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.
Curtea de Apel Galaţi, în aprecierea cuantumului onorariului avocatului, a avut în vedere obiectul şi complexitatea cauzei, volumul de muncă prestat de avocat, precum şi necesitatea respectării proporţionalităţii între munca depusă şi cuantumul onorariului şi respectarea dreptului de acces la instanţă prevăzut de art. 6 din CEDO pentru reclamantă, a stabilit că onorariu de 7.500 RON păstrează un just echilibru între toate aceste criterii de referinţă.
Împotriva deciziei civile nr. 53/A din 6 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ş., jud. Brăila, întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond cu privire la cheltuielile de judecată.
În criticile formulate, recurenta reclamantă a susţinut în esenţă următoarele:
Că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel în mod greşit a admis apelul pârâtei, obligând societatea sa la plata sumei de 7.500 RON cheltuieli de judecată în loc de 2.500 RON, aplicând greşit prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cuantumul acestora nefiind stabilit proporţional cu complexitatea cauzei şi efortul depus de apărătorul pârâtei, cu atât mai mult cu cât avocatului acesteia s-a prezentat la un singur termen de judecată şi a depus concluzii scrise, iar litigiul a fost soluţionat într-un singur ciclu procesual.
Recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte stabilirea unui cuantum al cheltuielilor de judecată la suma de 7.500 RON cu referire la implicaţiile constatate, la caracterul de noutate al speţei, la aşa zisa complexitate a cauzei nu justifică acordarea acestora în condiţiile în care nu a făcut o judecată a cauzei, limitându-se doar la interpretarea unor articole din Legea nr. 71/1996 şi din Legea nr. 215/2001.
Mai mult decât atât această soluţie nu se justifică în condiţiile în care pârâta nu a prezentat instanţei de fond şi nici instanţei de apel contractul de asistenţă juridică, din care să rezulte prestaţiile avocatului, iar conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 51/1995 primarul Unităţii Administrativ Teritoriale I. nu putea să facă o cheltuială cu un avocat pentru un onorariu aşa de mare fără aprobarea Consiliului Local I.
Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerea ca legală a sentinţei instanţei de fond cu privire la cheltuielile de judecată.
Înalta Curte în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 3021 lit. c) C. proc. civ. a luat în examinare excepţia nulităţii recursului.
Din expunerea criticilor aduse deciziei, rezultă că deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte şi afirmaţii, nestructurate din punct de vedere juridic, fără să se indice nici unul din cazurile de casare sau modificare.
Din analiza argumentelor recurentei aduse deciziei recurate se constată că s-au conturat aspecte de netemeinicie referindu-se la analiza şi interpretarea de către instanţă de apel a actelor justificative privind cheltuielile de judecată efectuate în cauză, aspecte ce nu pot fi analizate în această fază procesuală, ştiut fiind faptul că instanţa este suverană în a aprecia cuantumul cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea cauzei şi munca depusă de către avocat.
Prin urmare, în recurs, cale de atac extraordinară, nedevolutivă, instanţei nu-i revine obligaţia să examineze legalitatea şi temeinicia deciziei atacate, dacă motivele nu au fost invocate şi argumentate, indicându-se încălcările de lege care atrag nelegalitatea.
Indicarea de către recurentă a unor dispoziţii legale, nu atrage automat cerinţa motivării recursului în conformitate cu dispoziţiile aplicabile în materia recursului, cererea de recurs fiind supusă unor cerinţe de formă diferite de cele instituite pentru cererea de apel, cerinţe impuse de caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac.
Nu în ultimul rând trebuie reţinut faptul că instanţa nu se poate substitui părţii pentru a imagina eventualele motive de nelegalitate, pentru că, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile sunt cele care au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile stabilite de lege.
În alţi termeni faţă de considerentele precedente, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care, Înalta Curte urmează a constata nulitatea cererii de recurs în conformitate cu dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ş., jud. Brăila împotriva deciziei civile nr. 53/A din 6 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1508/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1511/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
