ICCJ. Decizia nr. 153/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 153/2013
Dosar nr. 1645/101/2010
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 aprilie 2010 sub nr. 1645/101/2009 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, reclamantele G.M.M. şi A.I.A., în temeiul dispoziţiilor art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009 au solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor B.C. ca urmare a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat în comuna Urleasca Mazareni, jud. Brăila, măsură administrativă cu caracter politic.
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 4 mai 2010, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele G.M.M. şi A.I.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., pe care i-a obligat în favoarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantele au făcut dovada calităţii de moştenitoare ale defunctului lor autor B.C. şi a faptului că împotriva acestuia s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat, astfel că în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că sunt îndreptăţite să primească din partea S.R. daune morale pentru prejudicial astfel suferit de autorul lor.
Împotriva hotărârii tribunalului, au declarat apel atât reclamantele, cât şi pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 256 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul pârâtului M.F.P. şi, în consecinţă, a schimbat sentinţa atacată si a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, măsura administrativă dispusă împotriva autorului reclamantelor este o măsură cu caracter politic şi chiar dacă stabilirea domiciliului obligatoriu nu este rezultatul unei condamnări penale, ea se încadrează în prevederile actului normativ menţionat, iar S.R., fiind răspunzător de luarea măsurii politice abuzive, poate fi obligat să suporte daunele morale generate de cauzarea unor suferinţe injuste şi abuzive, reclamantele fiind îndreptăţite la despăgubiri, cuantumul acestora fiind stabilit conform O.U.G. nr. 62/2010 la suma de 10.000 euro.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mehedinţi a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi, pe fond, schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantelor, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 5059 din 10 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 1645/101/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a apreciat ca fiind fondat recursul în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi a reţinut că hotărârea instanţei de control nu cuprinde motivele care i-au format convingerea în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 10.000 euro, fără să menţioneze care au fost criteriile legale şi jurisprudenţiale avute în vedere.
Prin decizia nr. 353 din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţa învestită cu rejudecarea căii ordinare de atac, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele G.M.M. şi A.I.A. împotriva sentinţei civile nr. 199 din 4 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 1645/101/2010 şi a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la 1000 euro, echivalentul în lei, la data plăţii şi a menţinut restul dispoziţiilor.
În motivarea hotărârii pronunţate, curtea, în rejudecarea apelului, a reţinut în considerentele acesteia că art. l şi II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1454/2010 a instanţei de contencios constituţional şi că, în consecinţă, nu mai exista o limită a cuantumului daunelor morale ce se puteau acorda în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În acelaşi timp, a avut în vedere principiul „non reformatio in pejus” şi faptul că doar pârâtul a declarat recurs, reclamantele necontestând suma acordată de instanţa de apel, apreciind că efectele principiului amintit se extind şi în faţa rejudecării apelurilor, semnificaţia fiind aceea că nu putea acorda cu titlu de daune o sumă mai mare de 10.000 euro.
Coroborând materialul probator administrat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. si în raport de indicaţiile cuprinse în considerentele deciziei de casare, Curtea a dat eficienţă prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deşi a reţinut că acestea erau declarate neconstituţionale, în considerarea pronunţării unei hotărâri definitive în primul ciclu procesual şi a deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii.
Împotriva deciziei nr. 353 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în termen legal, a declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinţi solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantelor şi admiterii apelului propriu, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii primei instanţe în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamante ca neîntemeiate.
În memoriul de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată pentru nelegalitate fără să încadreze argumentele dezvoltate în motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. nr. 1-9 C. proc. civ.
În expunerea criticilor formulate, pârâtul a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, norma legală menţionată a fost constată că nemaiproducând efecte juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acesteia prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Analizând decizia atacată în raport de,criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., este fondată.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantelor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control de constituţionalitate exercitat a posteriori, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010).
Prevederile legale în raport de care reclamantele erau îndreptăţite la acordarea de daune morale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, au fost declarate neconstituţionale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituţionalitate şi ulterior, ca şi consecinţă a nepunerii acestora de către Parlament în acord cu prevederile constituţionale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul Cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens:
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 de Curtea Constituţională, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Această concluzie a fost statuată expres şi prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 2/2011, instanţa supremă reţinând că dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza se afla în faza procesuală a recursului, care a fost finalizat prin decizia civilă nr. 5059 din 10 iunie 2011, pronunţată în dosar nr. 1645/101/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în sensul casării cu trimitere la instanţa de apel, nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional, instanţa de prim control judiciar soluţionând apelul la 14 noiembrie 2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată, printr-o decizie a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, problemelor de drept care au format obiectul acestuia este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării hotărârii în M. Of. al României, Partea I.
Recursul în interesul legii este o procedură specială prevăzută de dispoziţiile Codului de procedură civilă distinct de căile de atac, creată pentru „a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti”, art. 329 C. proc. civ.
Astfel, în scopul funcţionării coerente a sistemului judiciar, este necesar ca practica instanţelor de judecată cu privire la dezlegarea problemelor de drept să fie unitară. De aceea, în scopul evitării unei practici judiciare neunitare care să provoace nesiguranţă şi incoerenţă, legiuitorul a înţeles să reglementeze instituţia recursului în interesul legii, menţionând expres că dezlegarea dată problemelor de drept prin hotărârile pronunţate pe această cale este obligatorie pentru instanţele de judecată.
Pe cale de consecinţă, având în vedere intervenirea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţei de apel, în rejudecare, îi revenea obligaţia cenzurării cauzei din perspectiva soluţiei pronunţate de instanţa supremă asupra problemei de drept privind efectele dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, dispoziţiile deciziilor pronunţate în calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii prevalând indicaţiilor date de instanţele de casare în cazul casărilor cu trimitere.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme ia data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte decizia atacată în sensul admiterii apelului de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva sentinţei civile nr. 293 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamantele A.I.A. şi G.M.M. şi va menţine dispoziţia din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva deciziei nr. 353 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în parte, după cum urmează:
Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 293 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantele A.I.A. şi G.M.M.
Menţine dispoziţia din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1520/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1564/2013. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
