ICCJ. Decizia nr. 152/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 152/2013
Dosar nr. 3912/1/2012
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2013
Asupra contestaţiei;în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 8666 din 9 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D.V. şi N.M. împotriva deciziei nr. 9 pronunţata la 2 februarie 2011 de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă pentru cauze cu minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:
Deşi reclamanţii au formulat cereri distincte de recurs, în care, abia ulterior, pe parcursul judecăţii a fost precizat temeiul juridic, ca fiind reprezentat de art,304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ., criticile vizează, aceleaşi aspecte de nelegalitate, ce au fost analizate de instanţă, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ..
Ca atare, deşi în mod formal au fost indicate motivele sus menţionate, prin susţinerile concrete ale cererilor de recurs, nu s-a invocat nemotivarea deciziei atacate, ori existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a se reţine incidenţa cazului descris de art. 304 pct. 7 din cod.
Cât priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din acelaşi cod, s-a reţinut că referirile recurenţilor-reclamanţi la titlul de proprietate asupra imobilului de care au fost deposedaţi abuziv de către stat au drept finalitate, relevarea, nu a unei interpretări greşite a acestuia, de către instanţa de apel, ci a îndreptăţirii reclamanţilor la restituirea în natură a terenului expropriat, pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate.
Or, asemenea susţineri, astfel cum a reţinut instanţa supremă se circumscriu cazului reglementat de art. 304 pct. 9 din cod, în raport de care s-a analizat modul de aplicare de instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Examinând motivele de recurs ale ambilor reclamanţi, se constată că ele tind la restituirea în natura a unei suprafeţe de 444 mp din totalul de 469 mp teren, astfel încât, acestea se vor analiza împreună, lacându-se referire atât la criticile comune, cât şi la cele individuale, verificându-se dacă este posibilă adoptarea unei astfel de soluţii reparatorii, în raport şi de dispoziţiile deciziei de casare din ciclul procesual anterior, în aplicarea art. 315 din C. proc. civ.,
În acest context, se reţine că, prin decizia nr. 6315 din 4 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie, s-au admis recursurile declarate de reclamanţi, de pârâtul Primarul municipiului Piatra Neamţ şi de intervenientul în interes propriu Ş.P.M., dispunându-se casarea deciziei prin care s-a confirmat hotărârea primei instanţe, de restituire în natură către reclamanţi a unei suprafeţe de 256,5 mp teren situat în municipiul Piatra-Neamţ, şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea efectuării unei rioi expertize tehnice pentru determinarea certă a situaţiei de fapt.
S-a dispus de către instanţa supremă a se identifica partea de teren neafectată de construcţii noi autorizate, servituti legale şi amenajări de interes public, în aplicarea art. ll alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut că instanţa de rejudecare s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, procedând la efectuarea unei noi expertize topografice.
Faţă de utilităţile reţinute de către instanţa de apel, sunt lipsite de relevanţă referirile recurenţilor la alte utilităţi, precum reţeaua de apă potabilă sau de canalizare menajeră, care, într-adevăr, au făcut obiectul cercetării judecătoreşti, în raport de susţinerile părţilor.
În consecinţă, reţeaua electrică reprezintă o amenajare destinată „a deservi nevoilor comunităţii" conform definiţiei din art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă, reţeaua respectivă alimentând pe toţi abonaţii casnici şi abonaţii, agenţi economici, existenţi în zonă.
Instanţa a reţinut că întregul teren afectat de reţeaua electrică, inclusiv cel ocupat de postul Trafo, nu poate fi restituit în natură, faţă de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007.
Nici suprafaţa de teren ocupată de intervenientul Ş.P.M. nu poate fi restituită, pe aceasta aflându-se cabluri electrice, aşa încât, legalitatea ocupării acestui teren de către intervenient nu constituie obiectul învestirii instanţei de judecată, iar faptul că un teren pe; care se află amenajări de utilitate publică, se găseşte, totuşi, în posesia unei persoane fizice, nu este un argument viabil pentru a recunoaşte reclamanţilor dreptul de proprietate asupra unui asemenea teren, întrucât restituirea în natură este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale, şi nu de situaţia altor persoane.
Deşi art. ll alin. (3) din Legea nr. 10/2001 permite restituirea În natură a suprafeţelor |de teren libere de construcţii şi pe care nu se află amenajări de utilitate publică, această posibilitate este înlăturată, dacă lucrările ce au determinat exproprierea ocupă funcţional întregul teren expropriat, caz în care, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, astfel cum prevăd explicit dispoziţiile art. ll alin. (4), potrivit cărora„în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil".
Ocuparea „funcţională" a terenului - astfel cum a reţinut instanţa - nu înseamnă numai amprenta la sol a blocurilor construite şi nici afectarea unor servituti legale sau unor amenajări de utilitate publică.
Faptul că, prin construcţia blocurilor de locuinţe nu a fost ocupată întreaga suprafaţă de teren expropriată nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, întrucât, în toate cazurile, locurile de locuinţe se proiectează şi se construiesc cu păstrarea unei distanţe între ele (care variază conform proiectelor de sistematizare).
Astfel, suprafeţele rămase libere sunt susceptibile de a fi amenajate pentru a deservi nevoilor locatarilor din zonă - ca spaţii verzi sau pentru diferite alte utilităţi publice (parcări, spaţii de joacă, alei de acces), chiar dacă acestea nu sunt efectiv amenajate ca atare.
O dovadă a posibilei destinaţii de utilitate publică este împrejurarea că cea din urmă suprafaţă analizată în cauză este, în fapt, amenajată ca parcare, folosită de locatari, chiar dacă nu este autorizată în acest sens.
În plus, după cum s-a arătat, spaţiul în discuţie este folosit şi pentru accesul către ultima intrare din clădire, ceea ce atestă utilitatea sa pentru persoanele din blocurile construite ulterior exproprierii şi faptul că scopul exproprierii a fost atins, inclusiv pentru realizarea unor amenajări de utilitate publică, precum cea în speţă, care deserveşte nevoile locuitorilor din zonă.
Împotriva deciziei nr. 8666 din 9 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au declarat contestaţie în anulare, reclamanţii N.M. şi D.V..
Contestaţia a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 (1) din C. proc. civ., susţinându-se că dezlegarea dată prin decizia ce formează obiectul căii extraordinare de atac de retractare, pe de o parte, este rezultatul unei greşeli materiale, iar pe de alta parte, instanţa a omis să cerceteze motivele de casare stabilite prin decizia nr. 6315 din 04 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În fapt, deşi au fost invocate generic cele două teze, reglementate de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., prima: „dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale", iar cea de-a doua, omiterea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare," în realitate, niciuna dintre cele două teze nu este incidenţă în| cauză.
Cât priveşte „greşeala materială", acest motiv este doar enunţat, nefiind explicitat în niciun fel şi neinvocându-se nicio greşeală materială, în cuprinsul motivării în fapt a contestaţiei în anulare.
Ca atare, simpla afirmaţie a existenţei acestui motiv, fără o detaliere concretă, la obiect şi o explicare a situaţiei care să reflecte în ce mod, hotărârea instanţei de recurs prin dezlegarea dată în speţă, a fost rezultatul unei greşeli materiale, nu se identifică ca fiind o greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate, de natură să ducă la pronunţarea unei soluţii greşite.
În speţă, contestatorii nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspecte formale ale judecăţii în recurs, astfel că, acest motiv:nu este incident şi nu se poate constitui într-o cale de reformare, susceptibilă a conduce la anularea deciziei atacate.
Referitor la cea de-a doua teză, descrisă de textul procedural mai sus evocat, anume „omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare" este de observat că, nici acest motiv al contestaţiei în anulare specială, nu se regăseşte în speţă.
Din cuprinsul motivării în fapt a contestaţiei în anulare, rezultă că sunt redate pe larg, chestiuni legate de analiza probelor, cu referire la rapoartele de expertiză judiciară efectuate în cauză şi la obiectivele acestora privind afectarea de utilităţi publice a imobilului şi sunt evidenţiate aprecieri ce ţin de analiza situaţiei de fapt şi de aprecierea probatoriului, contestatorii fiind nemulţumiţi de nerestituirea în natură a terenului.
Or, reexaminarea fondului cauzei şi reaprecierea probelor, nu se constituie într-o procedură admisibilă pe calea contestaţiei în anulare specială, ce este deschisă de legiuitor, doar pentru motivele strict şi limitativ reglementate de prevederile art. 318 alin. (1) din C. proc. civ., aşa încât nu se poate susţine că, în speţă, contestatorii pot obţine reformarea unei hotărâri, printr-o reevaluarea a probelor sau indicarea generică a existenţei unei greşeli materiale, care nu se identifică în motivul contestaţiei în anulare specială.
Ca atare, nefiind incidenţă nici ultima teză a art. 318 alin. (1) invocat, respectiv omisiunea instanţei de recurs de a cerceta sau examina vreunul dintre motivele de recurs, cum niciuna dintre cele două teze invocate de contestatori, nu-şi regăseşte aplicarea în cauză, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
Constatând incidenţa în cauză şi a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", contestatorii vor fi obligaţi la 95,27 RON, cu acest titlu către intimatul Ş.P.M., conform înscrisului de la dosar.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorii D.V. şi N.M. împotriva deciziei nr. 8666 din 09 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe contestatori la 95,27 RON cheltuieli de judecată către intimatul Ş.P.M..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1520/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1519/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
