ICCJ. Decizia nr. 1554/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1554/2013
Dosar nr. 11884/63/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2013
La data de 21 martie 2011, reclamantul A.C.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei 421.000 RON pentru imobilul situat în Craiova, str. R., nr. 72, judeţul Dolj; obligarea pârâtului la plata sumei de 423.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă începând cu data de 8 septembrie 1982 şi până la data formulării prezentei acţiuni cu privire la imobilul menţionat compus din teren de 400 m.p., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a revendicat imobilul ce a aparţinut bunicului său A.D., care l-a dobândit prin certificatul de moştenitor nr. 575 din 5 mai 1979 şi prin renunţarea de bunăvoie a surorilor şi fraţilor săi la moştenire.
Imobilul revendicat se află pe str. R. nr. 72 şi a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 27/1982 şi era format din construcţie şi teren în suprafaţă totală de 400 m.p.
Pentru construcţia care a fost demolată autorul reclamantului a primit o despăgubire de 5.516,40 lei, conform Adresei nr. 8777 din 8 septembrie 1982 a Consiliului Popular Judeţean Dolj.
Deposedarea autorului reclamantului a fost abuzivă şi ilegală. Exproprierea terenului s-a făcut fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de Constituţie şi art. 481 C. civ.
De pe urma defunctului său bunic, A.D., care a decedat la data de 4 mai 2007, au rămas moştenitorii A.P., tatăl reclamantului, decedat la data de 4 septembrie 2009 şi reclamantul în calitate de nepot de fiu.
Reclamantul a arătat că are calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind moştenitor legal al persoanei fizice îndrituite a beneficia de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, acesta este format în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Reclamantul a apreciat că, prin raportare la prevederile menţionate, prezenta acţiune este o acţiune în revendicare, cu consecinţa ca în situaţia admiterii acţiunii, pârâtul nu va fi obligat la plata contravalorii acestuia.
Acţiunea în revendicare este o acţiune imprescriptibilă, avându-şi izvorul în prevederile art. 480, 481 C. civ. Ea nu îşi poate avea izvorul într-o lege specială, atâta vreme cât textul C. civ. nu a fost abrogat şi consideră că nici nu poate fi primită de către instanţă o acţiune în revendicare, fără a fi invocat ca temei juridic şi art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte aş doilea capăt de cerere,acesta este formulat în acord cu art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi dispoziţiile art. 483, 485, 487 C. civ.
Referitor la restituirea fructelor, aceasta este o acţiune accesorie, prin raportare la acţiunea în revendicare.
Statul Român a dat dovadă de rea credinţă, întrucât acesta a preluat un imobil şi teren, fără titlu valabil, în baza unui act ce contravenea Constituţiei, precum şi Tratatelor Internaţionale la care România era parte, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 487 C. civ.
Vinovăţia Statului Român este evidentă, deoarece acesta avea obligaţia de a stabili cadrul instituţional funcţional al protejării, aplicării şi concretizării oricărui drept recunoscut de legea română şi de Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi faptul că este garantul respectării dreptului în România.
Reclamantul a arătat că în cauză sunt întrunite elementele pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a părţilor: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate, vinovăţia.
În drept, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 11 şi 20 din Constituţia României, Decizia de îndrumare nr. 33 din 9 iunie 2008, art. 480, 487 şi art. 998 - 999 şi 1073 C. civ.
A solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
La dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: certificat de moştenitor nr. 575 din 5 mai 1979, adresa emisă de Consiliul Populat Judeţean Dolj, adrese emise de reclamant către Primăria Municipiului Craiova - DGFP Dolj, RAADPFL Craiova, răspunsul primit de la D.G.F.P.Craiova, acte de stare civilă.
La data de 22 aprilie 2011, reclamantul a depus cerere de precizate a acţiunii, în care a arătat că titularul dreptului de moştenire este mama sa, A.M.L., iar el are calitatea de mandatar.
A solicitat şi introducerea în cauză a Primăriei Municipiului Craiova; restituirea terenului revendicat în suprafaţă de 400 m.p. în natură dacă acest lucru este posibil, iar dacă restituirea terenului în natură nu este posibilă, a solicitat în echivalent un alt teren de aceeaşi valoare, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor aferente, pentru terenul revendicat în suprafaţă de 400 m.p. situat în Craiova, str. R. nr. 72, judeţul Dolj.
A anexat procesul-verbal încheiat la data de 3 martie 1982 eliberat de O.J.G.C.L. Dolj, fişa imobilul.
Prin încheierea din 28 aprilie 2011, în temeiul rolului activ al instanţei prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa a dispus emiterea unei adrese către reclamantul A.C.N. pentru a comunica dacă înţelege să dea curs cererii precizatoare depusă la dosar, la data de 22 aprilie 2011, prin Serviciul registratură, că reclamant în prezenta cauză este numita A.M.L., mama sa, iar calitatea sa este numai de mandatar al acesteia, iar în caz afirmativ să depună la dosar procura, în original, sau dacă înţelege să-şi menţină calitatea de reclamant în prezenta cauză.
De asemenea, a pus în vedere reclamantului să precizeze acţiunea sub aspectul părţilor şi să indice dacă a efectuat notificare pe Legea nr. 10/2001 şi să depună la dosar copie de pe titlul de proprietate al imobilului ce face obiectul cauzei.
Reclamantul a depus certificatul de moştenitor nr. 66 din 9 ianuarie 2009 şi procura specială.
Pârâtul a formulat întâmpinare la data de 9 iunie 2011, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin încheierea de şedinţă din 8 septembrie 2011, instanţa a dispus citarea reclamantului A.C.N. cu menţiunea de a depune la dosar, în copie conformă cu originalul, acte de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul cauzei, decretul de expropriere, precum şi cu menţiunea de a preciza acţiunea sub aspectul părţilor reclamante, respectiv de a preciza dacă A.C.N. are calitatea de reclamant sau numai de mandatar al reclamantei A.M.L.
La data de 18 octombrie 2011, A.C.N. a arătat că titularul dreptului de moştenire este mama sa, A.M.L. în calitate de reclamantă, iar acesta are doar calitatea de mandatar.
La dosarul cauzei au mai fost depuse următoarele acte: Decretul de expropriere nr. 27/1982, fişa imobilului, proces-verbal de evaluare, statul de plată pentru construcţia aferentă.
Prin Sentinţa civilă nr. 419 din 3 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 11884/63/2011, s-a respins acţiunea precizată privind pe reclamanta A.M.L. şi pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea formulată prin prisma ambelor temeiuri juridice invocate, este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Astfel, faptul preluării prin expropriere de către stat a unui teren în perioada comunistă este generator de despăgubiri exclusiv în baza legilor speciale de retrocedare, şi anume: Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, condiţiile acordării de despăgubiri fiind stabilite în funcţie de tipul de teren solicitat. În speţa dedusă judecăţii, acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenurile expropriate de stat în perioada comunistă face parte din câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Introducerea unei acţiuni întemeiată pe prevederile dreptului comun nu este posibilă în condiţiile în care legiuitorul a înţeles să reglementeze distinct aceasta materie, având în vedere că prevederile legii speciale au prioritate la aplicare faţă de prevederile dreptului comun.
De asemenea, aplicarea în speţă a prevederilor art. 1 Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului nu este posibilă, având în vedere că situaţia juridică invocată de reclamantă nu intră sub imperiul acestei reglementări, România nefiind parte la această Convenţie la momentul exproprierii numitului A.D. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis constant că, pentru perioada anterioară ratificării Convenţiei de către statele membre, acestea au libertate totală de decizie vizând atât existenţa unei modalităţi de acordare a despăgubirilor, cât şi reglementarea efectivă a acesteia.
În ce priveşte Decizia de îndrumare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 33 din 9 iunie 2008, aceasta nu poate fi considerată ca generatoare de speranţă legitimă la acordarea despăgubirilor solicitate, astfel încât să atragă aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, întrucât această decizie nu garantează reclamantei dreptul de a fi despăgubită pentru terenul preluat de către stat, şi nici un anumit cuantum al acestor despăgubiri.
Ceea ce realizează decizia menţionată este de a lămuri sensul unor prevederi legale în vederea aplicării lor în mod unitar de către instanţele judecătoreşti, însă modul în care se realizează această clarificare nu este generator de speranţă legitimă privitoare la îndreptăţirea de a fi despăgubit. Speranţa legitimă poate fi dedusă din dispoziţiile legii speciale, care instituie reguli clare de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, ceea ce nu este cazul în speţă, la nici un moment nefiind considerată posibilă acordarea de despăgubiri pe calea dreptului comun pentru imobilele expropriate în timpul regimului comunist.
În ce priveşte admisibilitatea formulării unei cereri de despăgubiri pentru imobilele retrocedate, Decizia de îndrumare nr. 33/2008 poate fi aplicată în speţă în măsura în care rezolvă conflictul de aplicabilitate dintre legea specială şi dispoziţiile Codului civil, această rezolvare fiind, însă, în sensul înlăturării de la aplicare a dispoziţiilor Codului civil de dispoziţiile legii speciale.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile şi în cazul de faţă:
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În Decizia de îndrumare nr. 33/2008 Curtea a conchis în sensul că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.
Instanţa a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare de retrocedare prin echivalent a imobilului expropriat de la A.D., aşa cum rezultă din înscrisul de la fila 58 dosar, astfel încât, având în vedere acest aspect şi argumentele de mai sus s-a respins acţiunea formulată ca inadmisibilă, nefiind posibilă acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în perioada regimului comunist în alt cadru legal decât cel stabilit de legea specială incidentă, în speţă Legea nr. 10/2001.
La adoptarea acestei hotărâri s-a avut în vedere şi faptul că, pentru lipsa de folosinţă a unui imobil preluat de către stat nu există nici o prevedere legală care să îndreptăţească fostul proprietar la o reparaţie în acest sens, singura reparaţie ce poate fi acordată vizând bunul propriu-zis sau contravaloarea acestuia, constă în măsurile reparatorii.
Dat fiind că imobilele preluate de către stat în perioada comunistă beneficiază de o reglementare proprie prin intermediul legilor de reparaţie anterior indicate, nefiindu-le aplicabile prevederile dreptului comun, inexistenţa în cadrul legilor de reparaţie, în speţă Legea nr. 10/2001 - a unei reglementări a dreptului la despăgubire pentru lipsa de folosinţă a imobilului preluat de către stat conduce la concluzia inexistenţei unui drept la despăgubire a foştilor titulari ai dreptului de proprietate, deci şi a reclamantei, pentru lipsa de folosinţă a imobilelor astfel preluate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A.M.L., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, arătând că aceasta este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Arată că, asupra admisibilităţii acţiunii, s-a reţinut că, în măsura în care este sesizată cu o cerere de revendicare a unui imobil preluat de statul comunist, întemeiată pe dreptul comun, instanţa de judecată este competentă potrivit plenitudinii de jurisdicţie recunoscute de art. 21 din Constituţie, să se pronunţe asupra fondului cererilor care se referă la acest gen de situaţii.
În conformitate cu principiul liberei opţiuni şi electa una via, arată că, prezenta acţiune nu a fost întemeiată în baza Legii speciale administrative nr. 10/2001, ci în baza dreptului comun în materie, respectiv dispoziţiile art. 480-481 şi următoarele C. civ., raportat la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi dispoziţiile art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului coroborat cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Convenţie.
Mai arată că, în ceea ce priveşte soluţia adoptată de către instanţa de fond, aceasta din urmă a procedat la interpretarea nesistematică a prevederilor art. 480-481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Arată că, instanţa de fond nu putea judeca, cauza pe fond, decât recurgând la operaţiunea de analizare prin comparare a titlurilor deduse judecăţii.
Cu privire la acordarea în natură a imobilului sau prin echivalent, arată că instanţa de judecată trebuia să reţină prioritatea normelor cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în raport cu legislaţia naţională cu trimitere la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Consideră că instanţa trebuia să suplimenteze probatoriul şi prin efectuarea unei expertize de specialitate pentru stabilirea concretă a valorii imobilului revendicat într-adevăr, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele trecute în proprietatea statului în mod abuziv, repararea prejudiciului ar presupune urmărirea unei proceduri prealabile reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură pe care susţine că nu a urmat-o.
S-a invocat imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, având la alegere una din cele două căi, astfel cum prevede şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, precum şi incidenţa prevederilor art. 481 C. civ., susţinându-se că exproprierea terenului în litigiu, în suprafaţă de 400 mp s-a făcut fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., art. 480-481 C. civ., pct. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului, şi dispoziţiile art. 11, 20, 44 şi 46 din Constituţia României, republicată.
La data de 24 aprilie 2012 intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În şedinţa publică din data de 27 aprilie 2012, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie recalificarea căii de atac, ca fiind apel, nu recurs, în raport de valoarea obiectului litigiului şi de dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 6082/2012 din 10 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A.M.L.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Obiectul prezentei acţiuni l-a reprezentat atât revendicarea în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului a imobilului în litigiu aparţinând autorului A.D., cât şi restituirea fructelor, arătând că Statul Român a dat dovada de rea credinţă, întrucât acesta a preluat un imobil şi teren, fără titlu valabil, în baza unui act ce contravenea Constituţiei, precum şi Tratatelor Internaţionale la care România era parte.
S-a susţinut că deposedarea autorului reclamantei a fost abuzivă şi ilegală, iar exproprierea terenului s-a făcut fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de Constituţie şi art. 481 C. civ.
În ceea ce priveşte critica greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului A.D., fiind expropriat în baza Decretului nr. 27/1982, anexa 1, poziţia 26.
Anterior solicitărilor de restituire menţionate anterior, reclamanta nu a mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanţa de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată şi prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite (pct. I), în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Sub acest aspect, decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.
S-a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme, prin care s-a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor, şi că în acest sens este şi Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În contextul în care acţiunea de faţă, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorului său, şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în 2011, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Această concluzie rezultă şi din interpretarea prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că prin imobilele preluate în mod abuziv, se înţelege orice imobil preluat de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că persoanele în cauză pot să-şi exercite dreptul lor numai potrivit reglementării legii speciale.
Existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. şi cel prevăzut de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda şi care vizează, în cazul revendicării compararea titlurilor exhibate de părţi şi originii acestora pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul electa una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.
Este adevărat că art. 480 C. civ., text legal în vigoare la data formulării acţiunii, nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), neputându-se susţine cu temei că se încalcă accesul la justiţie prin recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.
De altfel, a considera că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).
Pe de altă parte trebuie avut în vedere că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei”.
Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului sau dacă nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în raport de elemente se constată că reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat şi că acţiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.
Totodată, reclamanta nu are nici „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului său pentru că prin decizia în interesul legii pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată - că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României, 2005).
Instanţa europeană a statuat că simpla pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective”.
Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză nu s-a dovedit că reclamanta mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Aşadar, în condiţiile în care nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun”, în existenţa unei speranţe legitime în legătură cu aceasta, se constată că acţiunea a fost soluţionată corect, sub aspectul ambelor capete de cerere.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs reclamanta A.M.L. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Măsura de preluare a imobilului de către Statul Român a fost una abuzivă, fiind luată cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 27 din 1982 şi a celorlalte prevederi legale în vigoare la acea dată, referitoare la dreptul de proprietate şi care erau cuprinse în Constituţia din 1948, în Codul Civil, dar şi în Declaraţia universală a drepturilor omului.
S-a învederat că specific acţiunii în revendicare imobiliară este compararea titlurilor aflate în conflict, urmând a se acorda preferinţă aceluia care apare ca fiind mai caracterizat.
Astfel atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel care a validat hotărârea fondului, a respins acţiunea privind revendicare imobiliară pe dreptul comun. Argumentele instanţei că trebuia respectat principiul securităţii raporturilor juridice şi faptul că subsemnata nu a deţinut un bun în sensul Convenţiei sunt total eronate.
Instanţa de apel când a soluţionat speţa de faţă nu a ţinut cont de legislaţia română care reglementează dreptul de proprietate şi modalitatea de apărare a dreptului de proprietate, ci a încercat să se substituie Curţii Europene a Dreptului Omului, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale.
Potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate este un drept real, opozabil erga omnes, imprescriptibil, care nu se pierde prin neuz.
Instanţa a refuzat să aplice aceste dispoziţii legale, care protejează dreptul de proprietate, cu motivarea că, potrivit jurisprudenţei convenţionale, subsemnata nu mai are un bun actual, dar, prin compararea titlurilor aflate în conflict, rezultă în mod evident că titlul subsemnatei era preferabil.
Mai mult, în conformitate cu art. 8 din Constituţia în vigoare la acea dată, proprietatea particulară şi dreptul la moştenire erau garantate şi recunoscute de lege.
Limitarea dreptului de proprietate se putea realiza numai în condiţiile prevăzute limitativ la art. 10 şi art. 11 din Constituţie, potrivit cărora exproprierea se putea realiza numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, putând fi trecute în proprietatea statului imobilele ce nu aveau destinaţia de locuinţe, cum ar fi băncile sau societăţile de asigurare.
Acest Decret contravenea şi Declaraţiei universale a drepturilor omului adoptată în anul 1948 şi la care România era parte semnatară şi care la art. 17 prevede ca "orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât şi în asociere cu alţii, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Nu în ultimul rând, Decretul nr. 27/1982 încălca prevederile Codului civil Român care la art. 481 dispune: „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Doctrina a admis în unanimitate ca singurele modalităţi care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea şi ocupaţiunea, în lipsa unei asemenea probe, acţiunea în revendicare se rezolvă prin compararea titlurilor reclamantului şi pârâtului.
A mai arătat că, în susţinerea cererii de chemare în judecată, s-a prevalat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care Statul Român a fost condamnat în nenumărate rânduri să restituie imobilele preluate de la foştii proprietari sau să plătească despăgubiri acestora, precum şi de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „bunul” persoanei interesate poate consta chiar în interesul de a i se restitui imobilul în natură de către cumpărători. (Hotărârea din 1 decembrie 2005 în cauza Păduraru împotriva României).
De asemenea, potrivit art. 20 din Constituţia României, reglementarea internă a proprietăţii private trebuie să fie realizată în concordanţă totală cu reglementările internaţionale în această materie, acestea din urmă având prioritate în faţa legilor interne, cu excepţia cazului în care acestea din urmă sunt mai favorabile.
Prin urmare art. 20 din Constituţia României impune legislativului obligaţia de a adopta legi conforme Convenţiei europene a drepturilor omului, a Pactelor şi Tratatelor la care România este parte, iar instanţelor judecătoreşti obligaţia de a soluţiona cauzele având în vedere în principal principiile Convenţiei şi hotărârile pronunţate de Curte.
Nu se poate susţine că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuie respinsă, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a reparaţiilor persoanelor deposedate în mod abuziv, prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat.
Astfel, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu funcţionează, aşadar despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001 şi care ar putea fi acordate prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ nu sunt efective, ci iluzorii.
Aceasta se datorează şi caracterului neclar, greoi şi ineficient al procedurii de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001, legea specială de reparaţie, neputând determina o reparare rapidă, eficientă şi efectivă a prejudiciului cauzat foştilor proprietari prin preluarea abuzivă a bunului.
În continuarea expunerii motivelor de recurs, recurenta a făcut trimitere la mai multe cauze soluţionate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra României, exemplificând cauza Katz contra României, cauza Faimblat contra României, cauza Ruxanda Ionescu contra României, cauza Matache şi alţii contra României.
Faţă de cele expuse recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate şi în rejudecare admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A.M.L. este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Problema de drept în discuţie este analiza posibilităţii reclamantei - recurente de a solicita restituirea bunului în litigiu pe calea dreptului comun fără ca aceasta să uzeze de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Această problemă de drept a fost rezolvată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., care a stabilit, în urma admiterii recursului că problema concursului dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, pentru valorificarea pretenţiilor sale reclamanta - recurentă trebuia să uzeze de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci să respecte legislaţia naţională în legătură cu dreptul respectiv.
Conform jurisprudenţei actuale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie ca, de altfel, nici art. 6 din Convenţie nu restrâng libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, fiindu-le recunoscută o marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul Român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condiţiile Legii nr. 10/2001, în raport de care reclamanta nu a uzat de această procedură.
Imobilul solicitat în prezenta cauză nu se află în patrimoniul reclamantei şi nici nu există o hotărâre de recunoaştere din partea unei instanţe de judecată a dreptului respectiv, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
De asemenea, reclamanta - recurentă nu are nicio speranţă legitimă de a-l obţine în cadrul unei acţiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece demersul acesteia nu se sprijină pe dispoziţiile legale actuale.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de reclamantă va fi respins, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 6082 din 10 mai 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1550/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1625/2013. Civil → |
|---|
