ICCJ. Decizia nr. 1806/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1806/2013
Dosar nr. 180/103/2011
Şedinţa publică din 1 aprilie 2013
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă, la data de 18 ianuarie 2011, sub nr. 180/103/2011, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul P.G.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Piatra Neamţ şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:
- restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 946 mp, amplasat între Hotel „C.”, Teatrul Tineretului şi zidul de piatră al Bisericii „Sf. Ioan”, teren pe care s-a aflat restaurantul „L.C.”, proprietatea bunicului său, cât şi preţul concesiunii, ca beneficiu nerealizat;
- despăgubiri băneşti pentru imobilul restaurant „L.C.”, în suprafaţă construită de 328 mp, în prezent demolat, în valoare de 1.069.491 lei (RON), echivalentul a 304.221 euro, potrivit expertizei judiciare dispuse de Curtea de Apel Bacău;
- dobânzile aferente acestui imobil, începând cu data când creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă, respectiv de la însuşirea expertizei judiciare şi până la plata efectivă a despăgubirilor băneşti;
- daune morale pentru starea psihică şi de sănătate, cât şi disconfortul provocat în ultimii 10 ani de către autorităţile române, fie ele administrative sau judiciare, în cuantum de 150.000 RON;
- cheltuieli de judecată, începând cu data primei notificări şi până la finalizarea acestui proces.
Prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 12 octombrie 2011, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
După adoptarea Legii nr. 10/2001, numitul P.G.G., tatăl reclamantului (decedat la data de 17 februarie 2008), a comunicat Primăriei municipiului Piatra Neamţ notificarea prevăzută de art. 21 din lege, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc N.T. sub nr. 203 din 14 februarie 2002, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului naţionalizat în anul 1948, fără plata vreunei despăgubiri, din proprietatea tatălui său, constând în construcţia cu trei camere mari cu suprafaţa de 60 mp reprezentată de restaurantul ce purta denumirea „L.C.“, amplasată în Piatra Neamţ, în prezent Piaţa Ştefan cel Mare, şi circa 500 mp teren aferent. În subsidiar, pentru cazul în care nu este posibilă restituirea, notificatorul a solicitat achitarea contravalorii celor două imobile, prin stabilirea valorii reale la data exproprierii şi aplicarea indicelui de inflaţie din momentul plăţii efective, cu observarea faptului că obiectivul era un spaţiu comercial ce aducea venituri substanţiale şi a amplasamentului acestuia.
Întrucât Primarul municipiului Piatra Neamţ nu a dat curs respectivei notificări în termenele impuse prin legea specială, la 7 februarie 2003 autorul reclamantului s-a adresat instanţei de judecată (Dosarul civil nr. 771/2003 al Judecătoriei Piatra Neamţ), obţinând Sentinţa civilă nr. 720 din 26 februarie 2003, prin care Primăria municipiului Piatra Neamţ a fost obligată să emită dispoziţie motivată de soluţionare a cererii numitului P.G.G. privind acordarea măsurilor reparatorii corespunzătoare dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi să plătească acestuia daune cominatorii de câte 150.000 lei (ROL) pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la emiterea efectivă a dispoziţiei prevăzute de art. 23 alin. (1) din lege. Această sentinţă a devenit definitivă prin Decizia civilă nr. 473AC din 15 mai 2003 a Tribunalului Neamţ şi irevocabilă prin nerecurarea acestei din urmă decizii.
Primarul municipiului Piatra Neamţ a executat sentinţa judecătoriei benevol, emiţând Dispoziţia de respingere a cererii de restituire a imobilului solicitat de notificator nr. 517 din 21 aprilie 2003, motivat de faptul că nu a fost dovedit dreptul de proprietate asupra respectivului imobil. Dispoziţia emisă a fost contestată în justiţie, în Dosarul civil nr. 1161/C/2003 al Tribunalului Neamţ, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 272C din 15 iulie 2003, prin care contestaţia notificatorului a fost respinsă ca nefondată, pe considerentul avut în vedere şi de primar, acela că nu a fost exhibat de către contestator un titlu care să ateste în mod indubitabil proprietatea asupra bunurilor imobile revendicate. După ce apelul declarat de contestator împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins ca nefondat (Decizia civilă nr. 95 din 10 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bacău), secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 3258 din 21 aprilie 2005, prin care a admis recursul aceluiaşi contestator şi a casat această decizie cu trimiterea pentru rejudecarea a apelului de către aceiaşi instanţă.
După cel de-al doilea ciclu procesual în apel, soluţia a fost schimbată în totalitate, prin Decizia nr. 42 din 23 martie 2006 Curtea de Apel Bacău admiţând atât apelul contestatorului, cât şi contestaţia acestuia şi dispunând anularea dispoziţiei emise de Primarul municipiului Piatra Neamţ. Instanţa de apel a stabilit, pe fondul pretenţiilor contestatorului-notificator, că deoarece terenul aferent restaurantului demolat este afectat, în prezent, de spaţii verzi, alei de acces şi reţeaua electrică de iluminat public din incinta Parcului Tineretului din intravilanul municipiului Piatra Neamţ, Piaţa Ştefan cel Mare, iar conform listei de patrimoniu pentru acest municipiu, Parcul Tineretului face parte din domeniul public al municipalităţii, restituirea în natură apare ca imposibilă, situaţie în care potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea pe care legea o avea la data pronunţării deciziei de către Curtea de Apel Bacău), entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite alte bunuri sau servicii în compensare ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Date fiind expertizele tehnice în specialităţile construcţii civile şi topografie efectuate în cauză, prin care s-a procedat la evaluarea celor două imobile conform dispoziţiilor art. 10 alin. (8) şi (9), prin dispozitivul deciziei analizate, instanţa de apel a stabilit „valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat compus din restaurantul „L.C.”, amplasat între Hotelul „C.”, Teatrul Tineretului şi zidul de piatră al Bisericii Sf. Ioan, astfel: pentru construcţii valoarea de 560.204 lei (RON); pentru terenul aferent în suprafaţă de 946 mp (restaurant 328 mp şi terasă aferentă restaurantului 618 mp) valoarea de 1.319.821,36 lei (RON).
Recursul declarat de contestator împotriva hotărârii instanţei de apel a făcut obiectul Dosarului nr. 9228/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care l-a respins ca nefondat, pronunţând în acest sens Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006, în ale cărei considerente au fost analizate şi înlăturate, în mod distinct, toate criticile făcute de recurent, legate de:
- greşita nerestituire în natură a imobilelor notificate, prin compensare cu alte bunuri identice - instanţele judecătoreşti nu pot obliga la restituire prin echivalent într-o anumită zonă a oraşului, nu pot stabili atribuirea altor imobile în compensare, unitatea deţinătoare fiind cea care face oferta;
- greşita modalitate de reparaţie prin echivalent şi nu prin despăgubiri băneşti - art. 36 din Legea nr. 10/2001, invocat de către contestator drept temei al acestei solicitări, a fost abrogat expres prin art. 33 din Legea nr. 247/2005, prevederile acestui din urmă act normativ sunt de imediată aplicare, iar măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de Curtea de Apel Bacău urmează a fi convertite în titluri de despăgubire, în procedura de acordare a despăgubirilor, reglementată în Titlul VII referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005;
- stabilirea dreptului la reparaţii fără ca acestea să reflecte valoarea reală actuală de circulaţie a imobilelor - instanţa de apel a avut în vedere concluziile expertizelor tehnice efectuate în cauză, bazate pe noile criterii de evaluare;
- neacordarea de dobânzi pentru perioada cât a durat soluţionarea notificării - cererea nu putea fi primită fiindcă, pe de o parte, nu este prevăzută de lege, iar, pe de altă parte, numai o creanţă certă poate produce dobânzi.
Aşadar, cu privire la imobilele care au aparţinut bunicului patern al reclamantului, instanţele de judecată şi-au spus părerea în mod definitiv şi irevocabil.
În aceste condiţii, în măsura în care lucrurile ar decurge astfel cum a reţinut Înalta curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006, iar Comisia Centrală şi-ar însuşi valoarea stabilită judecătoreşte pentru măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pentru imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001 (în sumă totală de 1.880.025,36 lei, echivalentul actual a aproape 440.000 euro, mult peste ceea ce pretindea, iniţial, defunctul P.G.G.), numai la aceasta mai este îndreptăţit, în prezent, reclamantul, în niciun caz el neavând posibilitatea de a apela la o altă judecată, cu aceeaşi finalitate, oricare ar fi noul temei juridic invocat. Hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia proprietăţii cu privire la statul român nu este aplicabilă şi persoanelor care au finalizat, deja, procedura specială sau chiar una de drept comun, cu privire la imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, în perioada de referinţă, astfel cum eronat consideră reclamantul, pentru că aceasta ar însemna ca toţi cei îndreptăţiţi şi nemulţumiţi de modalitatea în care le-au fost soluţionate notificările formulate să declanşeze noi procese, cu pretenţia de a se schimba, în privinţa lor, cele statuate cu autoritate de lucru judecat.
Ca atare, reclamantul, în calitate de unic moştenitor legal al contestatorului-notificator, nu mai poate beneficia în prezent decât de executarea hotărârii Curţii de Apel Bacău, astfel cum aceasta a fost pronunţată şi menţinută de instanţa supremă, şi indiferent de felul în care instituţiile statului, cu atribuţii în acest scop, vor înţelege să şi le îndeplinească, desigur, existând posibilitatea ca România, la fel ca în numeroase alte cauze similare, să fie condamnată la plata de despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru neexecutarea corespunzătoare şi la timp a hotărârii judecătoreşti al cărei beneficiar este reclamantul, care are, deja, în acest scop, trei dosare înregistrate pe rolul instanţei europene (cererile nr. 16120/2004 - imposibilitatea executării unei hotărâri definitive, nr. 2562/2007 - revendicarea unui imobil şi, respectiv, nr. 17329/2008). Este adevărat că într-una dintre adresele comunicate de Curte, în dosarul format pentru revendicarea unui imobil, reclamantul a fost informat că „secţia a treia a adoptat hotărârea-pilot în cauzele Atanasiu şi Poenaru şi Solon c. României, care priveşte o chestiune similară cu cea din cererea dumneavoastră“, dar întrucât reclamantul nu a pus şi la dispoziţia tribunalului copia cererii depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa nu poate verifica dacă, într-adevăr, este vorba de o similitudine şi până unde merge aceasta.
De altfel, chiar considerentele hotărârii-pilot invocate şi cele din comentariile de specialitate făcute pe marginea acesteia, depuse chiar de reclamant la dosar, conţin considerentele care impun respingerea acţiunii de faţă ca neîntemeiată. În cauză, nu este vorba de nicio situaţie similară cu cea din hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului indicate de către reclamant, şi anume nu ne aflăm în prezenţa unei acţiuni în revendicare respinsă pentru că există mecanismul procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru obţinerea de despăgubiri, pentru a se aprecia că reclamantului i se încalcă dreptul de acces la o instanţă, dată fiind ineficienţa respectivului mecanism de despăgubire, ci respingerea acţiunii este determinată de faptul că autorul reclamantului a optat să uzeze de această procedură specială, pe care a parcurs-o până la capăt, situaţie care, în momentul de faţă, nu mai poate fi schimbată.
Nu-i mai puţin adevărat că autoritatea judecătorească este, până la adoptarea unor măsuri eficiente de către Guvern şi Parlament în materia retrocedărilor (pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit un termen ce expiră în aprilie 2011), singura în măsură să compenseze, într-o oarecare măsură, lipsurile imputate de Curte Statului Român, fiind obligată, în acest scop, să asigure un mecanism eficient de tratare a acţiunilor legate de imobilele naţionalizate, dar aceasta vizează acţiunile în curs de judecată sau viitoare şi nicidecum pe cele soluţionate deja, în mod irevocabil, cum s-a întâmplat în cazul reclamantului.
În mod neîndoielnic, hotărârea dată de Curtea Europeană la 12 octombrie 2010, în cauza Atanasiu ş.a. vs. România, vizează doar cauzele aflate pe rolul Curţii, nu şi cele în curs de judecată în faţa instanţelor interne şi deci, cu atât mai puţin, cauzele soluţionate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. De altfel, în chiar adresa din 29 octombrie 2010, Curtea arată, în mod expres, că în vederea evaluării situaţiei de fapt din cererea reclamantului, înregistrată sub nr. 2562/2007, este necesar ca acesta să o informeze dacă a formulat cereri în baza legilor de restituire (Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2000 şi Legea nr. 247/2005), iar în caz afirmativ, să trimită Curţii informaţii despre situaţia actuală a cererilor sale. Or, situaţia actuală a Notificării nr. 203 din 14 februarie 2002 este cea mai sus descrisă, în prezenta hotărâre.
Un argument în plus pentru respingerea acţiunii de faţă se regăseşte în acelaşi articol, apărut chiar a doua zi după pronunţarea hotărârii-pilot: „Prin termenul limită de 18 luni acordat ţării noastre pentru a rezolva problema restituirilor în materia proprietăţii, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele pilot împotriva României aduce o speranţă concretă foştilor proprietari sau urmaşilor acestora, care încă nu au fost despăgubiţi prin retrocedarea în natură a imobilelor confiscate de regimul comunist sau prin compensaţii băneşti, şi ale căror dosare de restituire sunt blocate fie în sertarele A.N.R.P., fie pe rolul instanţelor de judecată“. În mod evident, dosarul de restituire care priveşte imobilul în litigiu nu a fost şi nu este blocat pe rolul instanţelor de judecată, dimpotrivă, acestea spunându-şi în mod irevocabil cuvântul.
Trebuie arătat, însă, că reclamantul se află, are încă posibilitatea de a primi în natură întreaga suprafaţă sau măcar o parte din terenul menţionat în decizia Curţii de Apel Bacău, în măsura în care acest lucru este posibil, tocmai urmare a hotărârilor de consiliu local la care a făcut referire, întrucât se pare că, într-adevăr, retrecerea acestuia, după declanşarea procesului de revendicare, în domeniul public al municipalităţii, constituie nu numai un abuz, ci şi o încălcare a irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte juridice în alte domenii, ieşind din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ, pe care, însă, instanţa civilă de drept comun nu le poate nici cenzura, nici remedia şi nici măcar constata.
Această din urmă afirmaţie a instanţei decurge din aceea că, în procedura de plată a despăgubirilor, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, la art. 16 alin. (4), că „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură“, după care va proceda la centralizarea dosarelor în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă (alin. (5)).
Dacă acestea sunt considerentele pentru care a fost respins primul capăt de cerere din acţiunea de faţă, cu privire la despăgubirile solicitate pentru construcţie, tribunalul a reţinut că, în soluţionarea acestei cereri, calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice rezultă nu numai din obiectul său concret (pretenţia reclamantului de a fi despăgubit de însuşi Statul Român, faţă de care nu există autoritate de lucru judecat, pentru construcţia preluată de la autorul său şi demolată în anul 1962), dar şi din textul Legii nr. 10/2001, care, în art. 28 alin. (3), în redactarea ulterioară republicării din septembrie 2005, cu referire, este adevărat, la o situaţie specială, de excepţie, arată că: „În cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege“. Pretenţiile reclamantului în această privinţă nu pot fi, însă, sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de reparare a prejudiciului creat fostului proprietar, altele decât cele stabilite de Curtea de Apel Bacău, şi ele vor fi, desigur, realizate la modul efectiv în procedura de executare a respectivei hotărâri judecătoreşti, executare în scopul căreia reclamantul a susţinut, fără a dovedi în vreun fel, că ar fi făcut nenumărate demersuri rămase fără rezultat, iar pârâtul Municipiul Piatra Neamţ a arătat că dosarul aferent Notificării nr. 203/2002 a fost trimis Instituţiei Prefectului - judeţul Neamţ, pentru centralizare şi înaintare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea aducerii la îndeplinire a celor stabilite de instanţele judecătoreşti.
Prin Decizia civilă nr. 14 din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Municipiul Piatra Neamţ împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul a solicitat prin acţiunea introductivă restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 946 mp, pe care s-a aflat restaurantul „L.C.”, proprietatea bunicului său P.G.G., cât şi preţul concesiunii ca beneficiu nerealizat; despăgubiri băneşti pentru imobilul restaurant de 1.008.367 lei; dobânzile aferente acestui imobil de la data când creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă şi până la plata efectivă a despăgubirilor băneşti; daune morale de 150.000 lei şi cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 272 din 15 iulie 2003, Tribunalul Neamţ a respins contestaţia contestatorului P.G.G. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piatra Neamţ, prin care a solicitat desfiinţarea Dispoziţiei nr. 517 din 21 aprilie 2003 şi restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului compus din construcţii şi teren situat în Municipiul Piatra Neamţ, Piaţa Mihail Kogălniceanu nr. 19 (actualmente Piaţa Ştefan cel Mare).
Prin Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Bacău (în rejudecare), s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sentinţa, s-a admis contestaţia, s-a anulat Dispoziţia nr. 517/2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamţ şi s-a stabilit valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, compus din restaurantul „L.C.”, respectiv pentru construcţii valoarea de 560.204 RON şi pentru teren aferent în suprafaţă totală de 946 mp (restaurant 328 mp şi terasa 618 mp) suma de 1.319.821,36 RON.
Ulterior, ca urmare a recursului formulat de reclamantul P.G.G. împotriva Deciziei nr. 42 din 23 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 9050 din 19 noiembrie 2006, a respins ca nefondat recursul formulat.
Se constată astfel, în raport de cererea formulată de reclamant şi hotărârile judecătoreşti pronunţate, că reclamantul solicită restituirea aceloraşi imobile, respectiv terenul şi contravaloarea imobilului construcţie asupra cărora s-a purtat litigiul în contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către tatăl său.
Recurentul-reclamant a promovat acţiunea ca moştenitor al tatălui său P.G.G., decedat la data de 17 februarie 2008, apreciind că în situaţia în care nu a primit despăgubirile acordate autorului său prin hotărârile menţionate, este încă titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor.
În această situaţie nu se poate primi susţinerea apelantului-pârât în sensul că reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă în cauză, nefiind străin de fosta proprietate a bunicului său.
Se va aprecia însă că din momentul judecăţii anterioare, prin care tatălui reclamantului i s-au stabilit măsuri reparatorii pentru imobilele al căror proprietar a fost autorul său, măsuri reparatorii prin echivalent, dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză nu mai există, reclamantul fiind îndreptăţit doar la măsurile reparatorii pe care trebuia să le primească autorul său.
Astfel, nedovedindu-şi dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate, în mod corect acţiunea a fost respinsă.
Nu se va putea reţine nici excepţia inadmisibilităţii invocate de apelantul-pârât, întrucât reclamantul a formulat o acţiune în revendicare în nume propriu, în temeiul art. 480 C. civ., situaţie în care instanţa în mod corect i-a examinat cauza, neavând relevanţă asupra accesului la justiţie a acestuia judecata anterioară purtată de autorul său.
Trebuie menţionat că apelantul-reclamant, în motivarea apelului, a invocat aspecte vizând menţiunile din considerentele hotărârii referitoare la inexistenţa cererii sale formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la aprecierile făcute de instanţă asupra acesteia, însă aceste menţiuni s-au făcut în contextul motivării şi argumentării soluţiei pronunţate, neconducând ele însele la respingerea acţiunii.
Faptul că reclamantul a invocat ca temei al acţiunii dispoziţiile art. 480 C. civ., invocând şi situaţia juridică nouă a terenului care a fost trecut din proprietatea publică în proprietate privată după pronunţarea hotărârii privind contestaţia la Legea nr. 10/2001, nu conduc la admiterea acţiunii, întrucât acesta nu mai are un drept de proprietate asupra imobilelor în cauză, aşa cum s-a arătat anterior.
Referirile efectuate de apelantul-reclamant la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 7 şi art. 16 din Legea nr. 247/2005 nu vor putea fi reţinute şi analizate în cauză, întrucât cauza a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. (în vigoare la data promovării acţiunii), chiar dacă instanţa de fond în contextul motivării a făcut unele aprecieri referitoare la dispoziţiile menţionate.
Este adevărat că instanţa de fond în motivare face unele aprecieri care sunt în contradicţie cu soluţia pronunţată, acestea urmând a fi substituite cu prezenta motivare, însă cu menţinerea soluţiei pronunţate în cauză, soluţie care este corectă.
De asemenea, nu se va putea reţine susţinerea apelantului-reclamant referitoare la faptul că i s-a încălcat dreptul de acces la un tribunal şi aparenţa de parţialitate subiectivă a judecătorului cauzei, întrucât cauza i-a fost examinată de un judecător, care şi-a exprimat opinia, motivând soluţia pronunţată în raport de actele dosarului.
Deşi apelantul-reclamant invocă şi faptul că a fost încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice prin legile succesive aplicate de instanţă, nu precizează concret în ce mod a fost încălcat acest principiu şi tocmai în considerarea acestui principiu s-a avut în vedere hotărârea pronunţată pentru soluţionarea contestaţiei la Legea nr. 10/2001, formulată de autorul său.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
1. Soluţia vădit netemeinică a instanţelor de fond şi apel se sprijină pe temeiul că notificarea privind imobilul litigios a fost finalizată prin contestaţia în baza Legii nr. 10/2001, fiind în mod irevocabil stabilit dreptul la despăgubiri prin Decizia nr. 42/2006 a Curţii de Apel Bacău.
Recurentul susţine că instanţele de fond şi apel încearcă să-l deposedeze pentru a doua oară de bunul său, prin greşita interpretare a probelor din dosar. Deşi a învederat instanţelor că cererea sa este formulată în baza unui temei juridic nou faţă de cel avut anterior, iar situaţia juridică a terenului pe care îl revendică s-a schimbat din domeniul public (anul 2006, când s-a pronunţat Curtea de Apel Bacău prin Decizia nr. 42/2006) în domeniul privat (anii 2009-2011), acestea au refuzat să dea curs cererii sale.
Trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat a creat posibilitatea revendicării în natură, astfel că situaţia juridică a terenului avută în vedere de Curtea de Apel Bacău la pronunţarea Deciziei nr. 42/2006 nu mai este de actualitate. În cazul în care s-ar fi acceptat despăgubirile din Decizia civilă nr. 42/2006 a Curţii de Apel Bacău, iar acestea ar fi fost plătite până în momentul de faţă, nu într-o manieră teoretică şi iluzorie, poate instanţele de fond şi apel ar fi avut dreptate că nu ar mai fi îndreptăţit la revendicarea în natură, deoarece anterior s-a statuat irevocabil dreptul la despăgubiri. Recurentul susţine că întrucât acest drept la despăgubiri i-a fost recunoscut „teoretic şi iluzoriu”, până în momentul de faţă nefiindu-i plătită nicio sumă de bani pentru imobilul al cărui proprietar de drept este, îi conferă dreptul să solicite restituirea în natură, atâta timp cât terenul a fost trecut din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâri succesive ale consiliului local.
Toate acestea sunt susţinute în mod imperativ de Legea nr. 10/2001, care la art. 7 stipulează regula restituirii în natură şi faptul că atunci când restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Recurentul susţine că a solicitat permanent în natură acest imobil, ca, de altfel, şi în plângerea individuală adresată împotriva Statului Român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar prin modul de soluţionare a acţiunii sale în revendicare, având în vedere situaţia sa particulară, sunt încălcate dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, unde se arată că restituirea în natură, acolo unde este posibilă, este obligatorie. Or, când Statul Român a fost condamnat prin hotărârea-pilot Atanasiu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie avută în vedere situaţia particulară a reclamantului. Astfel, în cazul de faţă, situaţia particulară pe care instanţele de fond şi apel au refuzat să o constate şi să se pronunţe asupra ei este tocmai regimul juridic al terenului revendicat, respectiv domeniul privat al municipiului Piatra Neamţ, cât şi temeiul juridic nou al acţiunii promovate.
Instanţele de fond şi apel încalcă dreptul de acces la un tribunal, prin refuzul de a judeca pretenţiile deduse judecăţii în noul context juridic, acestea motivând pro causa că notificarea a fost soluţionată, în mod irevocabil, de instanţele de judecată. Practic, este o altă formă de a declara acţiunea în revendicare inadmisibilă, din moment ce tribunalul şi curtea de apel susţin că notificarea a fost soluţionată în mod irevocabil de instanţele de judecată, astfel că prezenta acţiune practic nici nu a mai fost analizată sub toate aspectele invocate.
Aparenţa de parţialitate subiectivă a judecătorului de fond este destul de evidentă şi aduce atingere art. 6 din Convenţie, acesta exprimându-şi personal opinia în motivarea hotărârii asupra drepturilor ce îi revin reclamantului, altele decât cele stabilite în hotărârile irevocabile.
Mai mult decât atât, instanţa de apel nici nu sancţionează această conduită a judecătorului fondului, reţinând că „.. cauza i-a fost examinată de un judecător, ce şi-a exprimat opinia, motivând soluţia pronunţată în raport de actele dosarului”. Nimic mai fals, în contextul în care rezultă foarte clar din motivarea instanţei de fond că aceasta analizează soluţiile date de instanţele anterioare în cadrul contestaţiei în baza Legii nr. 10/2001 şi nu se referă absolut deloc la motivarea proprie, cum încearcă instanţa de apel prin motivare să inducă în eroare.
Cu toate acestea, tribunalul reţine că „reclamantul se află, are încă posibilitatea de a primi în natură întreaga suprafaţă ... tocmai urmare a hotărârilor de consiliu local la care a făcut referire, întrucât se pare că, într-adevăr, retrecerea acestuia, după declanşarea procesului de revendicare, în domeniul public al municipalităţii, constituie nu numai un abuz, ci şi o încălcare a irevocabilităţii actelor administrative puse în executare”.
Astfel, instanţa a motivat că reclamantul are dreptul la restituirea în natură a suprafeţei de 946 mp ce formează obiectul prezentei cereri, dat fiind că hotărârile succesive ale consiliului local sunt abuzive şi încalcă principiul irevocabilităţii actelor administrative, însă respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Există o contradicţie flagrantă între ceea ce susţine instanţa în motivare - că reclamantul are dreptul la restituirea în natură - şi soluţia de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată.
Or, în cauza Filipescu c. României, cererea nr. 34839/03, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind producătoare de efecte juridice nu doar soluţia consemnată în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, ci şi constatările instanţei reţinute în considerentele hotărârii".
Totodată, instanţa de fond, deşi reţine întreaga situaţie de fapt expusă de părţi, nu examinează argumentele reclamantului în mod efectiv, iar punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant (restituirea în natură) se regăseşte în motivarea sentinţei, însă nu şi în dispozitivul acesteia, astfel că raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei de respingere ca neîntemeiată a acţiunii nu întruneşte condiţiile impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 752 din 6 martie 2009.
Prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost stabilite în mod irevocabil condiţiile şi elementele „sine qua non" pentru ca o hotărâre judecătorească să fie pronunţată în mod legal. Or, în situaţia de faţă, tribunalul nu a ţinut cont de aceste elemente atunci când a pronunţat sentinţa, motivând în considerente existenţa dreptului la restituirea în natură, dar respingând acţiunea ca neîntemeiată. Rezultă astfel că atât raţionamentul logico-juridic, dar şi argumentele în baza cărora s-a ajuns la o astfel de soluţie sunt contrazise însăşi de considerentele, motivarea instanţei de fond.
Însă, instanţa de apel persistă în aceeaşi greşeală şi motivează că „este adevărat că instanţa de fond în motivare face unele aprecieri care sunt în contradicţie cu soluţia pronunţată … însă acestea sunt substituite cu prezenta motivare, cu menţinerea soluţiei pronunţate”. Or, este incalificabil ca acest motiv clar de casare a hotărârii, când există contradicţie evidentă între considerente şi dispozitiv, să nu fie sancţionat de instanţa de apel, având în vedere că ceea ce a reţinut instanţa de fond prin considerente este corect şi legal, însă motivarea acesteia nu s-a reflectat şi în soluţia pronunţată, aceasta fiind în totală contradicţie cu motivarea, dar şi cu realitatea de fapt şi de drept.
Totodată, instanţa de fond motivează că „dreptul la restituirea în natură există datorită art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 247/2005”.
Instanţa de fond a interpretat greşit textul de lege sus-menţionat, deoarece la baza respingerii cererii de restituire în natură se află Decizia civilă nr. 42/2006 a Curţii de Apel Bacău şi astfel nu mai suntem în faza administrativă (notificarea) avută în vedere de legiuitor. Or, în atare situaţie, dacă instanţa a respins cererea de restituire în natură, tot aceasta din urmă poate constata că, între timp, datorită intereselor Primăriei Piatra Neamţ acest teren a fost trecut din domeniul public în domeniul privat şi astfel poate fi restituit în natură. Astfel, prezenta acţiune în revendicare a fost introdusă pe un temei juridic nou şi pe o situaţie juridică nouă a terenului, pentru care până în prezent nu s-a primit o justă despăgubire sau restituirea în natură. Deci, Decizia civilă nr. 42/2006 a Curţii de Apel Bacău este teoretică şi iluzorie, trecând 5 ani de zile fără ca dreptul reclamantului să fie valorificat.
Faţă de acest cadru legal, apare ca fiind nu doar netemeinică şi nelegală, dar şi lipsită de sens motivaţia deciziei de apel că din moment ce prin cauza anterioară iniţiată de autor s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, atunci nu mai subzistă dreptul de proprietate asupra imobilelor, pe care reclamantul l-a dobândit prin moştenire de la bunicul său.
Dacă s-ar lua în considerare ceea ce motivează instanţa de fond, atunci s-ar încălca grav principiul simetriei juridice în sensul că, dacă respingerea restituirii în natură s-a făcut de o instanţă de judecată, atunci admiterea cererii şi constatarea nelegalităţii respingerii cererii de restituire în natură trebuie să se facă tot de o instanţă de judecată, deoarece Secretariatul Comisiei Centrale nu poate constata că cele reţinute în hotărârea judecătorească sunt nelegale.
În concluzie, singura în măsură să se pronunţe asupra restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 946 mp situat în Parcul Tineretului din Piatra Neamţ, ca urmare a trecerii din domeniul public în domeniul privat prin 4 hotărâri succesive ale consiliului local, este instanţa de judecată învestită cu prezenta acţiune în revendicare având un temei juridic nou, dar şi situaţia juridică nouă - domeniu privat - a terenului.
Mai mult decât atât, potrivit Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale s-a stabilit în mod irevocabil şi obligatoriu pentru instanţele naţionale că „art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001”. Argumentaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constat şi în faptul că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, cât şi art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, astfel că unui raport juridic nu i se poate aplica o dispoziţie legală care încă nu exista în momentul când el s-a născut.
Totodată, principiul securităţii raporturilor juridice a fost grav violat prin aceste legi succesive, aplicate haotic de instanţele de judecată, fără să lectureze Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, de unde rezultă în mod irevocabil şi obligatoriu pentru instanţele de judecată (art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.) că legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot cursul procesului (Legea nr. 10/2001).
2. Motivarea instanţei de apel cu privire la calitatea procesuală activă şi la dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunurilor moştenite de la bunicul său este greşită şi contradictorie.
Astfel, instanţa de apel motivează la paragraful 2 că „nu se poate primi afirmaţia recurentului-pârât în sensul că reclamantul nu ar mai avea calitate procesuală activă în cauză, nefiind străin de fosta proprietate a bunicului său”. Însă, imediat, la paragraful 3, susţine că „din momentul judecăţii anterioare prin care tatălui său i s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent, dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză nu mai există, reclamantul fiind îndreptăţit doar la măsurile reparatorii stabilite”.
Prezenta acţiune are ca obiect revendicare, iar reclamantul are calitate procesuală activă doar dacă mai are în patrimoniul său un drept de proprietate. Din paragraful 2 rezultă că reclamantul nu este străin de fosta proprietate a bunicului său, însă, din paragraful 3 rezultă că nu mai are un drept de proprietate, ci numai un drept de creanţă, instanţa de apel motivând că are dreptul numai la măsuri reparatorii aşa cum au fost stabilite anterior.
Din această motivare incoerentă a instanţei de apel ar rezulta că reclamantul în cadrul unei acţiuni în revendicare are calitate procesuală activă dar pentru un drept de creanţă. Or, art. 480 C. civ. se referă la un drept real de proprietate şi nu la un drept de creanţă.
În continuare, la următorul paragraf, curtea de apel realizează o nouă preluare abuzivă a bunului proprietate privată. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toată jurisprudenţa sa a stabilit că restituirea în natură se face dacă aceasta este posibilă. Or, posibilitatea restituirii este demonstrată tocmai cu hotărârile consiliului local de trecere din domeniul public în domeniul privat a unor suprafeţe de teren care se suprapun întocmai pe terenul revendicat, hotărâri de consiliu local care stabilesc că motivaţia iniţierii acestui demers de trecere din domeniul public în domeniul privat este „lipsa utilităţii publice a terenului”.
Cel mai important lucru alături de lipsa proporţionalităţii pe care a sancţionat-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în cauza Faimblat c. României este şi titlul valabil de proprietate asupra acestui teren, respectiv noţiunea de „bun actual” prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului învederează faptul că, constatările anterioare prin hotărâri judecătoreşti irevocabile a preluării abuzive a imobilului, fără titlu, obligă Statul Român la restituirea în natură a imobilului, cum este şi cazul de faţă. Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Pe acest palier de argumentare, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de drept real de proprietate se corelează perfect cu Decizia Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008. Astfel, cum noţiunea de „bun actual”, decurgând din preluarea imobilului fără titlu, abuziv, a fost recunoscută prin Decizia civilă nr. 3258/2005 a Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie , irevocabilă, şi Decizia civilă nr. 42/2006 a Curţii de Apel Bacău, iar terenul se află în proprietatea municipalităţii (şi nu în proprietatea unui cumpărător de bună credinţă, caz în care restituirea în natură nu mai este posibilă, aşa cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului), restituirea în natură este obligatorie şi posibilă tocmai prin prisma mobilităţii acestui teren din domeniul public în domeniul privat, cu motivaţia Municipiului Piatra Neamţ că acest imobil „nu este de utilitate publică”.
Faţă de procedura parcursă pe legea specială, situaţia juridică a terenului s-a schimbat din domeniul public în domeniu privat, iar ceea ce a invocat Primăria Piatra Neamţ în cadrul procesului trecut, astăzi nu mai este de actualitate, respectiv terenul revendicat nu mai este de utilitate publică şi se află în domeniul privat al municipiului.
Intimatul-pârât Municipiul Piatra Neamţ a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la sentinţa de fond, acestea nu pot fi analizate, raportat la dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, astfel că motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să vizeze decizia instanţei de apel, respectiv soluţia şi argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate.
Cu referire la decizia din apel, obiect al recursului, recurentul a invocat numai formal motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nedezvoltând nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”. Astfel, partea nu a arătat care este actul juridic, în sens de convenţie, care a fost interpretat în mod greşit de instanţa de apel.
Criticile aduse deciziei din apel vizează motivarea contradictorie a acestei hotărâri, respectiv pronunţarea ei cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, astfel că ele sunt susceptibile de încadrare în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Pentru a confirma soluţia fondului de respingere a acţiunii reclamantului, instanţa de apel a reţinut că pentru restituirea imobilelor litigioase autorul reclamantului a uzat deja de calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-a stabilit în mod irevocabil dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilelor litigioase, care să poată fi opus în acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., faţă de soluţia dată în procedura legii speciale.
Contrar susţinerilor recurentului, ambele argumente ale instanţei de apel sunt corecte şi justifică soluţia de respingere a acţiunii de drept comun promovată de acesta, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 946 mp şi acordarea de despăgubiri băneşti, cu dobânzile aferente, pentru construcţia restaurant „L.C.” ce era amplasată pe acest teren, în prezent demolată, precum şi daune morale. Conform menţiunilor din cererea introductivă de instanţă şi precizărilor orale făcute de reclamant în faţa primei instanţe, la termenul din 23 martie 2011 (consemnate în încheierea de şedinţă de la acel termen), acţiunea sa în revendicare şi în despăgubiri băneşti este una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Această acţiune priveşte aceleaşi imobile pentru care autorul reclamantului, defunctul P.G.G., a formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificare de restituire şi pentru care a obţinut măsuri reparatorii prin echivalent în baza legii speciale de reparaţie, prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în contestaţia împotriva dispoziţiei primarului de respingere a notificării. Este vorba despre Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Bacău, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 9050 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, în urma admiterii contestaţiei formulate de autorul reclamantului, s-a anulat Dispoziţia nr. 517 din 21 aprilie 2003 emisă de Primarul municipiului Piatra Neamţ şi s-a stabilit valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat compus din restaurantul „L.C.”, respectiv 560.204 RON pentru construcţii şi 1.319.821,36 RON pentru teren în suprafaţă totală de 946 mp.
Aşadar, autorul reclamantului a ales să-şi valorifice prerogativele decurgând din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilelor în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia i s-au acordat, în etapa judiciară a contestaţiei, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii imobilelor preluate abuziv de stat.
În aceste condiţii, avându-se în vedere principiul „electa una via, non datur recursus ad alteram” - „aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia”, este evident că reclamantul nu mai poate solicita încă o dată valorificarea aceluiaşi drept, împlinit deja pe calea legii speciale de reparaţie, prin stabilirea dreptului la reparaţii echivalente valorii imobilelor.
În acest sens, şi în cuprinsul Deciziei pronunţate în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., se menţionează că „Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”.
În consecinţă, reţinând că acţiunea promovată de reclamant nu poate fi primită, atât timp cât dreptul la reparaţie pentru imobilele litigioase a fost valorificat pe calea Legii nr. 10/2001, existând hotărâre judecătorească irevocabilă de stabilire a dreptului autorului său la măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceleaşi imobile, instanţa de apel a aplicat în mod corect, la speţă, principiul electa una via, chiar dacă nu l-a nominalizat ca atare.
Susţinerile recurentului în sensul că temeiul juridic nou invocat în cererea pendinte, şi anume art. 480 C. civ., îl îndreptăţeşte să revendice terenul litigios, sunt neîntemeiate.
Astfel, deşi constituie temei juridic nou, art. 480 C. civ. nu dă dreptul la urmarea căii de drept comun pentru imobilele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, cum este şi cazul celor în litigiu, deoarece aplicarea dreptului comun este înlăturată de legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, după cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurentul a mai susţinut că este îndreptăţit să revendice, pe calea dreptului comun, terenul litigios şi pentru că s-a schimbat situaţia juridică a acestuia de la data finalizării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a procedurii legii speciale urmate de autorul său şi până la data formulării acţiunii pendinte (fiind trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului, prin hotărâri ale consiliului local). Schimbarea situaţiei juridice a terenului nu are, însă, nicio relevanţă pe aspectul în discuţie, relevanţă prezentând incidenţa în cauză a principiilor electa una via şi specialia generalibus derogant, potrivit celor anterior arătate.
În ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu poate fi admisă şi pentru că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, care să poată fi opus în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamantul fiind îndreptăţit doar la măsurile reparatorii acordate autorului său în procedura legii speciale.
Acest argument de fond este legat de condiţia existenţei unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, pe care trebuie să o justifice reclamantul care apelează la calea dreptului comun pentru revendicarea unui imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, în cauză, în raport de învestirea instanţei cu o acţiune în revendicare promovată la data de 18 ianuarie 2011 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat de stat în perioada comunistă, trebuia analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor asemenea imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Sub acest aspect, recurentul pretinde că are un bun actual susceptibil de protecţie conform documentului european, care l-ar îndreptăţi la restituirea în natură a terenului litigios, faţă de faptul că preluarea acestuia s-a făcut fără titlu.
Or, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu este suficientă pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului, acesta ignorând practica mult mai nuanţată a Curţii Europene, evoluţia şi accepţiunea recentă dată de aceasta noţiunii de bun.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantului şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire”, nici măcar unei „speranţe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 şi 143).
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, susceptibil de a fi opus într-o acţiune în revendicare, nu este suficientă simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului, ci este necesar ca printr-o hotărâre definitivă anterioară să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.
În speţă, reclamantul deţine o hotărâre irevocabilă de stabilire a dreptului autorului la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat, or, faţă de această hotărâre, reclamantul nu se mai poate legitima ca titular actual al dreptului a cărui protecţie a solicitat-o prin acţiunea în revendicare de drept comun promovată, el având doar dreptul la încasarea despăgubirilor acordate în baza legii speciale, după cum corect a apreciat şi instanţa de apel.
În absenţa unei hotărâri definitive prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obligate, anterior formulării acţiunii de faţă, să îi restituie, în natură, imobilul litigios, reclamantul nu are un „bun actual” care să îl îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că soluţia din acţiunea sa în revendicare nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele menţionate anterior, care vin să suplinească, în parte, motivarea instanţei de apel.
Pe cale de consecinţă, criticile recurentului vizând calitatea lui de titular actual al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, respectiv de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie sunt nefondate.
Tot nefondate sunt şi criticile prin care se pretinde motivarea contradictorie a deciziei recurate.
Contrar susţinerilor recurentului, considerentul reţinut de instanţa de apel în justificarea calităţii sale procesuale active în acţiunea în revendicare, acela că este moştenitorul defunctului proprietar al imobilului revendicat, nu vine în contradicţie cu considerentul privind inexistenţa în patrimoniul său a unui drept de proprietate actual asupra imobilului revendicat. Aceasta deoarece, calitatea de proprietar a autorului deposedat nelegal de stat nu justifică existenţa în patrimoniul moştenitorului a unui drept de proprietate actual, posibil de valorificat într-o acţiune în revendicare de drept comun promovată după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, în absenţa unei hotărâri definitive anterioare prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, conform celor arătate în precedent. Cum, în speţă, reclamantul este în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu de restituire în natură, el nu se poate legitima ca titular actual al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat pe calea dreptului comun, ceea ce nu exclude calitatea lui procesuală activă într-un astfel de demers judiciar şi care decurge din calitatea de moştenitor al defunctului proprietar, cu consecinţa că aceste argumente ale instanţei de apel nu sunt contradictorii.
Cât priveşte faptul că reclamantul nu a încasat încă despăgubirile stabilite în contestaţia la Legea nr. 10/2001, acesta este lipsit de relevanţă în cauza de faţă, întemeiată pe dreptul comun, pentru încasarea acestor despăgubiri persoana îndreptăţită având a urma procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Reclamantul nu poate obţine pe calea dreptului comun acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv de stat, criticile în acest sens nefiind fondate, faţă de Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Astfel, prin această decizie în interesul legii s-a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
Decizia în interesul legii sus-menţionată a fost publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012 şi, prin urmare, de la această dată ea este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., fiind astfel aplicabilă în cauză, în ceea ce priveşte capătul de cerere în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie.
În considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a reţinut că acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, nu pot fi primite deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, raţionamentul fiind identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, faţă de similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurilor reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 147/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (paragraful 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
În concluzie, faţă de aceste statuări obligatorii din Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, soluţia de respingere pronunţată în cauză în ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri băneşti, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este legală şi va fi menţinută, cu substituirea motivării, în sensul celor reţinute în precedent.
Criticile prin care se invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, a Deciziei în interesul legii nr. 52/2007 privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, nu pot fi primite. Astfel, în mod corect instanţa de apel nu a avut în vedere în soluţionarea cauzei aceste dispoziţii legale, Decizia în interesul legii nr. 52/2007 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, întrucât acestea nu au legătură cu temeiul de drept pe care reclamantul şi-a fundamentat acţiunea în revendicare şi în despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze - art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recurentul critică hotărârea instanţei de apel şi pentru că prin aceasta au fost înlăturate acele considerente ale sentinţei de fond care susţineau pretenţiile sale de restituire în natură a terenului.
Nici aceste critici nu sunt fondate, pentru că în condiţiile în care a apreciat că soluţia din dispozitivul sentinţei de fond este temeinică şi legală, instanţa de apel a procedat în mod corect la înlăturarea considerentelor care nu o susţineau, întrucât dintre considerentele hotărârii intră sub autoritate de lucru judecat numai acelea care susţin soluţia din dispozitivul hotărârii, aşa-numitele considerente decisive.
Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel a suplinit, în parte, motivarea primei instanţei, nu constituie o greşeală, cum neîntemeiat se pretinde prin motivele de recurs, deoarece în cazul în care soluţia pronunţată este corectă, impunându-se astfel a fi păstrată, instanţa de control judiciar are dreptul să completeze sau să înlocuiască motivarea din hotărârea atacată.
O altă critică formulată de recurent vizează încălcarea dreptului de acces la justiţie, ce ar decurge din faptul că acţiunea nu i-a fost judecată pe fond, ci pe excepţia de inadmisibilitate, din moment ce pentru respingerea acţiunii s-a adus argumentul că autorul său a uzat de calea legii speciale, finalizată cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.
Critica nu este fondată.
Dreptul de acces la justiţie nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de reclamant, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, prin analizarea pretenţiilor deduse judecăţii în raport de principiile de drept şi normele legale incidente. Astfel, nu se poate reţine încălcarea dreptului de acces la justiţie al reclamantului prin faptul că instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii pe un considerent care conturează aplicarea principiului electa una via, în condiţiile în care acest principiu funcţionează în speţă, potrivit celor deja arătate. În plus, în justificarea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare de drept comun, instanţa de apel a reţinut şi un argument de fond, de asemenea corect, şi anume că reclamantul nu are un drept de proprietate actual asupra imobilului revendicat.
Cât priveşte încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, aceasta este o simplă susţinere făcută de recurent, iar nu o critică propriu-zisă adusă hotărârii din apel, ce face obiectul recursului, în condiţiile în care recurentul nu a arătat, în concret, în ce mod s-a încălcat principiul invocat, prin raportare la argumentele folosite de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate.
Având în vedere considerentele prezentate, urmează a se reţine că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii şi este dată cu aplicarea corectă a principiilor de drept şi a normelor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Pe cale de consecinţă, nefiind întrunite cerinţele cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G.A. împotriva Deciziei civile nr. 14 din data de 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1802/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2713/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
