ICCJ. Decizia nr. 1802/2013. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1802/2013

Dosar nr. 6206/62/2009

Şedinţa din 1 aprilie 2013

Prin cererea formulată la data de 15 iulie 2009, reclamanţii O.S.M. şi O.I.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că sunt persoane îndreptăţite, în accepţiunea Legii nr. 198/2004, la încasarea despăgubirilor acordate pentru exproprierea imobilului în suprafaţă de 702 mp; să se constate că această suprafaţă face parte din intravilanul localităţii Râşnov, fiind identificată prin nr. cadastral 3371/2; să se constate că sunt persoane îndreptăţite, în accepţiunea actului normativ menţionat, la încasarea despăgubirilor pentru exproprierea imobilului în suprafaţă de 634 mp; să se constate că această suprafaţă este situată în intravilanul localităţii Râşnov, fiind identificată prin nr. cadastral 3393; să se dispună obligarea pârâtului la eliberarea sumelor stabilite pentru imobilele menţionate, la cursul leu/euro din data plăţii; să se dispună obligarea pârâtului ca, pe cheltuiala sa, să întocmească un nou plan de urbanism general sau zonal, şi la eliberarea extraselor de carte funciară, prin recunoaşterea situaţiei existente în teren, astfel încât să nu mai fie posibilă modificarea hotarelor; să se constate că toţi proprietarii terenurilor situate în Râşnov, str. Ion Slavici au atât scriptic cât şi faptic terenul conform actelor de proprietate, iar în cazul în care există proprietari cu teren lipsă, aceştia să îl poată recupera după traversarea autostrăzii, prin întocmirea unei schiţe cadastrale cu situaţia reală din teren.

La termenul de judecată din 7 decembrie 2009 reclamanţii au depus la dosar precizare de acţiune, prin care au solicitat să se constate calitatea lor de persoane îndreptăţite la încasarea despăgubirilor cuvenite pentru exproprierea imobilelor terenuri proprietatea acestora, în suprafaţă de 702 mp şi respectiv 634 mp, constituind părţi din parcela înscrisă în CF 103269 Râşnov, nr. top. 4360/1/4/6/1; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor ce li se cuvin cu titlul de despăgubiri aferente exproprierii celor două parcele intravilane anterior identificate, despăgubiri ce urmează a include atât valoarea reală, de circulaţie, a terenurilor expropriate, cât şi compensarea prejudiciului cauzat ca urmare a diminuării valorii terenului rămas în patrimoniul lor ulterior exproprierii, la cursul de schimb leu/euro valabil la data plăţii efective, şi a dobânzii legale la această sumă, cu cheltuieli de judecată.

Asupra excepţiilor invocate de pârât instanţa s-a pronunţat potrivit celor cuprinse în încheierea de şedinţă din 22 februarie 2010, dispunând unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi respingând excepţia lipsei de interes a acţiunii.

De asemenea, instanţa a respins excepţia privind decăderea reclamanţilor din dreptul de a solicita majorarea despăgubirilor, având în vedere că nu s-a făcut dovada comunicării către aceştia a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 81 din 12 martie 2012 Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârât.

A admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţi şi, în consecinţă, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la încasarea despăgubirilor cuvenite pentru exproprierea imobilelor terenuri proprietatea acestora, în suprafaţă de 702 mp şi respectiv 634 mp, constituind părţi din parcela înscrisă în CF 103269 Râşnov, nr. top. 4360/1/4/6/1; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 45.865 euro, în echivalent în lei la data plăţii, la cursul de schimb al B.N.R., şi a dobânzii legale la această sumă, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 5840 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 121 din 1 iulie 2008 emisă de pârât, prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, împreună cu Consiliul Local Râşnov, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul expropriat situat în localitatea Râşnov, categoria de folosinţă arabil extravilan, tarlaua 61, parcela cu nr. top. 567/11/1/2, în suprafaţă de 634 mp, identificată prin nr. cadastral 3393, în cuantum de 24.281,41 RON, reprezentând echivalentul sumei de 6657 euro, în favoarea E.N.

Prin Hotărârea nr. 172 din aceeaşi dată emisă de aceleaşi autorităţi, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul expropriat situat în localitatea Râşnov, categoria de folosinţă arabil extravilan, tarlaua 61, parcela cu nr. top. 567/10/2, în suprafaţă de 702 mp, identificată prin nr. cadastral 3371/1, în cuantum de 26.885,72 RON, reprezentând echivalentul sumei de 7371 euro, în favoarea reclamantei O.S.M.

Potrivit susţinerilor reclamanţilor, suprafeţele de teren expropriate se suprapun cu o porţiune din imobilul proprietatea lor, înscris în CF 103269 Râşnov, nr. top. 4360/1/4/6/1, aceştia arătând că pârâtul nu a identificat în mod corect suprafaţa de teren expropriată şi a reţinut în mod greşit regimul juridic al acesteia.

În vederea clarificării situaţiei de fapt a terenului, a fost întocmită în cauză o expertiză de specialitatea topografie de către expertul F.G., care a suprapus identificarea cadastrală cu situaţia de carte funciară şi prin care s-a concluzionat cu certitudine în sensul că ambele suprafeţe de teren supuse exproprierii fac parte din terenul cu nr. top. 4360/1/4/6/1.

Constatările de ordin tehnic ale expertului nu au fost contestate de părţi sub aspectul identificării cadastrale şi totodată în regim de carte funciară a imobilului.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, după publicarea hotărârii prevăzute la alin. (1), expropriatorul întocmeşte documentaţiile cadastral-juridice pentru fiecare imobil propus spre expropriere, având în vedere şi dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată. Documentaţiile trebuie să cuprindă şi date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului, precum şi planuri cu amplasamentul lucrării care se avizează de Agenţia Naţională de cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin unităţile sale teritoriale. Planul cu amplasamentul lucrării, pe fiecare unitate administrativ-teritorială, care conţine delimitarea imobilelor - teren şi/sau construcţii - propuse spre expropriere, cu indicarea numelor deţinătorilor, precum şi a ofertelor de despăgubire, pe categorii de imobile, stabilite de evaluatori autorizaţi, se aduce la cunoştinţă publică prin afişarea la sediul consiliului local respectiv, unde va rămâne afişat până la finalizarea procedurii de expropriere, şi prin afişare pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

Din cuprinsul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 rezultă că expropriatorul are obligaţia întocmirii documentaţiei cadastral-juridice pentru fiecare din imobilele supuse exproprierii, având în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 7/1996, dispoziţii legale nerespectate.

În condiţiile în care s-a dovedit pe calea expertizei de specialitate că reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului din care fac parte cele două parcele, aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite la încasarea despăgubirilor cuvenite, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

În ceea ce priveşte cererea pentru majorarea despăgubirilor, tribunalul a încuviinţat în dovedirea acesteia efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a parcelelor de teren supuse exproprierii, precum şi de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat reclamanţilor, întocmită de experţii T.O., R.E. şi D.L., care au concluzionat în sensul că valoarea despăgubirilor pentru cele două parcele de teren expropriate este de 33.400 euro, respectiv 144.695,5 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a acestora, iar în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin diminuarea suprafeţelor rămase în urma exproprierii, au arătat că acesta este în valoare de 12.465 euro, ţinând seama de afectarea loturilor rămase cu 973,86 mp, reprezentând 10,3% din suprafaţa iniţială; de faptul că, prin divizarea terenului de 9500 mp, lotul rămas de 5222,3 mp este izolat, fără acces, fiind nevoie de amenajarea unui drum peste rambleul CF uzinal, cu racordare la DN 73 A; de costurile de amenajare a unui drum de acces şi de scăderea valorii de piaţă datorită situării în imediata apropiere a amprizei autostrăzii, ceea ce produce poluare fonică şi gazoasă, zone improprii pentru construcţii rezidenţiale, întrucât în zona respectivă autostrada nu prevede ieşiri în zone comerciale sau de ajustare.

Instanţa a înlăturat apărările pârâtului în sensul că valoarea astfel stabilită de experţi este exagerată, având în vedere că exproprierea celor două parcele este de natură a-i prejudicia substanţial pe reclamanţi, astfel cum a rezultat din constatările experţilor: terenul se situează în vatra periferică a localităţii Râşnov, fiind destinat construcţiilor rezidenţiale (case); în urma exproprierii terenul proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă iniţială de 9500 mp, a fost dezmembrat în trei loturi, iar parcela expropriată este situată pe la mijlocul terenului, astfel că practic imobilul a fost divizat cu consecinţa scăderii nu numai a valorii economice a acestuia, dar şi cu consecinţa izolării complete a parcelei situate în stânga autostrăzii, care este mărginită de autostradă şi respectiv de rambleul CF uzinal, fiind astfel lipsită de acces şi neexistând posibilitatea instituirii unei servituţi de trecere.

Mai mult, în lipsa oricăror avantaje economice (contrar celor susţinute de pârât), prima instanţă a reţinut că urmează ca din terenul rămas în proprietatea reclamanţilor să fie afectată în realitate o porţiune mai mare decât cea efectiv expropriată, având în vedere că zona de protecţie a autostrăzii se extinde, conform O.U.G. nr. 43/1997, şi peste suprafeţele parcelelor rămase după expropriere, astfel că în realitate, potrivit calculelor experţilor, suprafaţa afectată de autostradă este de 2310 mp, reprezentând 24,3% din totalul suprafeţei.

Actul normativ sus-menţionat instituie o serie de interdicţii şi obligaţii în sarcina proprietarilor imobilelor învecinate cu autostrada, cum ar fi interdicţia de executare de construcţii şi plantaţii, precum şi că, în mod evident, orice posibilitate de valorificare prin vânzare sau în altă modalitate a parcelei rămase izolate între autostradă şi calea ferată este exclusă.

Legiuitorul a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului creat proprietarilor imobilelor expropriate, prejudiciu care trebuie să cuprindă atât valoarea efectivă a imobilului, cât şi celelalte daune aduse proprietarului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, care a solicitat schimbarea în parte în sensul respingerii cererii de majorare a cuantumului despăgubirii pentru cele două imobile expropriate identificate cadastral 3393 şi 3371/2, în principal, pentru că reclamanţii erau decăzuţi din dreptul de a mai solicita majorarea cuantumului despăgubirii şi, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, să fie modificat cuantumul despăgubirilor astfel cum a stabilit instanţa în baza raportului de expertiză în sensul menţinerii valorilor acordate prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 121 şi 172 din 1 iulie 2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 83 AP din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cum minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, împotriva Sentinţei civile nr. 81 din 12 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Braşov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii O.S.M. şi O.I.C., a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 33.400 euro în echivalent în lei la data plăţii, la cursul de schimb al B.N.R. şi a dobânzii legale la această sumă, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri în loc de 45.865 euro; a fost păstrat restul dispoziţiei sentinţei şi s-au compensat cheltuielile de judecată dintre părţi.

Argumentele Curţii au fost următoarele:

Potrivit art. 3 din Legea nr. 198/2004 în forma în vigoare la data exproprierii, expropriatorul întocmeşte o documentaţie tehnico-economică pentru fiecare lucrare care cuprinde şi date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului, ori identificarea unui imobil înscris în cartea funciară presupune respectarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, fiind obligatorie identificarea numărului topografic din cartea funciară.

Faptul că textul art. 4 în vigoare la data exproprierii nu face referire expresă la dispoziţiile Legii nr. 7/1996 nu înseamnă ignorarea acestor dispoziţiilor în vigoare, întocmirea documentaţiei tehnice a imobilului cuprinzând şi date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului.

Obligaţia identificării terenurilor înscrise în cartea funciară revenea expropriatorului în baza art. 3 din Legea 198/2004, reclamanţii neavând nicio obligaţie în acest sens care să fie prevăzută de lege.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 cererea pentru plata despăgubirilor trebuie să fie însoţită de actele doveditoare referitoare la existenţa drepturilor reale asupra imobilului expropriat, neexistând un temei legal potrivit cărora în actele doveditoare se încadrează şi actele tehnice.

Cu privire la identificarea terenurilor supuse exproprierii, tribunalul a reţinut că ignorând faptul evident că toate terenurile din zonă, inclusiv cele ce făcea obiectul proprietăţii reclamanţilor, se supun regimului publicităţii imobiliare al CF, pârâtul a ţinut seama doar de evidenţele cadastrale.

Încălcându-şi obligaţia legală instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 expropriatorul nu a procedat riguros la identificarea parcelelor supuse exproprierii, deşi înscrierile de CF ar fi permis stabilirea facilă a identităţii proprietarilor şi a identificatorilor tabulari aferenţi terenurilor.

Nerespectarea obligaţiilor legale care reveneau pârâtului (sub aspectul realizării suprapunerilor ce se impuneau) au condus la neobservarea împrejurării că reclamanţii au calitatea de proprietari ai celor două parcele care urmau a face obiectul exproprierii.

Titularilor dreptului de proprietate asupra terenului nu le revine nicio obligaţie legală de a întocmi documentaţii tehnice prin care să dovedească regimul juridic asupra terenurilor supuse exproprierii, această îndatorire căzând în sarcina exclusivă a expropriatorului.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 198/2004 hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condiţiile prevăzute la art. 5 şi 6 se comunică solicitantului, precum şi celorlalţi titulari ori, după caz, titulari aparenţi, se afişează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat şi în extras, pe pagina proprie de internet a expropriatorului, iar potrivit art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii.

Având în vedere că pârâtul nu a comunicat hotărârile privind cuantumul exproprierii potrivit legii, această obligaţie nerevenind instanţei, sancţiunea decăderii reclamanţilor din dreptul de a contesta cuantumul despăgubirilor nu se aplică.

Nulitatea expertizei s-a invocat la următorul termen după comunicarea acesteia, deci dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. privind acoperirea neregularităţilor neinvocate la prima zi de înfăţişare invocate de intimaţi nu sunt aplicabile.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii. Chiar dacă este o expertiză judiciară, dispoziţiile O.G. nr. 2/2000 trebuie corelate cu dispoziţiile speciale ale art. 25 din Legea nr. 33/1994, din care nu rezultă că expertul desemnat de expropriator şi cel din partea persoanelor expropriate trebuie să aibă calitatea de expert judiciar, şi cu dispoziţiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 care prevăd cerinţa calităţii de membru ANEVAR a expertului care evaluează proprietăţile supuse exproprierii, care se aplică şi în cazul expertizei judiciare, în lipsa unui text special care să impună calitatea de expert judiciar.

Faptul că expertiza se efectuează de către o comisie nu înseamnă că toţi cei trei membri ai comisiei trebuie să aibă aceeaşi părere, ci fiecare să-şi exprime poziţia.

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

În ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat, în lipsa unei pieţe de tranzacţii imobiliare transparente şi regulate, analiza de piaţă a fost efectuată pe baza ofertelor supuse tranzacţionării, efectuându-se însă corecţiile de rigoare, conform anexei 1a şi 1b la expertiză, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că s-au avut în vedere exclusiv ofertele de vânzare - cumpărare de pe internet.

S-au avut în vedere localizarea limitrofă cartierului rezidenţial Ion Slavici din Râşnov, cu renume pentru atracţia turistică, caracteristicile tehnice ale terenului, caracterul construibil, utilităţile la gard.

Pârâtul-apelant nu a depus o contraprobă, respectiv contracte de vânzare - cumpărare încheiate pentru terenuri similare, iar opinia expertului D.L. nu poate fi luată în considerare întrucât terenul este intravilan şi nu extravilan.

Din Adeverinţa nr. 5842 din 5 iunie 2009 emisă de Oraşul Râşnov rezultă că terenul înscris în CF 11611Râşnov nr. top 4360/1/4/6/1 teren arabil de 9500 mp este situat în intravilanul localităţii conform PUG 33103/1997, iar ambele suprafeţe expropriate fac parte din nr. top 4360/1/4/6/1 şi nu din top 4360/1/4/6/2, fiind nerelevant că terenul apare în extrasul de carte funciară ca şi teren extravilan.

Concluziile expertului D.L., în sensul că despăgubirea stabilită de apelantă este corectă, sunt neîntemeiate întrucât calculul efectuat de acesta are în vedere categoria de teren extravilan arabil, or terenul expropriat este intravilan.

Faptul că terenul de 9500 mp din care s-au expropriat şi dezmembrat cele două parcele de 643 mp şi 702 mp apare în extrasul de carte funciară ca extravilan nu are relevanţă având în vedere că potrivit adeverinţei de mai sus terenul este situat conform planului urbanistic general în intravilanul localităţii şi în conformitate cu Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului dacă se elaborează PUZ în conformitate cu planul urbanistic general al localităţii, terenul devine construibil deci intravilan.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat proprietarilor prin expropriere, acesta nu are caracter cert. Intimaţii nu au făcut nicio dovadă că la momentul efectuării expertizei aveau începute planuri de investiţii pentru suprafeţele rămase după expropriere, motiv pentru care instanţa de apel a înlăturat aprecierile expertului privind prejudiciul cauzat prin diminuarea suprafeţelor rămase în urma exproprierii prin calculul profitului ce se putea realiza prin parcelarea a 11 loturi de teren 863,6 mp şi pe care reclamanţii le-ar putea obţine în calitate de dezvoltatori imobiliari din construcţia de case rezidenţiale.

Faptul că în prezent nu există lucrări ale expropriatorului nu are relevanţă, apelanta neputându-şi invoca propria culpă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii O.S.M., O.I.C. şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.

1. Reclamanţii O.S.M., O.I.C., au criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Au arătat că unicul motiv de critică susţinut de pârât, ce a fost reţinut ca întemeiat de instanţa de apel, este acela privitor la modalitatea de determinare a uneia dintre cele două componente ale despăgubirilor datorate subsemnaţilor ca urmare a exproprierii.

În aceste condiţii, recursul de faţă are în vedere critica legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la reducerea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor de la suma de 45.865 euro la 33.400 euro.

Pornind de la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, reclamanţii au solicitat prin prezentul demers judiciar a se constata împrejurarea că pierderea patrimonială la care sunt supuşi ca urmare a procedurii de expropriere presupune două aspecte diferite.

Pe de o parte, au invocat prejudiciul cuantificabil prin raportare la valoarea efectivă a suprafeţelor de teren expropriate (chestiune care nu mai prezintă interes în recurs întrucât,din această perspectivă, hotărârea primei instanţe, ce le este favorabilă, a fost menţinută în apel), iar, pe de altă parte, au cerut a fi reţinut prejudiciul rezultat prin diminuarea valorii parcelelor care urmează a rămâne în proprietatea lor ulterior exproprierii.

Această din urmă componentă a prejudiciului a fost evaluată de comisia de experţi numită de prima instanţă la suma de 12.465 euro.

Curtea de Apel a apreciat că prejudiciul invocat sub acest ultim aspect nu este cert, dat fiind că nu a fost dovedită ipoteza avută în vedere de experţi cu ocazia determinării despăgubirilor (respectiv demararea de către reclamanţi a unor planuri de investiţii sau dezvoltări imobiliare).

Instanţa de apel nu a avut însă în vedere împrejurarea că suma de 12.465 euro nu a fost determinată doar în considerarea ipotezei parcelării terenului în vederea edificării a trei construcţii cu destinaţia de locuinţă, ci şi prin aplicarea altor trei criterii, prezentate la punctele b, c şi d ale paragrafului 3 din capitolul 4 al lucrării de expertiză (capitol intitulat “Opinia comisiei de experţi. Concluzii finale”).

Astfel, experţii au avut în vedere că suprafeţele expropriate (ce reprezintă doar aproximativ 10,3% din întinderea totală a fondului proprietatea noastră), sunt situate în interiorul lotului în întindere totală de 9.500 mp, iar nu la una dintre extremităţile acestuia. Prin urmare, cele două porţiuni situate de o parte şi de alta a fâşiei preluate de expropriator îşi diminuează serios posibilităţile de exploatare şi valorificare, reclamanţii-recurenţi înregistrând un important prejudiciu indirect, ca urmare a scăderii valorii de piaţă a terenului ce rămâne în patrimoniul lor.

Mai mult, porţiunea de teren ce se va găsi de cealaltă parte a traseului autostrăzii va deveni complet inaccesibilă, fiind necesară amenajarea unui drum de acces peste rambleul căii ferate uzinale existente în zonă (cu racordare la DN 73A), astfel cum a conchis în mod just comisia de experţi.

În fine, s-a avut în vedere diminuarea valorică a terenului rămas în proprietate ca urmare a situării acestuia în imediata apropiere a amprizei autostrăzii, ce produce poluare fonică şi gazoasă. De asemenea, experţii au evidenţiat faptul că în zona respectivă nu sunt prevăzute ieşiri de pe autostradă.

Prin urmare, chiar dacă nu ar fi avute în vedere elementele legate de o parcelare în perspectivă a terenului (subpunctul “a” de la fila 18 a lucrării tehnice), celelalte criterii de determinare prejudiciului viitor nu pot fi ignorate.

Susţin că prejudiciul a cărui reparare o solicită este cert, chiar dacă pierderea patrimonială respectivă va avea loc efectiv în viitor. Din această perspectivă, împrejurarea că autostrada ce urmează a fi construită va traversa terenul proprietatea lor este de netăgăduit. Aşadar, producerea viitoare a prejudiciului (din cauza izolării unei porţiuni însemnate din terenul care ne aparţine, precum şi prin prisma efectelor negative ale poluării sonore şi gazoase, ale imposibilităţii de valorificare a parcelelor rămase şi ale indisponibilizării zonei de protecţie a autostrăzii) este de asemenea inevitabilă.

Pe de altă parte, chiar dacă nu a existat un proiect concret de lotizare a terenului şi de dezvoltare a unui proiect imobiliar, destinaţia terenurilor din zonă este de netăgăduit. Astfel, terenul în litigiu este situat în intravilanul localităţii, în cartierul Ioan Slavici din oraşul Râşnov, în perimetrul căruia edificarea de construcţii cu destinaţia de locuinţă continuă şi în prezent.

În pofida tuturor argumentărilor pe care le-au prezentat şi în faţa instanţei de apel, a fost înlăturată această secţiune a despăgubirilor, soluţia în discuţie echivalând practic cu negarea oricărei diminuări valorice a suprafeţelor nesupuse exproprierii.

Au fost aşadar nesocotite prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, nefiindu-le recunoscut dreptul la despăgubiri aferente prejudiciului indirect suferit.

O ultimă critică priveşte compensarea cheltuielilor de judecată, instanţa de apel nefăcând o analiză a proporţiei acestora, în raport de acea parte din pretenţiile reclamanţilor care au fost înlăturate.

2. Pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a criticat decizia recurată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A solicitat:

1. În principal, modificarea deciziei în sensul schimbării în tot a Sentinţei nr. 81/S din data de 12 martie 2012 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, şi pe fond respingerea cererii de majorare a cuantumului despăgubirii pentru cele două imobile expropriate identificate cadastral cu nr. 3393 şi nr. 3371/2, întrucât reclamanţii erau decăzuţi din dreptul de a mai solicita majorarea cuantumului despăgubirii;

2. În subsidiar, casarea deciziei, trimiterea cauzei spre rejudecare;

3. Obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Au invocat, prioritar, excepţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a mai solicita majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin Hotărârile nr. 121 din 1 iulie 2008 şi 172 din 1 iulie 2008 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local Râşnov.

În mod nelegal instanţele de fond şi de apel au respins excepţia sus-menţionată, apreciind că pârâtul nu a probat faptul comunicării către reclamanţi a celor două Hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 121 din 1 iulie 2008 şi 172 din 1 iulie 2008. în condiţiile în care:

- Reclamanţii au avut cunoştinţă de prevederile Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 121 şi 172 din 1 iulie 2008 încă din luna iunie 2009. atunci când le-a fost transmisă Adresa nr. 1473 din 29 iunie 2009 a S.C.A. “C.P. şi Asociaţii”;

- Pârâta a anexat întâmpinării Hotărârile nr. 121 din 1 iulie 2008 şi 172 din 1 iulie 2008 în 2 exemplare, unul pentru instanţă, iar celălalt în vederea comunicării către reclamanţi;

- La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2009, s-a solicitat şi s-a acordat termen pentru ca reclamanţii să poată lua la cunoştinţă de cuprinsul întâmpinării, precum şi de înscrisurile care o însoţeau;

- La data de 9 noiembrie 2009, reclamanţii au cerut un nou termen pentru a-şi preciza cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, au fost respectate prevederile art. 7 din Legea 198/2004, iar reclamanţilor le-au fost comunicate Hotărârile nr. 121 din 1 iulie 2008 şi 172 din 1 iulie 2008 la data de 12 octombrie 2009.

La data de 7 decembrie 2009, când a fost depusă cererea precizatoare prin care s-a solicitat majorarea cuantumului despăgubirii, reclamanţii erau decăzuţi din acest drept, având în vedere art. 9 din Legea nr. 198/2008, modificată, care prevede faptul că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

Între data la care reclamanţilor le-au fost comunicate hotărârile menţionate mai sus şi data la care aceştia au înţeles să depună cererea de majorare a cuantumului despăgubirilor au trecut cel puţin 84 de zile.

Pe de altă parte, înşişi reclamanţii au arătat faptul că au înţeles să formuleze tardiv precizarea de acţiune pentru a răspunde cu aceeaşi monedă expropriatorului, ignorând faptul că nu există nicio prevedere legală care să oblige expropriatorul la a comunica hotărârile într-un anumit termen.

Decăderea, ca sancţiune determinată de neexercitarea dreptului înăuntrul intervalului termenului prevăzut imperativ de către legiuitor, stinge dreptul procedural, astfel că reclamanţii nu mai au dreptul de a solicita majorarea despăgubirii acordate în temeiul Legii nr. 198/2004.

a. Pârâtul susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre criticabilă sub aspectul legalităţii, pornind de la o greşită interpretare a legii şi implicit a probelor administrate, respectiv aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor:

- art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de drumuri de interes naţional, judeţean şi local;

- art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

- O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară;

- art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 (art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004);

- art. 129 C. proc. civ.;

- art. 1169 C. civ. din 1864.

Art. 9 din Legea nr. 198/2004 reglementează termenul şi ipotezele în care persoana expropriată se poate adresa instanţei de judecată.

Cererea reclamanţilor de majorare a cuantumului despăgubirii stabilite de către expropriator fost depusă peste termenul legal.

Legiuitorul a prevăzut faptul că sunt aplicabile prevederile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 exclusiv în ceea ce priveşte modalitatea stabilirii despăgubirii, iar textul de lege a fost preluat, după abrogarea Legii nr. 198/2004, în art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Art. 26 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea determinării despăgubirilor pe cale judiciară.

Aşadar, în conformitate cu prevederile legale în materie, despăgubirea se stabileşte exclusiv prin raportare la preţul de tranzacţionare al unor imobile de acelaşi fel cu imobilul în litigiu, element care presupune imperativ analizarea unor contracte de vânzare-cumpărare autentice având ca obiect imobile de acelaşi fel cu imobilul expertizat.

Tot astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma .preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele, din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, are semnificaţia de preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet.

Soluţia instanţei de apel (ca şi cea a instanţei de fond, de altfel) este întemeiată pe concluziile unui raport de expertiză judiciară întocmit cu nerespectarea art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, valoarea stabilită de expertul T.O. strict prin raportare la oferte de vânzare nu reflectă preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel cu imobilul în litigiu la data întocmirii raportului de expertiză.

Curtea, deşi, a recunoscut că lucrarea de specialitate a fost întocmită, fără a se avea în vedere preţul de circulaţie reflectat în contracte autentice de vânzare-cumpărare, a concluzionat, totuşi, că raportul este legal şi nu încalcă cerinţele art. 26 privind modalitatea de stabilire a despăgubirilor.

Astfel, instanţa de apel susţine inexistenţa unei pieţe de tranzacţii imobiliare transparente şi regulate, precum şi că terenul în litigiu ar fi situat în intravilanul localităţii, deşi în cauză nu există dovezi în acest sens.

Nu s-a dovedit nici faptul că experţii ar fi făcut demersuri la BCPI Zărneşti, la Direcţia de impozite şi taxe locale din cadrul Primăriei Râşnov sau la Camera Notarilor Publici pentru a obţine acte de vânzare-cumpărare şi că aceste instituţii le-ar fi comunicat lipsa oricărei tranzacţii în zonă. Nu se poate susţine că lipseşte cu desăvârşire o piaţă tranzacţiilor în zonă, în condiţiile în care se invocă faptul că toate ofertele analizate de către expertul T.O. sunt reale, transparente şi apte să reflecte valoarea de circulaţie. Or, este imposibil ca nici măcar una dintre respectivele oferte (dacă într-adevăr sunt reale şi transparente) să nu fi fost acceptată pentru a determina astfel încheierea unui tranzacţii.

Totodată, pârâtul susţine că a solicitat în apel întocmirea unei noi expertize, pentru a repara deficienţele raportului anterior, dar aceasta a înlăturat nemotivat cererile în probatoriu propuse, inclusiv adrese în susţinerea aceleiaşi teze probatorii, respectiv că evaluarea nu este reală.

b. O altă critică vizează faptul că s-au încălcat dispoziţiile O.G. nr. 2/2000, potrivit cărora raportul de expertiză se întocmeşte de către persoane are au calitatea de experţi judiciari, corelativ cu art. 25 din Legea nr. 33/1994 care dispune că raportul de expertiză trebuie întocmit de către o comisie alcătuită din 3 experţi judiciari.

Astfel, unul dintre cei 3 experţi, respectiv doamna R.E. (numită în Comisie de către reclamanţi) nu are calitatea de expert judiciar, iar acest fapt atrage nulitatea raportului judiciar din perspectiva nerespectării textelor normative menţionate.

Instanţa de apel a ignorat criticile formulate în recurs şi a justificat lipsa calităţii de expert judiciar a doamnei expert R.E. prin faptul că aceasta are calitatea de membru ANEVAR.

Au fost invocate în acest sens prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004.

Or, dispoziţiile invocate de către instanţă (art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004) nu pot fi corelate cu dispoziţiile O.G. nr. 2/2000 (cum eronat a procedat instanţa), întrucât aceasta nu reglementează modalitatea de întocmire a expertizei judiciare, ci vizează strict modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor în etapa administrativă a procedurii de expropriere şi vizează raportul de evaluare întocmit la solicitarea expropriatorului, anterior începerii activităţii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Pe de altă parte, dacă prevederile art. 4 alin. (8) ar fi aplicabile şi în cazul evaluărilor judiciare, ar trebui să se aplice şi art. 4 alin. (9), experţii urmând a întocmi raportul de evaluare în conformitate cu expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 77 alin. (5) din C. fisc., aspect care nu a fost respectat în cazul raportului omologat de către instanţe.

Este indubitabil, însă, faptul că expertiza întocmită în conformitate cu prevederile art. 25 şi urm. din Legea nr. 33/1994 este o expertiză judiciară, respectivele prevederi procedurale fiind completate în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă şi cele ale O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.

Or, potrivit O.G. nr. 2/2000, raportul de expertiză judiciară se întocmeşte exclusiv de către persoane care au calitatea de experţi judiciari.

În conformitate cu prevederile ale art. 30 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, expertul tehnic extrajudiciar (cum este şi dna expert R.E.) poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat.

Nerespectarea dispoziţiile imperative sus-menţionate nu poate fi acoperită, în speţă, prin faptul că expertul desemnat de către instanţă are calitatea de expert judiciar, întrucât cerinţele legale trebuie întrunite în persoana fiecăruia dintre membrii comisiei de experţi.

Prin urmare, lucrarea întocmită cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, ale O.G. nr. 2/2000 şi ale Codului de procedură civilă este sancţionată cu nulitatea absolută.

c. Se critică şi faptul că instanţa de apel a stabilit în sarcina recurentului-pârât obligaţia de plată a dobânzii legale la suma stabilită cu titlul de despăgubiri începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, contrar dispoziţiilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004.

Astfel, suma stabilită cu titlul de despăgubiri este exigibilă începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, iar nu începând cu data rămânerii definitive a acesteia, aşa cum eronat a stabilit instanţa de apel, întrucât dreptul la daune moratorii (dobânda legală) se naşte numai în cazul în care o sumă nu este achitată la scadenţă, iar sumele cu titlul de despăgubiri sunt scadente începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Mai mult decât atât, legiuitorul a reglementat expres şi modalitatea de solicitare a plăţii despăgubirii, respectiv printr-o cerere adresată expropriatorului, cerere care să fie însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţia legală imperativă cuprinsă art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 ( text prin care s-a modificat art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004), expropriatorul nu este de drept în întârziere la data rămânerii irevocabile a hotărârii, punerea în întârziere operând la data înaintării cererii formulate de expropriat, cerere care trebuie să aibă anexate acte autentice sau hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a omis să indice motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să dispună obligaţia de plată a dobânzii legale, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza întâi C. proc. civ.

Dispoziţia instanţei de apel privind obligarea la plata dobânzii legale la o sumă de bani care nu este scadentă este o dispoziţie vădit nelegală, de natură să prejudicieze grav bugetul de stat consolidat.

d. O altă critică vizează încălcarea rolului activ al judecătorului consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. (5). proc. civ. prin aceea că hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt şi de drept, decurgând dintr-o interpretare greşită a legii şi o administrare eronată a probelor, raportat la natura juridică a exproprierii.

Încălcarea rolului activ a condus la admiterea cererii intimaţilor-reclamanţi de majorare a cuantumului despăgubirii, deşi pârâtul consideră că a dovedit că despăgubirea a fost stabilită de către expropriator cu respectarea legii, iar valoarea despăgubirii aferente imobilului expropriat a fost determinată pe baza unui raport întocmit de către un evaluator autorizat şi aprobat de Guvernul României prin emiterea H.G. nr. 426/2008; raportul judiciar omologat de către instanţă nu este opera comună a celor 3 experţi judiciari, ci reprezintă lucrarea exclusivă a dlui expert T.O.; expertul R.E. - expert desemnat de către expropriaţi - nu are calitate de expert judiciar şi prin urmare nu avea dreptul să participe la efectuarea raportului judiciar; raportul de expertiză judiciară omologat de către instanţă a fost întocmit cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin raportare la oferte de vânzare speculative, dacă nu chiar fictive.

Recurentul oferă propria interpretare a probelor, arătând că: la dosar nu există nicio probă care să susţină valorile propuse de către expert T.O., ci doar oferte de vânzare care, datorită caracterului lor speculativ şi unilateral, nu pot constitui un etalon pentru piaţa imobiliară din zonă; expertul T.O., în pofida categoriei terenului şi implicit a posibilităţilor reale actuale de valorificare, a prezentat cu titlu de despăgubire o valoare proprie unui teren construibil situat în intravilan, deşi terenul expropriat are categoria de folosinţă “arabil” şi este situat în extravilanul localităţii, aspecte care îl fac impropriu proiectelor de construcţie în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie; expertul judiciar a prezentat informaţii care nu sunt utile speţei, prezentând un calcul al valorii utilităţilor, fapt pe de o parte criticabil prin raportare la modalitatea determinării valorii, iar, pe de altă parte, inutil prin raportare la categoria terenului expropriat.

Consideră că în mod nejustificat, instanţa a ignorat concluziile lucrării întocmite de către expertul D.L. prin raportare la imobile de acelaşi fel cu imobilul în litigiu, potrivit căreia pentru terenurile arabile situate în extravilanul localităţii Râşnov, jud. Braşov, valoarea este de 2340 euro/hectar.

Totodată, instanţa de apel nu a analizat fondul obiecţiunilor formulate de pârât, preferând să îmbrăţişeze lucrarea întocmită de către expertul judiciar T.O. cu încălcarea legii.

Se susţine şi încălcarea dreptului la apărare prin faptul că instanţa de apel nu a încuviinţat în această fază procesuală o nouă expertiză tehnică de specialitate.

Solicită cheltuieli de judecată în recurs.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs dezvoltate de reclamanţi şi a solicitat respingerea recursului acestora, ca nefondat.

Recursul formulat de reclamanţi este nefondat.

În speţă, instanţa a fost învestită cu o contestaţie împotriva hotărârilor de stabilire a despăgubirii nr. 121 din 1 iulie 2008 şi 172 din 1 iulie 2008, ambele emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul Local Râşnov, judeţul Braşov, reclamanţii solicitând prin unul din capetele de cerere reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite de comisie.

Legea nr. 198/2004, în baza căreia s-a emis hotărârea contestată, prevede la art. 9 alin. (1) că “Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4)-(8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului”. Dacă hotărârea prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii nu a fost comunicată, termenul de contestare este de 3 ani, potrivit alin. (2) al textului legal anterior arătat.

Conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, “Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”.

Art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevede că “pentru stabilirea despăgubirilor, instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii”, iar art. 26 din aceeaşi lege prevede la alin. (1) că “despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”. Totodată, la alin. (2) se prevede că “la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

Analiza fondului contestaţiei prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 presupune, aşadar, administrarea probei cu expertiză pentru determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite expropriaţilor, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, sens în care au şi procedat instanţele de fond.

Potrivit art. 26 alin. (2) din lege la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Raportul de expertiză efectuat în primă instanţă a luat în calcul inconvenientele care rezultă din fragmentarea proprietăţii.

Astfel, unul din obiectivele raportului de expertiză tehnică-evaluare nr. 555387/2011 a fost acela al determinării prejudiciului cauzat proprietarilor prin diminuarea suprafeţei terenului aflat în proprietatea lor, urmare a exproprierii.

Raportul a avut în vedere şi a analizat situaţia imobilului la data expertizei în funcţie de cea mai bună utilizare a acestuia în stare dezmembrată datorată exproprierii precum şi pierderea valorică ca urmare a fărâmiţării terenului iniţial, utilizând metoda parcelării. S-a considerat că această metodă este cea mai potrivită atunci când terenul permite parcelarea şi sunt disponibile date privind vânzarea loturilor parcelate. Astfel, s-a avut în vedere prejudiciul posibil prin calculul profitului ce se putea realiza prin parcelarea a 11 loturi de teren de 863,6 mp pe care un dezvoltator imobiliar putea edifica case rezidenţiale tip P+M, în variante ante şi post expropriere, reţinând că lotul dezmembrat de 5222,31 mp după construcţia autostrăzii rămâne complet izolat, neavând acces, deoarece este înconjurat de parcele terenuri iar pe latura de NV este limitat de rambleul CF uzinal.

În acest context al analizei, se constată că prin “daune” în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, legiuitorul nu a avut în vedere prejudiciul astfel cum este acesta reglementat în materia răspunderii civile delictuale, exproprierea fiind un act al puterii de stat, şi nu o faptă delictuală, astfel încât evaluarea prejudiciului prin raportare la factori ipotetici este nelegală, iar daunele trebuie dovedite, conform art. 1169 C. civ.

Un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi totodată, poate fi evaluat în prezent sau există indicii prezente îndestulătoare că se va produce în viitor.

Or, în speţă, Curtea a apreciat că reclamanţii nu au probat existenţa în concret a unui proiect imobiliar, componentă a unui prejudiciu cert, ca existenţă şi ca întindere, reclamând doar faptul că amplasamentul terenului se regăseşte în perimetrul unei zone de interes în dezvoltarea ariei de construcţii a oraşului Râşnov, ipoteză cu suficiente elemente improbabile atât din punct de vedere subiectiv (al voinţei şi potenţialului reclamanţilor de a dezvolta un astfel de proiect) cât şi obiectiv (din punct de vedere al planurilor urbanistice zonale şi locale, al emiterii autorizaţiilor de construire).

Aşa cum s-a arătat, în analiza prejudiciului prin folosirea metodei parcelării, experţii au statuat că existenţa şi întinderea acestuia se poate determina calculând profitul ce se poate realiza prin lotizarea terenului rămas în 11 parcele pe care se poate dezvolta un proiect imobiliar şi au cuantificat acest prejudiciu la suma de 12.465 euro.

La această analiză, privind profitul pe care l-ar putea obţine reclamanţii, au avut în vedere mai multe repere, toate subsumate criteriului anterior menţionat (al profitului imobiliar), respectiv: a) afectarea unei porţiuni de teren din ce a rămas neexpropriat prin includerea ei în zona de protecţie; b) necesitatea unui drum de acces peste rambleul uzinal şi c) costurile acestui drum precum şi d) poluarea fonică şi gazoasă.

Din expunerea rezumată a considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a înlăturat susţinerile experţilor privind prejudiciul cauzat prin diminuarea suprafeţelor rămase în urma exproprierii prin calculul profitului ce se putea realiza prin parcelarea a 11 loturi de teren pe care reclamanţii le-ar putea obţine ca şi dezvoltatori imobiliari, reţinând că nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului întrucât nu există începute lucrări de dezvoltare imobiliară.

Or, în absenţa dovedirii existenţei unui proiect imobiliar, nu se poate reţine că prejudiciul reclamat de reclamanţi este sigur că se va produce în viitor, neavând astfel caracter cert.

Prin urmare, în mod legal a apreciat Curtea de apel că, nefiind un prejudiciu cert, nu se poate acorda reclamanţilor suma de 12.465 euro astfel cum a fost stabilită de expertiză (cap.4 pct. 3).

Acesta a fost raţionamentul Curţii, care a avut în vedere întregul capitol al prejudiciului şi nu doar subpunctul a). Faptul că instanţa de apel nu a detaliat în considerente fiecare dintre subpunctele capitolului prejudiciu nu înseamnă că a ignorat coordonatele incluse în subpunctele b, c, d, cum greşit pretind recurenţii-reclamanţi.

În concluzie, dat fiind că prejudiciul reclamat de reclamanţi prin diminuarea proprietăţii urmare a exproprierii nu are caracter cert, nu se poate imputa instanţei de apel că neacordându-le suma de 12.465 euro ar fi încălcat dispoziţiile art. 26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 33/1994.

Referitor la compensarea cheltuielilor de judecată, recurenţii invocă faptul că instanţa de apel nu a făcut o analiză a proporţiei cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în raport de pretenţiile admise fiecăreia, ceea ce pune în discuţie o chestiune de apreciere a instanţei, vizând aşadar temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii recurate.

Prin urmare, critica vizând compensarea cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi astfel analizată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Recursul pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România nu este fondat.

Cu privire la excepţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a mai solicita majorarea cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte reţine că aceasta nu este incidentă în speţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 198/2004, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condiţiile prevăzute la art. 5 şi 6 se comunică solicitantului, precum şi celorlalţi titulari ori, după caz, titulari aparenţi, se afişează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat şi în extras, pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

Acest text se corelează cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit cărora în cazul în care hotărârea nu a fost comunicată, orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data afişării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 7, sub sancţiunea decăderii.

O atare obligaţie face parte dintr-o procedură administrativă jurisdicţională prealabilă, care nu este opţională.

Este adevărat că termenul prevăzut de lege este unul de decădere, întrucât persoana îndreptăţită este obligată să-şi exercite dreptul de a contesta suma stabilită cu titlu de despăgubire în intervalul de timp astfel stabilit.

În acest context al analizei, se reţine că Adresa nr. 1473 din 29 iunie 2009 emisă de Societatea civilă de avocaţi C.P. şi asociaţii nu poate suplini cerinţa textul menţionat, care este de strictă interpretare, cu atât mai mult cu cât din conţinutul acestei adrese nu rezultă ce s-a stabilit prin hotărârea de expropriere, respectiv care este cuantumul despăgubirilor.

În lipsa unei comunicări exprese de către expropriator a hotărârii de stabilire a cuantumul despăgubirii, instanţa de judecată neavând o astfel de obligaţie, devin incidente dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, în raport de care se constată că cererea precizatoare formulată de reclamanţi la data de 7 decembrie 2009 se situează înăuntrul termenului de exercitare a dreptului de a cere majorarea despăgubirilor.

Prin urmare, în mod corect Curtea de Apel a statuat că reclamanţilor nu li se poate aplica sancţiunea decăderii din dreptul de a contesta cuantumul despăgubirilor.

Pe fondul recursului:

a. Critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a înlăturat lucrarea de specialitate întocmită în primă instanţă şi care nu a avut în vedere preţul de circulaţie reflectat în contracte autentice de vânzare-cumpărare, cu încălcarea cerinţelor art. 26 din lege, nu este fondată.

Într-adevăr, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că “La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.

În spiritul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză se poate dovedi, de regulă, cu înscrisuri reprezentând contracte autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător preţul rezultat în urma întâlnirii cererii cu oferta.

Însă, în lipsa unor astfel de dovezi, nimic nu împiedică o evaluare care să aibă în vedere alte criterii, precum: ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de mică publicitate pentru imobile de acelaşi fel, metoda comparaţiei în raport de diferitele preţuri de tranzacţionare, caracteristicile fizice ale terenului, localizare, acces, alte elemente caracteristice ale proprietăţii, criteriu care a fost avut în vedere la efectuarea expertizei de evaluare din prezenta cauză.

Aşa cum a reţinut Curtea de Apel, în determinarea valorii de despăgubire a imobilului experţii au realizat o analiză de piaţă pe baza ofertelor supuse tranzacţionării, efectuându-se corecţiile de rigoare.

Expertiza a folosit drept variabile de comparaţie ofertele de pe piaţa imobiliară şi s-au efectuat corecţii în raport de elementele caracteristice ale proprietăţii în condiţiile unei pieţe imobiliare puţin active. Totodată, raportul a menţionat că în perioada de referinţă nu s-au încheiat tranzacţii imobiliare, piaţa imobiliară fiind în stagnare.

În acest context al analizei, se reţine că lipsa tranzacţiilor pe piaţa imobiliară nu poate determina amânarea efectuării expertizei până la data încheierii unor astfel de acte juridice.

Dacă s-ar limita posibilitatea experţilor de a evalua imobilul numai în raport de tranzacţiile deja efectuate la data întocmirii raportului, pe lângă posibilitatea ca la acel moment să nu se fi încheiat asemenea acte juridice, s-ar limita nejustificat posibilitatea lor de apreciere şi s-ar lipsi de conţinut însuşi scopul pentru care legea a dispus întocmirea unui raport de către o comisie formată din trei experţi, propuşi de instanţă şi de părţile aflate în conflict, fiind suficientă depunerea unui număr oarecare de acte juridice încheiate pentru terenuri asemănătoare, ceea ce legea nu consideră că este suficient.

În această situaţie, este firesc ca expertiza să se realizeze în raport şi de alte criterii privind valoarea imobilului (oferte de vânzare, de exemplu, dar şi situarea imobilului, apropierea de anumite utilităţi, raportul cerere-ofertă ş.a.).

Pe de altă parte, potrivit regulii exprimate în adagiul “probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”, recurentul-pârât avea sarcina de a proba ceea ce afirmă, dovezi ce nu s-au produs.

Procesul civil, în general, este un proces al intereselor private şi, ca atare, revine în sarcina celui care face o afirmaţie să probeze pretenţiile sale, conform art. 1169 C. civ. - 1864, instanţa neputând suplini această obligaţie în virtutea rolului său activ consacrat de dispoz.art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, textul legal nu consacră obligaţia de a proba fapte negative nedefinite, aşa cum pretinde pârâtul, ca reclamanţii, respectiv experţii, să probeze că nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare la data întocmirii raportului de expertiză. Dimpotrivă, sarcina probei revine în aceeaşi măsură pârâtului, care are a dovedi că nu putea fi validat raportul de expertiză întrucât experţii nu au ţinut cont de tranzacţiile încheiate în această perioadă, sens în care aveau interesul şi obligaţia potrivit art. 1169 C. civ. - 1864 să depună astfel de acte juridice.

Prin urmare, în absenţa oricăror probe din care să rezulte că preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel este mai mic decât cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, susţinerile privind o evaluare greşită a despăgubirilor acordate sunt neîntemeiate.

Cum evaluarea făcută prin expertiza însuşită de instanţă respectă criteriul legal prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, această critică formulată de pârât nu poate fi reţinută.

b. Nici critica vizând nulitatea raportului de expertiză cauzată de lipsa calităţii de expert judiciar a unuia din membrii comisiei de expertiză nu poate fi reţinută.

Pârâtul susţine în critica sa că expertul R.E., desemnată de reclamanţi să fie unul din cei trei experţi chemaţi să evalueze valoarea despăgubirilor cuvenite ca urmare a măsurii exproprierii, nu are calitatea de expert judiciar în condiţiile art. 7 şi 10 din Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, astfel încât în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din acest act normativ, coroborat cu art. 25 din Legea nr. 33/1994, expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză este lovită de nulitate. Susţine, totodată, că doar calificarea de expert ANEVAR a acestui expert nu poate complini cerinţe textelor legale anterior menţionate.

Este adevărat că activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, precum şi modul de dobândire a calităţii de expert tehnic judiciar se organizează şi se desfăşoară în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 2/2000 care prevede la art. 2 că este expert tehnic judiciar orice persoană fizică care dobândeşte această calitate în condiţiile ordonanţei şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, iar potrivit art. 7 calitatea de expert tehnic judiciar se dobândeşte pe bază de examen, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 10 din acest act normativ.

Ministerul Justiţiei atribuie calitatea de expert tehnic judiciar pe bază de examen, care atestă pregătirea de specialitate, cunoaşterea actelor normative referitoare la domeniul de specialitate şi a prevederilor Codului de procedură civilă, Codului de procedură penală, referitoare la expertiză, şi din alte acte normative care reglementează expertiza.

Un expert ANEVAR este o persoană care are calitatea de evaluator autorizat după parcurgerea etapelor reglementate de O.G. nr. 24/2011 şi este membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din România, asociaţie profesională, recunoscută ca fiind de utilitate publică, cu atribuţii în pregătirea şi atestarea persoanelor juridice sau fizice ce posedă experienţă, competenţă, cunoştinţe practice în tehnicile legale pentru realizarea unor evaluări în conformitate cu Codul Deontologic al Profesiei de Evaluator şi cu Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS).

Totodată, membrii titulari ANEVAR sunt admişi ca experţi judiciari pe baza solicitării lor scrise şi trebuie să fie validaţi de Biroul Central de Expertiză Tehnică Judiciară din cadrul Ministerului Justiţiei.

Dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevăd că pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii.

Dispoziţiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198 /2004 prevăd că înainte de data începerii activităţii prevăzute la art. 6 alin. (1), un expert evaluator specializat în evaluarea proprietăţilor imobiliare, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, va întocmi un raport de evaluare a imobilelor supuse exproprierii, pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosinţă.

În raport de toate aceste dispoziţii legale se pune problema dacă un expert atestat ANEVAR dar care nu întruneşte şi calitatea de expert judiciar are competenţa de a face parte din comisia de experţi constituită în temeiul art. 25 din Legea nr. 33/1994.

În dezlegarea acestei chestiuni se reţine că în legislaţia exproprierii pentru cauză de utilitate publică legiuitorul foloseşte o terminologie diferită pentru conturarea celor două etape ale procedurii de expropriere şi anume, “raport de evaluare”, pentru faza administrativă şi “raport de expertiză”, pentru etapa jurisdicţională.

Aşa cum rezultă din analiza textelor legale anterior citate, în etapa administrativă raportul de evaluare este necesar să fie întocmit de un expert evaluator atestat ANEVAR, această calitate a specialistului în domeniu fiind impusă imperativ, iar, în această etapă, concluzia expertului este un criteriu de evaluare necesar şi suficient.

Cu privire la etapa jurisdicţională, se reţine că raportul de expertiză este doar un simplu mijloc de probă, ce trebuie evaluat de instanţă în contextul celorlalte mijloace de probaţiune, judecătorul cauzei nefiind obligat să acorde valoare absolută concluziilor experţilor.

Obligaţia majoră a expertului desemnat este aceea de a fi un consultant imparţial şi competent al instanţei de judecată şi de a răspunde în mod eficient, în termenele prevăzute, de elaborarea şi depunerea la instanţă a raportului său de expertiză.

Elaborarea raportului de expertiză necesită pregătirea profesională a expertului, studii tehnice superioare precum şi pregătire/specializare ulterioară, competenţe profesionale care se verifică de organele de specialitate atât la atestarea expertului judiciar (care poate fi şi expert ANEVAR) cât şi la atestarea evaluatorului (care poate avea şi calitatea de expert judiciar), cele două competenţe neexcluzându-se reciproc.

Contrar susţinerilor pârâtului, nulitatea este, în acest caz, relativă, deoarece interesul ocrotit este unul particular, cel al părţilor în proces.

În aceste condiţii şi faţă de considerentele arătate, se reţine că pârâtul nu poate invoca faptul că prin participarea unui expert ANEVAR în cadrul comisiei chemate să stabilească despăgubirile în etapa jurisdicţională i s-ar fi produs o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context al analizei, se constată că pârâtul nu a arătat de ce calitatea de evaluator a expertului R.E., respectiv de ce această competenţă de expert ANEVAR, i-a produs o vătămare, după cum nu a indicat şi în ce constă acest prejudiciu, respectiv ce greşeli impută expertului, greşeli generate doar din această calitatea a sa.

Aşa fiind, critica pârâtului pe acest aspect nu este fondată.

c. Nici critica privitoare la acordarea dobânzii legale nu este fondată.

Dispoziţiile art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 prevăd că în cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.

Textul legal mai sus menţionat şi invocat de pârât ca argument al acestui motiv de recurs se referă exclusiv la plata despăgubirii acordate expropriatului şi nu la dobânda legală.

Or, în lipsa unui text special cu privire la această chestiune se aplică norma de drept comun, ştiut fiind că orice sumă de bani este purtătoare de dobânzi.

Prin urmare, cum creanţa a rămas certă şi exigibilă la data rămânerii definitive a hotărârii, de la acest moment încep să curgă dobânzile.

Curtea a procedat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor Codului civil, la stabilirea în sarcina părţii menţionate a obligaţiei de plată a dobânzii legale, ca echivalent al folosirii de către debitor a sumei datorate, respectiv preţul plătit reclamanţilor pentru neutilizarea creanţei exigibile.

Deşi instanţa de apel nu a menţionat în considerente de ce reclamanţii sunt îndreptăţiţi la a primi şi dobânzile legale, a casa decizia doar din acest motiv ar fi pur formală în condiţiile în care soluţia instanţei de apel este la adăpost de critică.

d. Nu este fondată nici ultima critică formulată de pârât referitoare la absenţa rolului activ al judecătorului, care a interpretat eronat probele stabilind o situaţie de fapt ce nu corespunde realităţii. Pârâtul susţine în cadrul acestei critici că în mod greşit instanţa a majorat cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, astfel cum au fost stabilite în etapa prejudicială.

Critica repune în discuţie situaţia de fapt stabilită de instanţă pe baza interpretării probelor administrate şi vizează motive de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

Aceasta deoarece criticile referitoare la greşita interpretare a probelor care a condus la o greşită stabilire a situaţiei de fapt nu mai formează motiv de recurs, pct. 11 al art. 304 fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte, examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs faţă de cele menţionate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunţării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamanţii O.S.M., O.I.C. şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România sunt nefondate şi le va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii O.S.M., O.I.C. şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva Deciziei civile nr. 83 AP din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1667/2013. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 1806/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1802/2013. Civil. Expropriere. Recurs