ICCJ. Decizia nr. 1716/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1716/2013
Dosar nr. 6871/1/2012
Şedinţa publică din 27 martie 2013
Prin cererea formulată la data de 2 iunie 2010, reclamantul D.C.F.R. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, acesta să fie obligat să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. A.V., nr. 118, sector 2.
Prin Sentinţa civilă nr. 1759 din 20 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut că reclamantul a urmat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru a obţine o restituire în natură a imobilului, finalizată prin Dispoziţia nr. 137/2001, care, în urma contestării în instanţă a fost anulată aşa cum rezultă din Sentinţa nr. 10234 din 12 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, hotărâre irevocabilă prin Decizia nr. 1280 din 12 octombrie 2009.
În cauza respectivă, cu putere de lucru judecat s-a statuat că restituirea în natură în favoarea unei persoane care potrivit Legii nr. 10/2001 era îndreptăţită numai la măsuri reparatorii în echivalent conform art. 18 din lege, este nelegală.
Reclamantului nu i se poate recunoaşte în procedura de drept comun de faţă, o a doua reparaţie, sub forma restituirii în natură a bunului către acesta, cu atât mai mult cu cât, s-a reţinut cu putere de lucru judecat, într-un proces în faţa instanţelor de judecată, în procedura legii speciale, doar dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent, ca moştenitor al unui acţionar la societatea căreia i-a aparţinut în proprietate bunul.
Instanţa de fond a mai arătat că nu are în vedere o autoritate de lucru judecat ci o situaţie supusă analizei instanţelor de judecată, definitiv rezolvată privind calitatea de proprietar a bunului în discuţie şi care nu mai poate face obiect al unei alte analize de către o nouă instanţă într-o procedură diferită dar având acelaşi scop.
Prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri, reclamantul, a reluat situaţia de fapt expusă în motivarea cererii de chemare în judecată şi a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul are dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent, ca moştenitor al unui acţionar la societatea anonimă căreia i-a aparţinut bunul imobil din litigiu.
Motivarea instanţei conduce la ideea unei excepţii a lipsei calităţii procesual active, aspect neinvocat însă de instanţa de fond în mod direct şi concret pentru ca reclamantul să poată face apărări; investită cu o acţiune în revendicare instanţa trebuia să analizeze, în raport de probele administrate în dosar, dacă există sau nu un titlu de proprietate, dacă reclamantul are sau nu calitate procesuală activă în prezenta cauză.
În opinia apelantului, statul nu are un titlu valabil pentru imobilul din litigiu pe care l-a dobândit prin ordin de rechiziţie întrucât potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv, Legea nr. 139/1940 şi Legea nr. 439/1945, imobilele nu se puteau rechiziţiona decât în folosinţă, iar rechiziţionarea implică doar o preluare temporară, pentru un interval de timp determinat.
În sensul acestor susţineri, apelantul a făcut referire la dispoziţia art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, normă care include în categoria imobilelor preluate abuziv şi imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile.
A susţinut apelantul că este îndreptăţit la obţinerea de măsuri reparatorii constând în restituirea bunului în natură sau după caz, prin echivalent, în calitate de moştenitor al persoanelor fizice, asociaţi ai persoanei juridice (astfel cum această sintagmă a fost interpretată conform normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001) care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv. Din interpretarea dispoziţiei art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în cazul în care persoanele asociate erau membrii aceleiaşi familii, măsurile reparatorii vor consta în restituirea în natură. Aşa cum rezultă din actele dosarului, autorităţile statului de la vremea respectivă au stabilit că societatea, în întregul său, aparţinea în exclusivitate părinţilor reclamantului, astfel că acesta este îndreptăţit la restituirea în natură.
Raportat la toate actele emise în perioada 1945-1952 şi la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 rezultă, fără putinţă de tăgadă, că autorii reclamantului au fost singurii proprietari ai imobilului din litigiu şi ai societăţii D.
Prin Decizia nr. 299A din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul D.C.F.R. împotriva sentinţei civile nr. 1759/20 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a III a Civilă în dosarul cu nr. 26964.01/3/2010 în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, M.E.F. şi M.C.S.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Situaţia de fapt expusă atât în motivarea cererii introductive, cât şi în apel, a fost pe deplin stabilită de către instanţa de fond care, în acest sens a făcut trimitere la existenţa unei sentinţe care a lămurit cu titlu irevocabil, toate aceste aspecte. Criticile privitoare la modul de preluare, de către stat, a bunului din litigiu, recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului la despăgubirea ce i se cuvine ca urmare a preluării de către stat a bunului din litigiu, au fost chestiuni de drept care au fost obiect al analizei instanţelor în procedurile judiciare în dosarele cu nr. 2007/1999 al Tribunalului Bucureşti Secţia a III a Civilă şi, respectiv, nr. 4887/300/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
În cadrul litigiilor amintite, Tribunalul, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu CGMB reţinând şi asupra calităţii procesuale active în sensul că nu rezultă din nici unul din actele administrate în cauză că autorii reclamantului au fost proprietari ai imobilului ci că au deţinut acţiuni la societatea anonimă care a cumpărat imobilul; că nu se poate pretinde nici că mama reclamantului ar fi preluat imobilul în contul creditului acordat, nefiind dovezi din care să rezulte acest fapt acţiunile D. fiind preluate de către URSS ca societate anonimă; în condiţiile în care deţinerea unor acţiuni nu dădea naştere la un drept de proprietate asupra unui bun individual reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului.
În cadrul celeilalte proceduri, care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei Primarului general nr. 137/2001 şi prin care s-a dispus restituirea în natură a bunului în discuţie către reclamant, instanţele de fond au reţinut, în plus de cele arătate în hotărârea precedentă, că, prin raportare la probele administrate în cauză, şi la dispoziţia art. 18- 24 din Legea nr. 10/2001, acţionari ai societăţii deţinătoare la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, de fapt, iniţial, în patrimoniul Administraţiei Bunurilor Sovietice din România în anul 1948, apoi în patrimoniul Statului Român, nu au fost în exclusivitate membrii familiei De. şi că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii. În considerarea acestora argumente s-a constat nulitatea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului din litigiu.
Apelantul nu este terţ faţă de toate aceste hotărâri, nu poate invoca inopozabilitatea acestora ori relativitatea efectelor actelor jurisdicţionale menţionate, şi, în mod corect, tribunalul a arătat că, deşi nu sunt întrunite cerinţele existenţei autorităţii lucrului judecat, (astfel cum acestea sunt exprimate prin dispoziţia art. 1201 C. civ.) pentru a putea fi invocată o asemenea excepţie şi a se supune dezbaterii părţilor, nu poate fi ignorată totuşi prezumţia puterii lucrului judecat. Aceasta înseamnă aşadar, că ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat în scopul de a se facilita probaţiunea în cadrul judecăţii, asigurând celeritatea procedurii judiciare.
Aceste susţineri, relative la puterea de lucru judecat a actelor jurisdicţionale anterioare, au fost invocate şi ca apărări de către intimaţii pârâţi şi erau cunoscute reclamantului care, pe parcursul procedurii judiciare a beneficiat de toate garanţiile dreptului la apărare şi ale contradictorialităţii procesului, însă, oricum, dezlegarea pricinii de către prima instanţă a vizat fondul cererii în revendicare iar nu excepţiile precitate.
Constatând, din cercetarea efectelor hotărârilor judecătoreşti de mai sus, că reclamantul nu deţine un bun la momentul la care pretinde revendicarea acestuia, ci doar un drept eventual la despăgubire prin măsuri reparatorii, în mod corect, Tribunalul a considerat inutilă compararea titlurilor de proprietate.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, astfel că, reclamantul nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 din Protocolul 1 acesta nefiind posesorul unui „bun” care să impună compararea cu titlul pârâţilor (Cauza pilot Atanasiu C. României).
În sensul celor expuse, soluţia tribunalului este în acord cu principiile specialia generalibus derogant şi electa una via non datur recursus ad alteram.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, are drept consecinţă imposibilitatea utilizării unei proceduri ulterioare în scopul protejării stabilităţii circuitului juridic civil.
Faptul că, în acţiunea în revendicare pendinte, reclamantul invocă aceleaşi apărări de fond şi face referire, în egală măsură, la dispoziţiile legii speciale dar şi la procedura dreptului comun, nu putea să nu determine instanţa de fond la a face referire la procedurile judiciare anterioare ce au dezlegat aceste chestiuni juridice, în maniera sus menţionată, respingând însă, temeinic, ideea existenţei unei autorităţi de lucru judecat. În aceste condiţii, instanţa a aplicat corect dispoziţia art. 1201 C. civ. cât şi ale Legii nr. 10/2001 invocate prin memoriul de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.C.F.R., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa de apel şi-a însuşit argumentele prezentate în motivarea Sentinţei civile nr. 800 din 8 iunie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a stabilit că autorii reclamantului nu erau proprietarii imobilului, ei deţinând doar acţiuni la societatea care a cumpărat imobilul, respectiv SC D. SA.
De asemenea s-au evocat argumentele din hotărârea ce a avut ca obiect constatarea nulităţii deciziei de restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2011.
Reţinerile instanţei de apel că aspectele rezolvate jurisdicţional în aceste litigii pot fi opuse, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, sunt eronate.
În ceea ce priveşte primul litigiu invocat de Curte, respectiv Sentinţa civilă nr. 800/1999 prin care s-a respins acţiunea în revendicare promovată împotriva CGMB, acesta nu poate prezenta relevanţă asupra prezentului litigiu, câtă vreme, la momentul soluţionării, nu exista Legea nr. 10/2001 care a recunoscut posibilitatea restituirii în natură a bunurilor unei societăţi către persoanele fizice asociaţi ai persoanei juridice.
Astfel, în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 se menţionează că "sunt îndreptăţite la obţinerea de măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv".
Conform normelor de aplicare a Legii nr. 10/2011 sintagma asociaţi ai persoanei juridice se va considera ca având semnificaţia şi de "acţionari la persona juridică" deoarece altfel ar însemna o abordare restrictivă care ar viza numai asociaţii din cadrul unei societăţi cu răspundere limitată (regimul unor astfel de societăţi nu era reglementat în perioada vizată sau al unei societăţi în participaţiune).
În raport de aceste explicaţii rezultă că textul de lege amintit mai sus, respectiv art. 3 alin. (1) lit. b) este aplicabil şi deţinătorilor de acţiuni la o societate anonimă cum era cazul societăţii D. ai cărei acţionari erau autorii săi, D.C.H. şi E.D.
În privinţa modalităţii de obţinere a măsurătorilor reparatorii, respectiv, în natură sau prin echivalent, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 conform cărora măsurătorile reparatorii se stabilesc prin echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membrii ai aceleiaşi familii.
Din interpretarea textului rezultă că în cazul în care persoanele asociate erau membrii aceleiaşi familii măsurile reparatorii vor consta în restituirea în natură.
După cum rezultă din actele aflate la dosar acţiunile societăţii D. erau deţinute de părinţii săi, D.C.H. şi E.D., împrejurarea că şi alte persoane figurau ca şi deţinători de acţiuni este clarificată de autorităţile vremii care au statuat că aceste acţiuni erau de fapt proprietatea autorilor săi.
Aşa cum rezultă din probele administrate, autorităţile statului de la acea vreme au stabilit că societatea în întregul său aparţinea în exclusivitate părinţilor săi, tocmai pentru a justifica preluarea patrimoniului acesteia (Adresa nr. 72172 din 14 ianuarie 1947 emisă de Ministerul Industriei şi Comerţului privind acţiunile deţinute de părinţii săi, Adresa nr. 044009 din 15 septembrie 1947 emisă de Ministerul Industriei şi Comerţului privind acţiunile părinţilor săi, camuflate pe numele altor persoane, certificatul nr. 024042 din 3 decembrie 1947 privind radierea societăţii în baza încheierii nr. 8098 din 23 mai 1947 a judecătorului delegat la Registrul Comerţului.)
În acest mod, Administraţia Întreprinderii Bunurilor Sovietice a dobândit întreg capitalul social al societăţii D. compus din 1000 de acţiuni. Ulterior, bunul imobil în litigiu a fost preluat de la familia D. şi trecut abuziv în proprietatea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor inamice (CASBI) şi mai târziu în proprietatea Statului Român.
Practic, stabilirea dreptului de proprietate al autorilor săi a stat la baza măsurii de rechiziţie în considerarea faptului că aparţineau unor cetăţeni germani, fiind bunuri germane.
Ori, dacă atunci au fost consideraţi proprietari exclusivi ai societăţii D. pentru a se putea prelua toate activele şi disponibilităţile băneşti ale societăţii, nu se poate susţine astăzi că, de fapt, nu erau singurii proprietari ai societăţii amintite, pentru a bloca restituirea în natură a bunului imobil ce face obiectul prezentului litigiu.
În aceasta situaţie, raportat la toate actele emise în perioada 1945-1952 rezultă fără putinţă de tăgadă că autorii săi au fost singurii proprietari ai imobilului în litigiu şi ai societăţii D.
În privinţa hotărârilor pronunţate în Dosarul nr. 4887/300/2007 ce au avut ca obiect constatarea nulităţii deciziei de restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, nici acestea nu pot fi reţinute ca argumente în respingerea prezentei acţiuni câtă vreme, soluţia instanţei de anulare a deciziei a avut în vedere că autorii reclamantului nu erau proprietarii imobilului retrocedat, acesta figurând în patrimoniul societăţii D.
Ca atare, premiza prezentei acţiuni în revendicare este diferită de cele care au stat la baza celor doua litigii invocate de instanţa de apel.
În acest context, era de datoria instanţelor să analizeze toate aspectele invocate în acţiune, respectiv motivele de apel, fără a se raporta în exclusivitate la argumentele şi raţionamentele instanţelor care au judecat anterior litigii cu privire la imobilul revendicat.
Referirile instanţei de apel cu privire la ineficienţa invocării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prin prisma Cauzei Pilot Atanasiu c. României nu pot fi reţinute în condiţiile în care, deţine un bun actual, însăşi Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a Municipiului Bucureşti statuând restituirea în natură, ca efect al constatării preluării abuzive de către Statul Român a imobilului proprietatea familiei D.
Pe de alta parte, statul nu are un titlu valabil pentru imobilul situat în str. A.V. nr. 118, sector 2 pe care l-a dobândit prin ordin de rechiziţie întrucât potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 139/1940 şi Legea nr. 439/1945 imobilele nu se puteau rechiziţiona decât în folosinţă, iar rechiziţionarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval de timp determinat.
Ca atare, potrivit actelor normative sus menţionate, rechiziţia nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat.
De altfel, în acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1371 din 7 februarie 2006) care a reţinut că, în raport de actele normative în vigoare la acea dată ce reglementau condiţiile rechiziţiei şi cartiruirii de persoane, "imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă"-art. 6 teza finală din Legea nr. 139/1940.
Totodată, Legea nr. 439/1945 stabilea că rechiziţionarea implică doar o preluare temporară pentru un interval determinat, împrejurare de natură a conduce la concluzia că nu ne aflăm în prezenţa unei preluări definitive a imobilului de către stat.
De altfel şi Legea nr. 10/2001 în art. 2 lit. f), include în categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile.
Deşi a învederat aceste aspecte atât prin acţiune cât şi prin motivele de apel, niciuna din cele două instanţe nu a dat importanţă argumentelor referitoare la inexistenţa titlului statului în raport de aplicarea măsurii de rechiziţie.
Recursul nu este fondat.
Sub un prim aspect, instanţa de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, şi în ipoteza în care părţile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicare normelor speciale.
Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale şi efectele puterii de lucrul judecat ce rezultă din alte judecăţi.
Or, promovând cererea de chemare în judecată de revendicare a imobilului în litigiu, în temeiul art. 480 C. civ., reclamantul urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume restituire în natură, iar în cauză procedura legii speciale a fost finalizată statuându-se că reclamantul este îndreptăţit doar la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform art. 18 din lege.
Un prim principiu care rezultă din jurisprudenţa instanţei de contencios european este acela că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu apără drepturi teoretice şi iluzorii, ci efective şi concrete. În acest context, instanţa de contencios european a afirmat în mod constant, că în sistemul Convenţiei nu se garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, iar protecţia Convenţiei se aplică numai cu privire la „bunurile actuale", adică în privinţa bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.
În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei nu impune statelor membre o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia, iar „speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un bun în sensul Convenţie” recunoscând statelor membre o amplă marjă de apreciere cu privire la adoptarea sau nu a unei legislaţii, întrucât sunt singurele în măsură să decidă, atât cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, cât şi asupra condiţiilor în care operează restituirea în natură sau prin echivalent ori a categoriilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente", cât şi „valori patrimoniale", inclusiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate, deci de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.
De aceea, Curtea a ajuns la concluzia că, atunci când un interes patrimonial în discuţie ar părea că aparţine categoriei juridice de „creanţă", el nu poate fi considerat ca „valoare patrimonială" şi, implicit, ca „speranţă legitimă", decât dacă are o „bază suficientă în dreptul intern", astfel cum este interpretat de instanţele naţionale, iar existenţa sa este confirmată de o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale, deoarece un drept care face obiectul unei „contestaţii în justiţie" sau care apare ca o „pretenţie ce se poate susţine" nu ar putea constitui o „speranţă legitimă" apărată de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol.
În schimb, s-a considerat că nu intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie „simplele speranţe de restituire" ori „creanţele condiţionale" a căror concretizare ar fi depins de întrunirea condiţiilor prevăzute de lege ori care au devenit caduce prin faptul nerealizării condiţiei, Curtea considerând în unele dintre aceste situaţii plângerile reclamanţilor ca fiind incompatibile ratione materiae cu prevederile Convenţiei.
Recent, în hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu c/a României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unor despăgubiri, a statuat că, în aceste condiţii transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Instanţa de contencios european a observat că, deşi constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire dacă sunt îndeplinite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie şi anume prevăzute de legea specială.
Partea interesată care a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar în cauză s-a stabilit dreptul la despăgubiri, drept ce poate fi valorificat în actualul context legislativ în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deţine un „bun actual” în privinţa căruia se aplică garanţiile prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, putând fi valorificat în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În raport de situaţia de fapt, în mod legal s-a reţinut că reclamantul nu este titularul unui bun actual ci a unei valori patrimoniale constând într-un drept de creanţă stabilit în procedura Legii speciale nr. 10/2001, ce urmează a fi valorificat conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În mod legal au reţinut instanţele existenţa în cauză a puterii de lucru judecat şi au dat eficienţă acestui principiu care împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre posterioară, dată în alt proces.
Aspectele privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 nu mai pot face obiect de analiză în cadrul prezentei judecăţi, dreptul la restituire în natură a imobilului fiind analizat în cursul judecăţilor anterioare, când s-a statuat că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.C.F.R. împotriva Deciziei nr. 299A din 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1715/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1717/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
