ICCJ. Decizia nr. 1757/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1757/2013

Dosar nr. 39568/3/2007*

Şedinţa publică din 28 martie 2013

Prin Sentinţa civilă nr. 344 din 11 martie 2009, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor M.I.E. şi K.I.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi pârâţii-reclamanţi P.M., S.A.Z., I.E.E., I.I., V.E., P.I., D.C. şi M.D., a respins cererea de chemare în judecată, a respins cererea reconvenţională ca rămasă fără interes, a respins cererea de chemare în garanţie ca fiind rămasă fără obiect, a disjuns cererea completatoare.

Prin Decizia civilă nr. 241A din 7 iunie 2012, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

În drept, instanţele au avut în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Atanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului.

Preluarea abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu este suficientă pentru ca instanţa să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În concepţia sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obţine de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile art. 45 din lege. Această concepţie a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, care consacră dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere că reclamanţii au făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparaţie, Curtea a reţinut că aceştia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, motiv pentru care instanţa de apel a considerat că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.

Legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.

Având în vedere jurisprudenţa Curţii, respectiv faptul că reclamanţii au urmat procedura legilor speciale de reparaţie, formulând notificare atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluţionată, cât şi în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare.

În privinţa apartamentelor din imobilul ce formează obiectul cauzei pendinte, prin Sentinţa civilă nr. 1784/2011 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 459/2012 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII şi, având în vedere că acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că reclamanţii se pot prevala de un interes patrimonial, care intră în noţiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În ce priveşte conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanţii, Curtea a constatat că este vorba de un drept de despăgubiri, realizabil prin procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.

Intimaţii-pârâţi sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedit prin contractele de vânzare-cumpărare perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate a fost contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, respinsă, ca prescrisă, prin Sentinţa civilă nr. 946/2009 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 79/2010 a Curţii de Apel Bucureşti.

Curtea a avut în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu contra României - simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora. Hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului. Reclamanţii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului.

Cele stabilite de instanţa de contencios european au relevanţă în cauză, întrucât se poate reţine în favoarea fostului proprietar existenţa unui bun în sensul Convenţiei şi care să confere drept la restituire în natură doar în situaţia în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii în revendicare, prin care instanţa să fi dispus retrocedarea imobilului.

Reclamanţii au o notificare atât în baza Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluţionată, cât şi în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare, dar s-a formulat o acţiune întemeiată pe Decizia civilă nr XX/2007, admisă irevocabil printr-o hotărâre prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, cu excepţia apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care s-a constat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor, în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Având în vedere că specific mecanismului de soluţionare a acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, în cazul în care acţiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabileşte preferabilitatea titlului unei părţi sunt stabilite de instanţa supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunţată în interesul legii.

Instanţa supremă a arătat totodată că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 iar instanţa de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât şi pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoaşterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligaţie statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, reprezintă în acelaşi timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, către fostul chiriaş.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată şi că se impune a fi aplicată şi în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege şi se respectă protecţia şi valoarea conferită de legiuitor -credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Sintetizând, Curtea a reţinut că reclamanţii sunt deţinătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidenţă dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, constând într-un drept de creanţă, reprezentat de despăgubirile băneşti pe care le vor primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că reclamanţii nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condiţiile în care pârâţii sunt beneficiarii unui bun în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 10 iulie 2012, reclamanţii M.I.E. şi K.I.A., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconvenţionalitate a Legii nr. 10/2001. Accesul oferit de Legea nr. 10/2001 la plata unei despăgubiri, foştilor proprietari, este unul teoretic şi iluzoriu.

S-a susţinut şi încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 care dispune: „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

O.G. de suspendare temporară a emiterii deciziilor conţinând titlul de despăgubire, până la o noua reglementare, anulează toate dispoziţiile referitoare la despăgubiri conţinute de Legea nr. 10/2001, respectiv mecanismul de despăgubiri instituit de Legea nr. 247/2005.

Instanţa de apel a reţinut ca reclamanţii au dovedit deţinerea unui bun ocrotit de art. 1 din Primul Protocol, motiv pentru care se impune admiterea existenţei neconvenţionalităţii art. 18 din Legea nr. 10/2001 şi judecarea cauzei după normele dreptului comun, prin compararea titlurilor părţilor.

În cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1 adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii".

Or, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor, distincţia operată de legiuitorul intern fiind afectată exclusiv exerciţiului acestui drept, atribut care evident nu poate fi confundat din punct de vedere juridic, cu existenţa a însuşi dreptului de proprietate.

Curtea Europeană a stabilit că titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natura, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", ca „drept efectiv" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti - cauza Păduraru, cauza Porţeanu împotriva României.

Reclamanţii deţin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie dat fiind că formulaseră notificare pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995.

Deşi printr-o sentinţă civilă, reclamanţilor, li s-a confirmat preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist, constatându-se şi dreptul la despăgubiri pentru apartamentele vândute, aceştia nu au primit până în prezent nicio despăgubire efectivă.

În litigiul dintre recurenţi şi pârâţi, trebuie observat că recurenţii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind şi de o hotărâre judecătorească definitivă care a confirmat explicit dreptul de proprietate.

Această apreciere nu este de natură să ignore raţionamentul juridic expus în cadrul deciziei în interesul legii, privitoare la condiţionarea admiterii acţiunii în revendicare de neafectarea unui alt drept de proprietate, deoarece însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte în cadrul deciziei sale, posibilitatea ca în anumite situaţii să se procedeze la operaţiunea de comparare a titlurilor, operaţiune impusă de soligismul convenţional - „Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt".

În procesul pendinte, caracterul unic al măsurii de restituire a imobilului în natură, se impune şi ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, capătul de cerere privind revendicarea fiind formulat în contradictoriu cu pârâţii, foşti chiriaşi cumpărători.

În aceste condiţii, admiterea acţiunii în revendicare se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.

Nici dreptul conferit de contractul de vânzare-cumpărare, nu va fi afectat în mod substanţial, ei urmând a fi despăgubiţi în mod corespunzător fiind aşadar îndeplinită inclusiv din această perspectivă şi cerinţa impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia sa în interesul legii, privitoare la neafectarea altui drept protejat.

Recursul este nefondat.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se poate reţine încălcarea dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, sub toate aspecte prezentate în expunerea de motive, întrucât tocmai în considerarea acestor temeiuri de drept, la pronunţarea deciziei atacate, instanţa a avut în vedere legislaţia şi jurisprudenţa europeană, astfel cum acestea au fost valorificate în conţinutul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, concluzionând în esenţă corect că nu se poate realiza o analiză comparativă a drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie - 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - a statuat coordonatele cercetării şi soluţionării unor astfel de acţiuni civile, după cum urmează: concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.

Principala clarificare pe care această decizie a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern, a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

În operaţiunea concretă de comparare de titluri, instanţa de apel în mod corect s-a raportat la prevederile articolului 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, urmărind a stabili care dintre părţi este deţinătoarea unui bun în sensul acestor prevederi.

În cauza Atanasiu şi alţii, pronunţată la data de 12 octombrie 2010, instanţa de contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii.

Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

Reclamanţii nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, aceştia nefăcând dovada că au obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari iar, în dispozitiv, să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu.

În aceeaşi cauză Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenţia şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaţia internă, reţinând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricţie în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor şi de a-şi alege condiţiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din ţară, ci să facă o evaluare şi a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

Mai mult, este de reţinut că, în mod consecvent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă, nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

O eventuală admitere a acţiunii în revendicare împotriva pârâţilor ar aduce atingere acestui drept real şi ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situaţie pârâţii urmând să fie privaţi de un bun, iar consecinţele adoptării unor norme neconforme cu Convenţia ar urma să fie suportate de un particular, şi nu de Stat - relevante sub acest aspect fiind cauzele Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe şi Raicu contra României.

Pentru toate aceste considerente nu pot fi primite criticile privind nesocotirea prevederilor art. 20 din Constituţie şi ale art. 1 şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la protecţia dreptului de proprietate, respectiv la accesul liber la justiţie.

Împrejurarea că prin hotărârea din 12 octombrie 2010, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României s-a reţinut ineficienţa sistemului de acordare a despăgubirilor şi inexistenta oricărei garanţii cu privire la durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale, nu reprezintă un argument pentru modificarea soluţiei pronunţate, întrucât obiectul disputei judiciare de faţă este restituirea în natură a imobilului în litigiu, şi nu plata de despăgubiri.

Caracterul real al acţiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terţ care a dobândit în mod legal proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri.

Concepţia instanţei supreme, exprimată în decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată, este în deplină concordanţă cu sistemul de acordare a unei reparaţii reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană (în acest scop prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu contra României), urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât şi din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

Această soluţie se impune şi în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 - „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă" - întrucât circumstanţele particulare ale cauzei pendinte nu au configurat o astfel de ipoteză, judecătorii pronunţându-se în litera şi spiritul legii naţionale, dar şi europene.

S-a reţinut totodată corect că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, nu este suficientă pentru ca instanţa să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. împotriva Deciziei nr. 241A din 7 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1753/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1758/2013. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... →

ICCJ. Decizia nr. 1757/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1757/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs