ICCJ. Decizia nr. 1758/2013. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1758/2013
Dosar nr. 3377/3/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2013
Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 3377/3/2010, reclamanta A.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, având ca obiect imobilul situat în B-dul Regina Maria nr. 51, fosta George Coşbuc, sector 4 Bucureşti, ca urmare a restituirii acestuia prin Sentinţa civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, fostului proprietar; să se constate că prin aplicarea legilor proprietăţii are calitatea de terţă vătămată în dreptul său de proprietate asupra imobilului vândut de către Statul Român prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în temeiul prevederilor Legii nr. 1/2009, să fie obligat Statul Român la restituirea contravalorii acestui imobil, calculată la valoarea de piaţa actuală a acestuia.
Reclamanta a arătat în motivarea cererii că a cumpărat de la Statul Român, cu bună - credinţă, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, imobilul situat în Bucureşti, Bd. Regina Maria nr. 51, sector 4, însă, prin Sentinţa civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii S.G. şi S.Z., şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI şi A.S., astfel încât reclamanta se consideră îndreptăţită la restituirea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului sus menţionat.
Prin Sentinţa civilă nr. 133 din 27 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3552/2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI şi A.S., reţinându-se că pârâta cumpărătoare A.S. a fost de rea-credinţă, astfel încât în cauză devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care reclamanta este îndreptăţită doar la restituirea preţului actualizat al imobilului, nicidecum la valoarea de piaţă a acestuia.
Faţă de cele reţinute, văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, a respins în totalitate acţiunea, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 201A din 15 mai 2012, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A.S.; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta A.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pe pârât la plata sumei de 46.721 RON, reprezentând preţul reactualizat al apartamentului nr. 1 situat în imobilul din Bucureşti, str. George Coşbuc nr. 51, et. 1, sector 4, către apelanta-reclamantă, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 27 ianuarie 2010, reclamanta A.S. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat Statul Român la restituirea contravalorii imobilului situat în B-dul Regina Maria nr. 51 (fostă str. George Coşbuc), sector 4 Bucureşti, la valoarea de piaţă, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 şi că prin Sentinţa civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între AFI şi aceasta.
Ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, reclamanta a arătat că a suferit o vătămare a dreptului său de proprietate şi a invocat în susţinerea cererii sale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie.
Instanţa a constatat că la filele 11-12 din dosarul tribunalului se găseşte contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI şi apelanta-reclamantă, pentru imobilul situat în B-dul George Coşbuc nr. 1, (fost Gramond nr. 51) et. 1, ap. 1, sector 4. Locuinţa a fost vândută în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru suma de 45.158.448 lei vechi, achitaţi de reclamantă.
Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, foştii proprietari ai imobilului au acţionat-o în judecată pe A.S. şi, prin Sentinţa civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997.
În această situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, în sensul că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri, constând în restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În această materie, legea specială face aplicaţiunea principiilor de drept incidente în situaţia anulării unui act juridic, în sensul restituirii prestaţiilor efectuate de părţi.
Or, în speţă, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu DGAFI a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, se poate solicita restituirea preţului actualizat, ca efect al aplicării legii.
Este adevărat că reclamanta a solicitat în faţa instanţei de fond preţul de circulaţie al imobilului, ceea ce atrage competenţa tribunalului în primă instanţă, însă trebuie menţionat că atât în acţiune, cât şi în motivele de apel, s-a făcut referire şi la suma plătită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, trebuie apreciat că preţul de piaţă cuprinde atât preţul plătit iniţial, cât şi sporul de valoare, astfel încât acţiunea trebuia admisă în parte, cu privire la preţul de piaţă actualizat al imobilului.
Atât doctrina, cât şi practica sunt constante în aplicarea principiilor expuse mai sus, în sensul că în situaţia constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se datorează preţul actualizat al imobilului plătit de chiriaşi la încheierea contractului.
În cursul judecării cauzei în apel, instanţa, făcând aplicaţiunea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize având ca obiective şi stabilirea preţului reactualizat al imobilului.
La data de 4 aprilie 2012, a fost depus la dosarul cauzei raportul de expertiză întocmit de expert V.M., care a arătat că valoarea actualizată a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950/1997 este de 46.721 RON, fila 40 din dosarul instanţei de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A.S. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, prin recursul său, reclamanta A.S. a arătat că decizia recurată este nelegală, potrivit art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., deoarece instanţa nu i-a acordat ceea ce a cerut, respectiv preţul actualizat, cât şi despăgubirile potrivit Legii nr. 1/2009, pe de o parte, iar pe de altă parte, că acţiunea sa a fost întemeiată, în principal, pe dispoziţiile Legii nr. 1/2009, care prevăd restituirea preţului actual, cât şi acordarea despăgubirilor.
Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, indicând art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:
Deşi Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul ca apelanta-reclamanta nu este îndreptăţită la valoarea de piaţa a imobilului, totuşi a acordat, prin hotărârea recurată, contravaloarea preţului actualizat, în condiţiile în care în speţă nu a existat niciodată un capăt de cerere prin care să se solicite valoarea actualizată a preţului plătit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Or, instanţa, schimbând din oficiu obiectul cererii de chemare în judecată, fără ca apelanta-reclamantă să formuleze o astfel de cerere în fond sau în apel, a încălcat dispoziţiile exprese ale art. 295 C. proc. civ., dispoziţii care arată că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”.
Mai mult decât atât, conform dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi".
Or, conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel. Soluţia decurge din funcţia fundamentală a instanţei de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.
Aşadar, în speţă, Curtea nu s-a mărginit, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, la examinarea legalităţii hotărârii instanţei de fond prin prisma motivelor de apel, ci, din contră, a admis în apel o cerere nouă, lărgind, inadmisibil, cadrul judecăţii dedus primei instanţe.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că "preţul de piaţă cuprinde atât preţul plătit iniţial, cât şi sporul de valoare", ceea ce este nelegal.
Astfel, având în vedere faptul că există texte de lege diferite care acordă dreptul de a obţine fie preţul de piaţă, fie preţul actualizat, fiecare sub rezerva îndeplinirii unor condiţii expres prevăzute, s-a concluzionat că cele două noţiuni sunt distincte, că una nu o include pe cealaltă, şi că dacă intenţia legiuitorului era de a include preţul actualizat în cel de piaţă sau dacă ar fi apreciat că primul este o componentă a celui de-al doilea, aceasta s-ar fi reflectat într-o dispoziţie legală, clară şi neechivocă.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că soluţia instanţei de apel, în raport de obligarea Statului Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, la plata preţului actualizat al imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în condiţiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă, este nelegală; că, în mod greşit, s-a apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei reprezentând preţul imobilului, mai precis izvorul acestei obligaţii, întrucât în Legea nr. 10/2001 nu se prevede obligativitatea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a restitui preţul imobilului.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să confere Statului Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp acestea fac referire la Ministerul Finanţelor Publice.
Or, în speţă, Ministerul Finanţelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu, astfel că dispoziţiile Legii nr. 10/20001 nu sunt relevante în soluţionarea cauzei.
Pe acest aspect, s-a conchis că, în cauza dedusă judecaţii, calitate procesuală pasivă are Municipiul Bucureşti, în calitate de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti. Fiind terţ faţă de contract, Ministerul Finanţelor Publice are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
De asemenea, s-a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 1337 - 1341 şi următoarele din C. civ., motiv pentru care s-a solicitat să se constate că în speţă nu poate fi instituită răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi să-i acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului, întrucât deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză actualizat cu indicele de inflaţie.
Examinând decizia civilă în limita criticilor formulate de reclamanta A.S., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursurile sunt nefondate, pentru cele ce succed:
De precizat, că soluţia primei instanţe a fost schimbată prin decizia recurată, aşa cum s-a arătat mai sus, astfel că recursul declarat de pârât este admisibil.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă, deşi aceasta a invocat ca temei legal art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se constată că se încadrează în drept în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., potrivit art. 306 pct. 3 C. proc. civ., şi sunt nefondate.
Astfel, deşi nu arată expres, reclamanta susţine implicit că instanţa de apel nu a analizat criticile din apel formulate de aceasta potrivit cărora era îndreptăţită şi la acordarea despăgubirilor potrivit Legii nr. 1/2009.
Această critică formulată de reclamantă, potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra despăgubirilor solicitate potrivit Legii nr. 1/2009, ce cuprind restituirea preţului actualizat, cât şi a sporului de valoare, este nefondată, deoarece instanţa de apel, evocând fondul, în limita a ceea ce s-a criticat, a răspuns motivat în fapt şi în drept criticilor formulate de reclamantă pe acest aspect, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.
Critica formulată de reclamantă în sensul că este îndreptăţită la acordarea despăgubirilor, potrivit Legii nr. 1/2009, pe lângă preţul actual, este nefondată, întrucât aceasta nu este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu pentru că prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta este îndreptăţită numai la restituirea preţului actualizat al imobilului, plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, se constată că soluţia instanţei de apel, prin care s-a respins apelul formulat de către reclamantă, este legală.
În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate, ce se circumscriu acestui motiv de recurs, pârâtul susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 294 - 295 C. proc. civ., întrucât în speţă nu a existat un capăt de cerere prin care să se solicite restituirea şi actualizarea preţului plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar prin soluţia adoptată, instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că cererea soluţionată de instanţa de apel, de acordare a preţului plătit actualizat, apare ca o cerere nouă formulată direct în apel.
Aceste critici sunt nefondate, deoarece soluţionarea cauzei în apel nu s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi” şi că „instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”, câtă vreme, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, atât în acţiune, cât şi prin motivele de apel reclamanta a făcut referire şi la preţul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar preţul de piaţă cuprinde atât preţul plătit iniţial, cât şi sporul de valoare.
De altfel, prin chiar motivele de recurs, reclamanta precizează că obiectul acţiunii l-a constituit atât restituirea preţului actualizat, cât şi acordarea despăgubirilor, potrivit Legii nr. 1/2009.
Celelalte critici formulate de recurentul pârât, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed:
În dreptul intern, în litigiile de natura celui de faţă, normele generale cuprinse în Codul civil, referitoare la materia evicţiunii consumate, se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţie contra evicţiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (6) din lege).
Prin urmare, se constată că în raportul juridic dedus judecăţii calitatea procesuală pasivă, în considerarea reparaţiei pentru evicţiune, o are Ministerul Finanţelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale Codului civil -art. 1336 şi următoarele, care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, iar conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
De aceea, critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia în raportul juridic dedus judecăţii nu are calitate procesuală pasivă este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamantă şi pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.S. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 201A din 15 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1757/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1763/2013. Civil → |
|---|
