ICCJ. Decizia nr. 2713/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2713/2013
Dosar nr. 2438/3/2011
Şedinţa publică din 17 mai 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 1598/300/2009, reclamanţii C.A. şi R.Ş.A. au chemat în judecată pe pârâţii D.I., N.L., H.G.E., municipiul Bucureşti prin Primar General şi T.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate că statul nu a avut niciodată şi nici nu are titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, să dispună obligarea pârâţilor persoane fizice să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sus menţionat compus din teren în suprafaţă de 350 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 200 m.p., compusă din trei camere, dependinţe şi subsol.
Pârâta N.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii şi, totodată a invocat excepţia de necompetenţă materială şi excepţia de inadmisibilitate a cererii.
În subsidiar, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor municipiul Bucureşti, SC R. SA şi Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, cereri de chemare în garanţie au mai formulat municipiul Bucureşti, precum şi pârâtul D.I..
În urma decesului pârâtului T.I., au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, moştenitorii R.G. şi T.L.R..
Prin sentinţa civilă nr. 10049/2010, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cu motivarea că imobilul care face obiectul cauzei are o valoare de peste 500.000 RON.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti sub nr. 2438/3/2011, iar la termenul din 19 septembrie 2011 reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă şi pe D.M..
Pârâta H.E. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor municipiul Bucureşti, SC A. SA şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta D.M. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia de netimbrare şi nulitatea cererii iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie.
Prin încheierea din 14 noiembrie 2011, tribunalul a dispus disjungerea tuturor cererilor de chemare în garanţie şi formarea unui nou dosar, având în vedere că soluţionarea cererilor de chemare în garanţie depinde integral de soluţionarea cererii principale, iar probele ce s-ar administra ar îngreuna soluţionarea acţiunii principale. Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 63 din 16 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată. A admis în parte acţiunea, a constatat că imobilul situat în Bucureşti, sector 2, a fost preluat de stat fără titlu valabil, a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul a cărei retrocedare se solicită a aparţinut autorului reclamanţilor, C.M., care l-a dobândit la data de 10 septembrie 1906 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov şi transcris.
După anul 1907, casa a fost demolată şi s-a construit de către C.M. actualul imobil format din trei camere, dependinţe şi pivniţă.
În urma decesului defunctului C.M., căsătorit cu C.F. au rămas ca moştenitori C.I. şi R.M., iar în urma altor decese succesive, au rămas ca moştenitori reclamanţii din prezentul dosar, conform certificatelor de moştenitori depuse la dosarul cauzei.
În anul 1950, întreg imobilul a fost naţionalizat în baza decretului nr. 92/1950, de la R.G.A. şi C.I. aceştia fiind înscrişi conform adresei din 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Proprietăţii.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, N.A.N. şi N.L. au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului Bucureşti, reprezentat prin SC R. SA, dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, D.I. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului ucureşti, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, H.E. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului Bucureşti, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, T.I. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului Bucureşti, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, D.M. a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 de la vânzătorul Primăria municipiului Bucureşti, reprezentat prin SC A. SA, dreptul de proprietate unei părţi din imobil.
Instanţele au obligaţia de a constata valabilitatea unui titlu al statului dacă reclamantul formulează capăt de cerere în acest sens.
Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deţinut imobilul în baza unui titlu nevalid.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, instanţa a reţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă, în sensul că au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv statul român.
Deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâţilor operează prezumţia de bună-credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ., tribunalul a apreciat ca titlul pârâţilor este pe deplin valabil şi legal, având preferinţă faţă de titlul reclamantului conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46).
Totodată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).
Tribunalul a constatat că reclamanţii au formulat notificare prin care au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului ce formează obiectul litigiului, iar prin dispoziţia din 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, vândut în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pentru apartamentele pârâţilor din prezenta cauză dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare sus menţionate. Tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată întrucât reclamanţii nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, potrivit art. 20 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu deţine nici o hotărâre judecătorească, nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele deţinătore să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
În lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, reclamantul nu deţine în viziunea CEDO decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume pârâţii.
Nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop).
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 249 din 14 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii C.A. şi R.Ş.A., de apelantele-pârâte R.G., T.L.R. şi D.M. şi cererile de aderare formulate de apelantele-pârâte H.E. şi N.L., împotriva sentinţei civile nr. 63 din 16 ianuarie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 2483/3/2011. A admis apelul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis excepţia lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere, a respins primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca lipsit de interes, menţinând celelalte dispoziţii.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Referitor la excepţia lipsei de interes în formularea capătului din cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, Curtea a avut în vedere că prin dispoziţia din 29 iunie 2011 emisă de Primarul municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, având loc o transformare într-o „valoare patrimonială" - respectiv dreptul de a obţine măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel încât preluarea imobilului de către stat constituind o situaţie juridică ale cărei efecte (reglementate de Legea nr. 10/2001) sunt deja epuizate. Prin urmare, reclamanţii nu ar mai putea obţine niciun folos practic dintr-o eventuală constatare a preluării fără titlu valabil a imobilului în litigiu.
Este adevărat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 înseşi fac anumite distincţii între situaţia imobilelor preluate de stat cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil, sub aspectul condiţiilor în care operează nulitatea actelor juridice de înstrăinare a acestora de către stat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 45, însă reclamanţii nu au formulat o asemenea acţiune.
Pe de altă parte, dreptul la un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, nu este absolut.
Prin urmare, Curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei de interes în formularea acestui capăt de cerere.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, Curtea a reţinut că prin actul de vindere cumpărare autentificat din 10 septembrie 1906 de fostul Tribunal Ilfov, secţia de notariat, M.C. a dobândit imobilul situat în Bucureşti. Cu autorizaţia din 18 aprilie 1907 eliberată de Primăria Oraşului Bucureşti - Direcţiunea Lucrărilor Tehnice - Serviciul Alinierilor, M.C. a fost autorizat a construi „la proprietatea secţia I, Ocolul II".
Identitatea cu imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecată reiese pe baza actelor din care rezultă că artera de circulaţie situată în Bucureşti, sectorul 2, care poartă denumirea de AAA de la nivelul anului 1923, a purtat anterior următoarele denumiri: BBB; CCC, de la nivelul anului 1909.
Prin jurnalul din 19 august 1939 emis de Tribunalul Ilfov, secţia 1-1 CC. în Dosarul nr. 3019/1939 s-a stabilit că „de pe urma defunctului M.C. au rămas ca singuri moştenitori numai doi fii anume C.I. şi R.M.".
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, Curtea a reţinut că o asemenea limitare a accesului la justiţie nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă şi proporţională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 9 martie 2009, paragraf 28).
Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigenţe nu sunt îndeplinite în situaţia respingerii unei acţiuni ca inadmisibilă, în considerarea existenţei procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun. Din contră, ceea ce au soluţionat instanţele diferit este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Instanţa nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său. în schimb, instanţa trebuie să stabilească apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acţiunii în revendicare, ţinând însă seama şi de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă aşadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanţial, primul aspect fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Referitor la excepţia de netimbrare a acţiunii, Curtea a avut în vedere art. 15 litr din Legea nr. 146/1997 şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă cererea se fundamentează pe prevederile dreptului comun, dat fiind că bunul care formează obiectul său face parte din categoria celor enumerate de art. 2 din acest act normativ, iar scutirea vizează ambele categorii de cereri care au caracter distinct, textul de lege citat este aplicabil şi în cauză.
Neîntemeiată a fost considerată şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, susţinută de apelantele-pârâte R.G., T.L.R. şi D.M., deoarece neindicarea valorii obiectului cererii nu a fost enumerată printre cauzele de anulare a acţiunii, conform art. 133 alin. (1) C. proc. civ..
Referitor la apelul declarat de apelanţii-reclamanţii Curtea a avut în vedere faptul că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)".
În cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ. s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.
Deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamanţilor, deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaşte acestora un drept de a obţine restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanţă, conform art. 18 lit. c).
În speţă, reclamanţii deţin un „bun", care constă însă în dreptul de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X., Y., Z împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În acelaşi timp, Curtea a stabilit că existenţa unui „bun actual" cu înţelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului" {cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. (140)).
O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunţată în favoarea reclamanţilor.
Curtea a constatat că, şi din perspectiva reglementării internaţionale, prima instanţa a făcut o corectă aplicare a legii respingând acţiunea în revendicare,
S-a apreciat că ineficienta mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancţionată prin tranformarea dreptului de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent într-un drept de a obţine restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.
În raport de cele expuse anterior, nevalabilitatea titlului statului la momentul preluării nu ar avea nicio relevanţă în privinţa soluţiei date acţiunii în revendicare.
În cauză temeiul juridic al acţiunii, deci dreptul obiectiv a cărui aplicare este chemată instanţa să o facă, nu este reprezentat de un act normativ emis de Uniunea Europeană, ci de C. civ. român şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prin încheiarea de îndreptare a erorii materiale din data de 6 septembrie 2012 a fost îndreptată eroarea materială cu privire la scrierea greşită a numelui de RI în loc de R..
Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs reclamanţii C.A. şi R.Ş.A. şi pârâţii R.G., T.L.R. şi D.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Pârâţii R.G., T.L.R. şi D.M. au arătat că recursul lor vizează şi încheierea de îndreptare a erorii materiale, fără însă a menţiona critici cu privire la modul de soluţionare a acesteia.
În recursul formulat, reclamanţii C.A. şi R.Ş.A. au arătat următoarele:
Există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că în considerente instanţa apreciază că pârâţii au cumpărat de la un non-proprietar (Decretul nr. 92/1950 neputând fi considerat titlu valabil al statului român), iar pe de altă parte se constată valabilitatea titlurilor acestora (contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995).
Admiţându-se faptul că Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui titlu valabil al statului care a deţinut imobilul în cauză în baza unui titlu nevalid, se apreciază totuşi de ambele instanţe că titlurile de proprietate ale pârâţilor-intimaţi sunt pe deplin legale.
Dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu, atunci dreptul proprietarului nu a încetat să existe, astfel încât imobilul a fost înstrăinat către foştii chiriaşi de către un neproprietar.
Cât priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei europene, recurenţii dispun de un „bun", deci statul are obligaţia pozitivă să le protejeze proprietatea.
Raporturile juridice între părţile prezentei cauze sunt dependente de soluţia dată nevalabilităţii titlului statului, având opozabilitate faţă de acestea şi determinând preferabilitatea titlului adevăratului proprietar în detrimentul cumpărătorului care a dobândit prin încălcarea legii un imobil ce nu putea face obiect al vânzării, conform art. 1, art. 9, art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 stabilesc că legea este aplicabilă imobilelor preluate de stat cu titlu. Or, în prezenta cauză imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/195 (decret neconstituţional), astfel că bunul imobil fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 fără titlu, a fost vândut de către un non-proprietar. Conform art. 1 din Legea nr. 112/1995, bunurile preluate fără respectarea legislaţii nu puteau face obiect al acestei legi şi, în consecinţă, nici al vânzării în temeiul art. 9 şi 14 din această lege.
Vânzarea către foştii chiriaşi a fost nelegală, în condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, astfel încât reclamanţii sunt proprietarii unui bun, în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi art. 644 şi 645 din vechiul C. civ..
De altfel, întrucât vânzarea-cumpărarea către foştii chiriaşi nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, rezultă că actele de proprietate ale acestora sunt lovite de nulitate absolută (dispoziţie prevăzută chiar de această lege), fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.
Este de necontestat faptul că recurenţii deţin un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, dat fiind faptul că demersurile lor de revendicare a proprietăţii asupra imobilului din AAA au fost iniţiate încă de la adoptarea Legii nr. 112/1995.
În cadrul comparării de titluri, trebuie recunoscută preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţii-recurenţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial.
Înlăturarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, urmează a se face ca efect al Convenţiei Europene, fapt permis de Constituţie dar şi de decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Urmare a aplicării Convenţiei, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 urmează a fi înlăturate în măsura în care nu s-a dat preferabilitate titlului statului şi al subdobânditorilor de la acesta, întrucât contravin dreptului de proprietate al reclamanţilor, drept care nu s-a stins niciodată în mod valabil.
Având în vedere cele de mai sus, dar şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, bunul nu a ieşit niciodată din proprietatea autorilor recurenţilor iar, după decesul acestora, din proprietatea recurenţilor, în calitate de moştenitori legali, astfel încât bunul nu putea fi transmis în mod valabil de către municipiul Bucureşti persoanelor fizice pârâte în cauza (atât sub aspectul lipsei obiectului contractului, cât şi sub aspectul lipsei bunei credinţe).
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâţii R.G., T.L.R. şi D.M. înţeleg să reitereze excepţiile formulate în faţa instanţei de fond şi de apel în prezentele excepţii regăsindu-se şi apărări de fond, apreciind că instanţele de fond şi de apel nu şi-au motivat îndeajuns hotărârea sub aceste aspecte.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată în raport de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, în considerarea caracterului de normă specială a acestei legi, se menţionează că această lege nu interzice expres incidenţa dispoziţiilor dreptului comun sau al altor dispoziţii, însă, în virtutea caracterului sau esenţial de norma specială, le înlocuieşte în privinţa domeniului reglementat.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a decis că „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Prin aceeaşi decizie, s-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în situaţiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, cât şi în situaţia în care această procedură nu a fost încheiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active se arată că prin probele administrate nu s-a putut realiza identificarea imobilului (BBB, fiind diferita de cea revendicată, AAA), nu s-au depus acte din care să reiasă în baza cărui act normativ reclamanţii nu mai deţin suprafaţa de teren pe care o pretind, în sensul că, deşi se fac referiri la Decretul nr. 92/1950, nu se depune la dosarul cauzei anexa cuprinzând bunul expropriat, în prezent revendicat.
Reclamanţii solicita instanţei să se facă o expertiză care să identifice imobilul, limitele proprietăţii, eventualele îmbunătăţiri aduse, preţuirea acestuia şi mai ales să se constate că se discută despre unul şi acelaşi imobil, întrucât vorbim de numere diferite şi de străzi diferite care identifică cele două imobile .
Sub aspectul excepţiei netimbrării cererii de chemare în judecată, se menţionează că reclamanţii au înţeles să se prevaleze de dispoziţiile Legii nr. 146/1997, art. 15 lit. r), „uitând" că obiectul cauzei este o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ. şi nu de o restituire în baza Legii nr. 10/2001, care ar fi permis scutirea de la plata taxei de timbru.
În doctrină, în practică şi, mai nou, prin recursul în interesul legii soluţionat de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se face o distincţie clară între prevederile şi aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 şi norma generală reglementată de dispoziţiile C. civ. în art. 480-481, astfel că acestea nu se pot confunda.
Relativ la excepţia nulităţii cererii în baza dispoziţiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., se menţionează că reclamanţii, neînţelegând să îşi cuantifice obiectul cererii de chemare în judecată, nu au înţeles nici să timbreze în consecinţă. Or, atât timp cât temeiul de drept al acţiunii este cel general, reglementat de art. 480-481 C. civ., este evident că discutăm despre o acţiune în revendicare prin comparare de titluri. Iar legiuitorul a prevăzut clar că asemenea acţiuni se timbrează la valoarea anterior preţuită prin cererea de chemare în judecată, rectificată ulterior, dacă este cazul, printr-un raport de expertiză evaluator.
Pe fondul cauzei, cât şi cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes invocată de municipiul Bucureşti prin Primar General cu privire la formularea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, recurenţii menţionează că nu au fost de rea-credinţă, întrucât au avut certitudinea că titlul de proprietate al statului este unul perfect valabil.
Curtea Constituţională, învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (2), a readus în atenţie consideraţiile teoretice cu privire la principiul validităţii aparenţei în drept. Printr-o decizie ulterioară, aceeaşi instanţă aplică dispoziţiile art. 45 alin, 2 din Legea nr. 10/2001 şi pretinde numai buna credinţă a terţului pentru menţinerea contractului de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect imobile neluate de stat fără titlu valabil. Oricare ar fi opinia în acest sens, că se aplica buna credinţă sau o eroare comună şi invincibilă, este de remarcat totuşi că rezultatul este acelaşi, instanţele de judecată dând terţilor dobânditori câştig de cauză.
Conform art. 1898 C. civ., buna credinţă se prezumă în raporturile juridice civile, cel ce susţine reaua-credinţă trebuind să facă dovada existenţei ei.
Reclamanţii nefacând nicio probă din care să reiasă că recurenţii sau autorul lor au fost de rea-credinţă la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, este evident că acest act juridic a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi îndeplinind condiţiile de fond prevăzute le art. 948 C. civ. şi art. 1294 şi urm. C. civ., el trebuie considerat ca fiind perfectat în mod valabil, fără a fi afectat de vreo cauză de nulitate absolută.
Reclamanţii nu şi-au manifestat intenţia de a-şi redobândi proprietatea, în sensul că nu au depus cere de restituire în condiţiile Legii nr. 112/1995, mi au formulat notificări pentru aducerea la cunoştinţă a demersurilor în restituire întreprinse de foştii proprietari. Statul era „proprietar" tabular iar în cartea funciară nu era înscrisă nici o interdicţie de înstrăinare şi nu era notat niciun litigiu.
În ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, poziţia instanţelor după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 în ceea ce priveşte „titlul" statului a fost una contradictorie, astfel încât, faţă de Decretul nr. 92/1950, Curtea Supremă de Justiţie a considerat, prin hotărârile nr. 1005/2003 şi nr. 634/2004, că decretul respectiv reprezintă un „titlu valabil" al statului.
Astfel, în cauza dedusă judecăţii decretul a fost aplicat cu respectarea prevederilor sale.
În egală măsură, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 789 din 15 martie 1996 se infirmă competenţa instanţelor de a se pronunţa asupra valabilităţii titlului statului.
Având în vedere prevederile Legii nr. 112 din 5 noiembrie 1995, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea stalului cu titlu, ceea ce face aplicabilă Legea nr. 112/1995 contractelor încheiate cu chiriaşii cumpărători, în anul 1997, când chiriaşii nu puteau avea cunoştinţă de faptul că imobilul va fi revendicat de reclamanţi mult mai târziu, prin prezenta acţiune. Aşadar, imobilul a fost cumpărat cu respectarea prevederilor art. 9 art. 14 ale Legii nr. 112/1995, întrucât chiriaşii cumpărători nu au fost notificaţi să nu cumpere, iar statul român avea un titlu valabil la data înstrăinării.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:
Prezenta acţiune constituie o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind introdusă la data de 10 februarie 2009, după parcurgerea de către reclamanţi a procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, finalizată prin dispoziţia din 2011 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, prin care reclamanţilor, recunoscându-li-se calitatea de persoane îndreptăţite, le-au fost propuse măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Admisibilitatea unei astfel de acţiuni a făcut obiectul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că, „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ..
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa un via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)", însă „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Prin urmare, potrivit deciziei menţionate, introducerea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, constituie o posibilitate recunoscută numai în mod excepţional, atunci când reclamanţii invocă deţinerea unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Parcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001, le-a conferit reclamanţilor posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii de la unitatea deţinătoare, inclusiv restituirea în natură a bunului, măsură imposibil de realizat, întrucât bunul fusese înstrăinat integral în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât acestora le-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, ca urmare a recunoaşterii calităţii de persoane îndreptăţite, respectiv de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, în accepţiunea art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Datorită acestui fapt reclamanţii doresc să îşi valorifice pe calea dreptului comun posibilitatea de a obţine în natură bunul imobil de la deţinătorii actuali ai acestuia, respectiv chiriaşii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, invocând deţinerea unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, astfel încât în mod corect a fost considerată ca admisibilă acţiunea de faţă, motivarea nefiind una contradictorie, ci raportată la situaţia de excepţie în care se acceptă introducerea unei astfel de acţiuni, astfel cum rezultă din decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, în mod corect a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii prezentei cereri de chemare în judecată.
Urmează ca, în cadrul acţiunii în revendicare de faţă, să se verifice existenţa bunului pretins de reclamanţi şi apoi să se stabilească dacă există termenii de comparaţie specifici unei acţiuni în revendicare.
Analizând prezenta cerere în revendicare sub aspectul supunerii sale taxei judiciare de timbru la valoare, Înalta Curte observă că scutirea de la plata taxei de timbru în temeiul art. 15 lit. r) al Legii nr. 146/1997 a fost decisă încă din faza procesuală a judecăţii în primă instanţă, la termenul din 16 ianuarie 2012, nefiind formulată cerere de revizuire împotriva acestei încheieri, potrivit art. 18 alin. (2) al Legii nr. 146/1997, astfel încât acest aspect nu mai poate fi reiterat în căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cauză pe fond, deoarece beneficiază de cale de atac distinctă, cea a reexaminării, prevăzută de legiuitor tocmai pentru a rezolva încă de la fond aspectul cu caracter peremptoriu pe care îl implică timbrarea cererii de chemare în judecată.
Drept consecinţă a constatării scutirii prezentei cereri de chemare în judecată de la plata taxei de timbru, obligaţia de indicare a valorii obiectului pricinii nu mai subzistă, motiv pentru care în mod corect a fost respinsă şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 112 alin. (3) C. proc. civ..
O altă excepţie reiterată de recurenţii-pârâţi în recurs a fost aceea a lipsei calităţii procesual active, ca urmare a nedovedirii identităţii de imobil între imobilul trecut în proprietatea statului şi cel identificat în titlul de proprietate al autorului reclamanţilor.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că instanţa de apel a răspuns în mod detaliat, prin raportare la probele administrate, că există identitate între numele străzii şi numărul poştal al celor două imobile. Situaţia învederată în recurs, pe lângă faptul că nu prezintă argumentele pentru care recurenţii consideră că interpretarea probelor de către instanţa de apel ar fi greşită, constituie critici asupra modului de interpretare a probelor, iar o astfel de verificare nu se mai poate realiza pe calea recursului odată cu abrogarea, prin O.U.G. nr, 138/2000, a art. 304 pct. 1 1 C. proc. civ..
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cauzei pe fond, prin admiterea apelului formulat de municipiul Bucureşti prin Primarul General, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, considerând că reclamanţii nu mai au un interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
O astfel de constatare este corectă întrucât reclamanţilor li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în cadrul procedurii legii speciale, Legea nr. 10/2001, în care le-au fost acordate măsuri reparatorii prin dispoziţia din 2011 a Primarului municipiul Bucureşti.
Prin urmare, calitatea reclamanţilor din prezenta cauză de proprietari asupra imobilului în litigiu a fost verificată şi recunoscută cu acel prilej, prin aplicarea art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
De asemenea, îndreptăţirea lor la măsuri reparatorii a fost recunoscută, pentru a repara prejudiciul creat prin lipsirea de bun, respingându-se cererea lor de restituire în natură a imobilului întrucât acesta fusese vândut de stat către chiriaşii - cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.
Obţinând valorificarea pe calea legii speciale a dreptului lor, reclamanţii doresc reluarea dezbaterilor, pe calea dreptului comun, asupra îndreptăţirii lor la restituire în natură a imobilului, însă prin repunerea în discuţie a aspectelor legate de modul de respectare a Legii nr. 112/1995 şi incidenţa lor asupra aplicării Legii nr. 10/2001, cu încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram, cât timp au avut posibilitatea, inclusiv prin acces la instanţă, să critice aplicarea dispoziţiilor legii speciale.
Criticile aduse în prezentul recurs privind modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu pot fi analizate întrucât s-ar încălca şi principiul conform căruia legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Astfel cum s-a menţionat cu ocazia motivării admisibilităţii prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe drept comun, dreptul reclamanţilor va fi analizat pe calea prezentei acţiuni nu din perspectiva Legii nr. 10/2001, ci din perspectiva dovedirii de către aceştia a deţinerii în patrimoniul lor a unui bun actual, care nu poate fi valorificat decât pe această cale.
Acest fapt presupune verificarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa definirii noţiunii de bun din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, iar nu a dispoziţiilor dreptului intern, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, astfel cum în mod greşit au procedat ambele instanţe de fond, deşi au reţinut împrejurarea că reclamanţii au urmat procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia trebuiau invocate toate apărările legate de modul de aplicare al acestor legi.
În acest context, apar ca nefondate criticile recurenţilor - reclamanţi întemeiate pe art. 304 pct, 7 C. proc. civ., care vizează motivarea contradictorie bazată pe dispoziţiile dreptului intern, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, cu privire la reţinerea, pe de o parte, a valabilităţii titlurilor de proprietate ale pârâţilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, a inaplicabilităţii Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii acelor contracte, întrucât titlul statului nu era valabil.
De altfel, în argumentarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chiar recurentii-reclamanţi arată că trebuie înlăturată aplicarea Legii nr. 10/2001, cu toate că îşi continuă motivarea asupra dovedirii dreptului lor de proprietate în raport de art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurentii-reclamanţi sunt titularii unui bun, întrucât există dispoziţia din 2011 a Primarului municipiul Bucureşti, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, care le recunoaşte dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi dispune acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil.
Prin urmare, sunt lipsite de interes criticile recurenţilor-reclamanţi prin care doresc să dovedească deţinerea de către ei a unui bun.
Din această perspectivă, în mod corect s-a decis de către instanţa de apel că cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este lipsit de interes, întrucât prin dispoziţia din 2011 a Primarului municipiul Bucureşti a fost recunoscut dreptul reclamanţilor cu privire la imobil, în aplicarea Legii nr. 10/2001, care are în vedere atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi pe cele preluate fără titlul valabil, importantă fiind natura abuzivă a preluării.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, definirea noţiunii de "bun actual" sau de "speranţă legitimă" a fost extrem de nuanţată, diferind în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. însă, la data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a analizat din nou noţiunile de "bun actual" şi "valoare patrimonială" şi a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, Curtea Europeană a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Şi din această perspectivă cererea reclamanţilor de constatare a nevalabilităţii titlului statului apare ca lipsită de interes, întrucât nu o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului justifică existenţa unui bun actual, ci o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care instanţele au recunoscut reclamantului calitatea de proprietar, dar au şi dispus în mod expres restituirea în natură a bunului.
Ca atare, este nefondată critica recurenţilor-reclamanţi potrivit cu care raporturile juridice între părţile prezentei cauze sunt dependente de soluţia dată nevalabilităţii titlului statului, având opozabilitate faţă de acestea şi determinând preferabilitatea titlului adevăratului proprietar.
Potrivit deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acţiunea în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este considerată admisibilă, „trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei".
Pârâţii persoane fizice au devenit proprietari ai imobilului prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 "Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".
Întrucât aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate, prin introducerea unei cereri cu acest obiect în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, acestea fac dovada proprietăţii, reprezentând, conform textului legal menţionat, titlu de proprietate opozabil de la data încheierii lor.
De aceea, toate criticile recurenţilor-pârâţi care tind la dovedirea nevalabilităţii acestor contracte, nu vor putea fi analizate.
Înalta Curte apreciază că respectivele contracte de vânzare-cumpărare constituie un titlu care naşte, în favoarea deţinătorului, prezumţia de proprietate.
Invocarea titlului de proprietate constând într-un contract de vânzare-cumpărare nu reprezintă o abatere de la principiul relativităţii efectelor contractelor, deoarece opunerea unui titlul de proprietate adversarului nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci o prezumţie de proprietate în favoarea celui care deţine titlu, prezumţie născută din existenţa titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumţie, invocând o prezumţie mai puternică şi contrară,
Întrucât ambele părţi ale cauzei deţin un titlu de proprietate valabil, Înalta Curte va trece la analiza existenţei în patrimoniul acestora a unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel cum a fost definit în cauza Atanasiu împotriva României, pentru a stabili cine are prioritate în acţiunea în revendicare.
În decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu Legea nr. 10/2001 „poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Reclamanţii nu deţin o dispoziţie prin care să le fie recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului, ci numai la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, astfel încât ei nu deţin decât un bun, iar nu un bun actual.
La rândul lor, pârâţii persoane fizice deţin un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, cât şi posesia imobilului, astfel încât admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului lor de proprietate şi ar afecta în acelaşi timp principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, Înalta Curte, ţinând cont de cerinţele impuse de decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciază că în mod corect a fost respinsă acţiunea în revendicare, urmând ca reclamanţii să îşi valorifice dreptul la măsuri reparatorii recunoscut drept compensaţie pentru imobilul în litigiu, în procedura Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenţi la 2.500 RON către intimata-pârâtă H.E., reprezentând cheltuieli de judecată, la solicitarea acesteia şi potrivit chitanţelor depuse la dosar care dovedesc suportarea acestor cheltuieli de judecată de către pârâta-intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.A. şi R.Ş.A. şi de pârâţii R.G., T.L.R. şi D.M. împotriva deciziei nr. 249A din 14 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la 2.500 RON către intimata-pârâtă H.E., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1806/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2714/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
