ICCJ. Decizia nr. 2821/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2821/2013

Dosar nr. 7684/2/2011

Şedinţa publică din 23 mai 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 819 din 28 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, a admis acţiunea reclamanţilor R.G.I. şi R.M., a obligat pârâţii să lase, reclamanţilor, în deplină proprietate imobilul în litigiu.

Reclamanţii au cumpărat imobilul în litigiu de la R.C.I., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 decembrie 1990.

Pârâtul R.C.I. a solicitat anularea procurii autentificate din 1990, prin care îl împuternicea pe fratele său să vândă imobilul în litigiu, dar şi anularea contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990. Prin decizia civilă nr. 847 A din 27 martie 1998, Tribunalul Bucureşti, a respins acţiunea, decizia fiind irevocabilă prin decizia civila nr. 720 din 30 martie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti.

În anul 2006, reclamantul a solicitat evacuarea pârâţilor din imobilul în litigiu, în Dosarul nr. 9028/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti. Pârâţii au formulat cu această ocazie cerere reconvenţională, prin care au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 decembrie 1990 (titlul de proprietate al reclamantului), pentru cauză ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a conivenţei frauduloase dintre vânzător şi cumpărător, pentru cauza imorală, pentru lipsa consimţământului numitului R.C.N. la vânzarea imobilului, pentru cauză falsă şi lipsa acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1206 din 09 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă cererea pârâţilor.

Prin decizia civilă nr. 1206 din 09 octombrie 2007, Tribunalului Bucureşti a apreciat că cererea de evacuare a reclamantului este inadmisibilă, atâta timp cât pârâţii au invocat în apărare că ar deţine un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. S-a apreciat că singura cale pe care o are reclamantul pentru a-şi valorifica drepturile asupra imobilului o reprezintă acţiunea în revendicare.

Prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997, Judecătoria Craiova a admis acţiunea reclamantului R.C.N. (pârât în prezenta cauză), în contradictoriu cu numitul R.C.I., a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954 între K.J., în calitate de vânzător şi R.C.I., în calitate de cumpărător, a constatat că proprietar al imobilului în litigiu este reclamantul R.C.N., sentinţa irevocabilă prin renunţarea la judecarea apelului.

Sa apreciat că titlul reclamanţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 decembrie 1990, este preferabil titlului deţinut de către pârâţi, respectiv sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, pentru faptul că titlul reclamanţilor este mai vechi decât titlul pârâţilor.

Principiul care domină efectele simulaţiei faţă de terţi, cum sunt şi reclamanţii, este acela că acestora nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii (art. 1175 C. civ.). Sancţiunea specifică simulaţiei este, deci, inopozabilitatea faţă de reclamanţi a situaţiei juridice reale care este consacrată printr-un contract secret.

Acţiunea care a condus la pronunţarea sentinţei civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a fost introdusă în august 1997, la circa 7 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanţilor, fiind evidentă voinţa părţilor ca prin pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti să fie anihilate efectele contractului de vânzare-cumpărare.

Titlul reclamanţilor este preferabil şi pentru faptul că pârâtul R.C.I. a fost de rea-credinţă în susţinerea acţiunii introdusă la Judecătoria Craiova, acesta ascunzând faptul că imobilul fusese înstrăinat cu circa 7 ani în urmă.

Instanţa nu a analizat pretinsele motive de nelegalitate ale sentinţei civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, întrucât prin aceasta ar însemna să se aducă atingere principiului autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 165 A din 05 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor.

Prin decizia civilă nr. 3281 din 07 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul pârâţilor, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, s-a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, încheiat între K.J., în calitate de vânzător şi R.C.I., în calitate de cumpărător şi, în consecinţă, s-a constatat ca proprietarul imobilului în litigiu este R.C.N., pârâtul din prezenta cauză.

Această hotărâre judecătorească nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, astfel cum au considerat ambele instanţe de fond, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanţilor, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.

Titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu, însă numai între părţile simulaţiei şi faţă de terţii de rea-credinţă.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1175 C. civ..

Relevanţa în cauză a sentinţei civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 nu rezidă, aşadar, în valorificarea sa drept titlu de proprietate în favoarea pârâtului R.C.N., ci în determinarea faptului dacă simulaţia constatată prin această hotărâre judecătorească produce sau nu efecte faţă de reclamanţi. Nu este vorba despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătoreşti faţă de persoane care nu au participat în proces, ci despre opozabilitatea situaţiei juridice constatate pe cale judecătorească, aşadar, despre efectele simulaţiei faţă de terţi.

Reclamanţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin actul secret al părţilor simulaţiei, ci numai cea care rezultă din contractul public, aparent, deoarece reclamanţii sunt terţi faţă de simulaţie.

În materia simulaţiei, în aplicarea art. 1175 C. civ., dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părţile simulaţiei, care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având-cauză, face parte din categoria terţilor, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

În speţă, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular, reclamanţii cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.N., care deţinea dreptul în baza unui contract fictiv.

Condiţia necesară pentru ca terţii, inclusiv succesorii cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea situaţiei juridice create prin actul secret, este aceea a bunei-credinţe a terţilor faţă de simulaţie, în sensul necunoaşterii de către ei a simulaţiei la momentul la care s-a născut dreptul lor.

Cunoaşterea simulaţiei nu este de natură să-l transforme pe succesorul cu titlu particular de rea-credinţă în având-cauză, atât timp cât buna-credinţă nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea calităţii de terţ, ci doar pentru obţinerea protecţiei conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanţa calităţii de terţ de bună-credinţă sau de rea-credinţă pentru soluţionarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia.

Astfel, dacă reclamanţii, în calitate de terţi faţă de simulaţie, au avut cunoştinţă despre operaţiunea simulaţiei şi despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu, 03 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluţiona prin compararea titlului reclamanţilor cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menţionat în actul public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenţi, deoarece titlurile asupra aceluiaşi bun înfăţişate de părţile cu interese contrare nu provin de la acelaşi autor.

Dacă reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. S-a considerat, astfel, că numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate, reclamanţilor, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi pârâţi, aceştia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare faţă de aceştia depinzând de modul de soluţionare a cererii faţă de pârâtul R.C.N..

Cunoaşterea simulaţiei reprezentând o chestiune de fapt, ce înlătură aplicarea art. 1175 C. civ., poate face obiectul probei testimoniale şi a celei cu interogatoriu, probe care au fost respinse în mod greşit de instanţele anterioare, deşi modul de analiză a cererii în revendicare, prin prisma efectelor simulaţiei faţă de terţi, ar fi impus administrarea acestora, la solicitarea expresă a pârâţilor.

Buna-credinţă fiind prezumată, în aplicarea regulilor generale din art. 1899 alin. (2) C. civ., administrarea probelor cu martori şi interogatoriu, la cererea pârâţilor, tinde tocmai la dovada faptului contrar, respectiv a relei-credinţe a subdobânditorilor de la 1990, în raport cu simulaţia din 1954. În acest context, s-a apreciat că se impune ca, în cadrul rejudecării apelului, să se procedeze la administrarea acestor mijloace de probă.

Singurul aspect care trebuie probat este reaua-credinţă a terţilor, dată fiind prezumţia prevăzută de art. 1899 alin. (2) C. civ..

În ceea ce priveşte valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, urmează a fi apreciată de către instanţa de rejudecare, în raport de obiectul probaţiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanţilor la data de 3 decembrie 1990.

Prin decizia nr. 335 A din 05 octombrie 2012, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor.

Analizând criticile, în conformitate cu art. 315 din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 03 decembrie 1990 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 decembrie 1990, prin care R.C.I. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către R.G.I. şi R.M.. Actul de proprietate a fost intabulat din 04 iulie 2000 în cartea funciară a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă pronunţată de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 12040/1995, a fost admisă acţiunea în evacuare formulată de către R.C.I. împotriva lui R.C.N., R.I., R.S.D. şi R.D.S., pentru lipsa titlului locativ.

Prin sentinţa civilă nr. 7167 din 18 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de către R.C.I., în contradictoriu cu R.G.I. şi R.M., s-a dispus anularea procurii autentificate din 03 decembrie 1990 şi a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 03 decembrie 1990.

Prin decizia civilă nr. 847 din 27 martie 1998 a Tribunalului Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 720 din 30 martie 1999, s-a schimbat sentinţa, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală, s-a respins apelul declarat de către R.C.N., care a avut calitatea de intervenient (prin care a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin uzucapiune, cererea de intervenţie formulată în dosarul menţionat de către R.C.N. fusese respinsă).

Prin sentinţa civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost respinsă acţiunea principală formulată de către R.G.I., având ca obiect evacuarea numiţilor R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. şi S.R.C.N. din imobilul în litigiu, a fost respinsă, ca neîntemeiată şi cererea reconvenţională formulată de către R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. şi S.R.C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 03 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a coninvenţei dintre vânzător şi cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei şi cauza falsă.

S-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută şi că R.G.I. şi R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia, R.C.I. şi că nu s-a făcut dovada nici unei simulaţii.

Este relevant pentru soluţionarea prezentei cauzei, atitudinea subiectivă a lui R.G.I. şi R.M. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 03 decembrie 1990, aşa cum a fost reţinută prin considerentele sentinţei pronunţate. S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că R.G.I. şi R.M. au fost de bună-credinţă la data de 03 decembrie 1990 şi că au avut reprezentarea că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al acestuia, respectiv R.C.I.. De asemenea, s-a reţinut că nu a existat nicio vânzare a bunului altuia şi că nu a existat nicio coninvenţă a cumpărătorului cu vânzătorul. Aceste considerente care lămuresc soluţia pronunţată pe cerere reconvenţională se bucură de putere de lucru judecat, ca o consecinţă a efectului pozitiv al acestuia.

Un alt aspect relevant este faptul că, în susţinerea cererii reconvenţionale, R.C.N. a depus sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoria Craiova. Cu toate acestea, instanţa a analizat şi a reţinut că R.G.I. şi R.M. nu au avut cunoştinţă la data de 03 decembrie 1990 de faptul că R.C.I. nu ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului.

Prin decizia civilă nr. 1206 din 09 octombrie 2007 a Tribunalul Bucureşti, a fost menţinută soluţia cu privire la cererea reconvenţională, fiind schimbată soluţia primei instanţe numai în ceea ce priveşte acţiunea în evacuare, care a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, a fost admisă acţiunea formulată de către R.C.N. în contradictoriu cu R.C.I. şi s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, prin care R.C.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul în litigiu. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 20 august 1997.

Având în vedere îndrumările instanţei de recurs cu privire la stabilirea atitudinii subiective a reclamanţilor la data de 3 decembrie 1990, ţinând cont de valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, instanţa de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul că R.G.I. şi R.M. au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I. şi R.M. nu au cunoscut la data de 03 decembrie 1990 caracterul simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoştinţă numai de actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954.

Instanţa de apel, respectând îndrumările instanţei de control judiciar, a constat că reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate.

Pe cale de consecinţă, contractul secret invocat de pârâţi drept titlu de proprietate nu le este opozabil. Astfel, numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce pârâţii nu pot opune un titlu de proprietate reclamanţilor, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.

Instanţa de apel a constat că declaraţiile martorilor propuşi de către R.G.I. şi R.M. nu se contrazic, motiv pentru care a aprecia că aceste declaraţii corespund realităţii, urmând a înlătura declaraţiile martorilor propuşi de către P.(R.)R.D. ca fiind contradictorii şi neconforme cu realitatea.

Instanţa de apel a stabilit faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către R.G.I. şi R.M., care l-au achiziţionat de la adevăratul proprietar R.C.I.. Înstrăinarea imobilului a fost realizată în condiţiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani. Această împrejurare era cunoscută de către apelanţi, fiind relatată de către martorii G.A. şi N..

Instanţa a reţinut, din probele administrate în cauză că, investiţiile privind canalizarea, utilităţile şi gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I..

Ţinând cont de aspectele evidenţiate şi de probele administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul că R.G.I. şi R.M. au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I. şi R.M. nu au cunoscut la data de 03 decembrie 1990 caracterul simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoştinţă numai de actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954.

Instanţa de apel a înlăturat toate criticile formulate de către apelanţii-pârâţi cu privire la aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1175 C. civ..

Astfel, prima instanţă, în mod corect, a reţinut că intimaţilor-reclamanţi nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii (art. 1175 C. civ.).

Sancţiunea specifică simulaţiei este, deci, inopozabilitatea faţă de intimaţii-reclamanţi a situaţiei juridice reale care este consacrată printr-un contract secret, iar atât contra-înscrisul (care în speţa dedusă judecăţii nu există, ci a fost dedusă existenţa verbală a acestuia din alte împrejurări, conform motivării sentinţei civile nr. 17475/1997), cât şi hotărârea judecătorească ce constată simulaţia nu poate fi invocată faţă de terţi, deci, de către pârâţi în contra reclamanţilor.

S-a constatat că intimaţii-reclamanţi nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate, astfel încât contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil.

S-a considerat astfel că numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce apelanţii-pârâţii nu pot opune un titlu de proprietate, intimaţilor-reclamanţilor, motiv pentru care se reţine că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 480 C. civ..

Mai mult, titlul de proprietate al lui R.G.I. şi R.M. s-a consolidat, ca efect al sentinţei civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. şi S.R.C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 03 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a conivenţei dintre vânzător şi cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei şi cauza falsă. În motivarea soluţiei pronunţată de către instanţa de judecată pe cererea reconvenţională, s-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută şi că R.G.I. şi R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia R.C.I. şi că nu s-a făcut dovada nici unei simulaţii.

Pentru a evidenţia faptul că R.C.N. nu s-a comportat niciodată ca un adevărat proprietar, instanţa de apel învederează că, în cadrul Dosarului nr. 6275/1997 al Tribunalului Bucureşti, având ca obiect anularea procurii autentificate din 03 decembrie 1990 şi a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 03 decembrie 1990, R.C.N. a formulat cerere de intervenţie prin care a solicitat să se constate dreptului său de proprietate asupra imobilului, dobândit prin uzucapiune.

Având în vedere considerentele expuse, au fost înăturate toate criticile formulate pe aspectul aplicării dispoziţiilor art. 1175 şi art. 480 C. civ., în ceea ce priveşte reaua-credinţă a lui R.G.I. şi R.M. şi la opozabilitatea actului secret simulat.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 28 noiembrie 2012, pârâta P.(R.)R.D., prin care a susţinut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ., susţinându-se că decizia a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., nu au fost respectate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 295 alin. (1) şi art. 315 din C. proc. civ..

Instanţa suprema a pus în vedere instanţei de apel ca, în cadrul rejudecării fondului, pe lângă necesitatea stabilirii situaţiei de fapt, să răspundă la motivele de apel formulate în cauză.

Instanţa de apel nu a analizat motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin.

Instanţa de apel a analizat superficial motivul nr. 6, argumentul instanţei, conform căruia reclamanţilor nu li se poate opune situaţia juridică din înscrisul secret, întrucât acest act le-ar fi inopozabil, fiind netemeinic şi nelegal, cu aplicarea greşită a art. 1175 C. civ.. O asemenea motivare este bazată doar pe declaraţiile martorilor propuşi de către intimaţi, fără a se lua în considerare cele cuprinse în declaraţiile de martorilor propuşi de către recurentă.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul nr. 7 din apel, argumentul instanţei conform căruia prin acţiunea în constatarea simulaţiei s-ar fi urmărit anihilarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare din 1990, nu se mai putea constata existenţa simulaţiei, pârâtul R.C.I. fiind de rea-credinţă, în sensul că a ascuns faptul vânzării imobilului, motiv pentru care titlul reclamanţilor ar fi preferabil, este netemeinic şi nelegal.

Instanţa de apel a analizat în mod greşit motivul nr. 8 din apel, argumentul instanţei-conform căruia respingerea irevocabilă a cererii reconvenţionale prin sentinţa civilă nr. 1443/2007 ar fi consolidat titlul intimaţilor este netemeinic şi nelegal.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul nr. 9 din apel, respectiv argumentul instanţei conform căruia respingerea acţiunii în revendicare ar reprezenta o încălcare a principiului echităţii şi a principiului garantării dreptului de proprietate al reclamantului este netemeinic şi nelegal.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul nr. 10, principiul error în communis facit jus, evocat din oficiu de către prima instanţă, nu îşi găseşte aplicarea în prezentul litigiu.

Nu au fost respectate dispoziţiile deciziei de casare privind clarificarea situaţiei de fapt prin administrarea probei cu martori, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 315 C. proc. civ., totodată audierea martorilor fiind nulă de drept, deoarece instanţa prin modalitatea de audiere a încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.. Luarea depoziţiilor nu a fost clară, fluentă şi concisă, înregistrându-se ruperi de context. În mod inexplicabil şi complet nemotivat, instanţa a respins două întrebări pertinente adresate martorului R.C.N., motivat de faptul că s-a răspuns la această întrebare, este greşită.

Din declaraţiile martorilor de către recurentă reiese cu certitudine calitatea de proprietar a tatălui său, precum şi reaua-credinţă a intimaţilor care au cunoscut întotdeauna caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare şi faptul că R.C.I. a fost un simplu interpus, adevăratul proprietar fiind R.C.N..

În virtutea rolului său activ, instanţa ar fi trebuit să administreze şi să aprecieze în mod corect depoziţiile martorilor propuşi, numai pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situaţia de fapt existentă în litigiu şi astfel ar fi fost respectate dispoziţiile imperative ale instanţe de recurs. O asemenea împrejurare constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi o încălcare a art. 21 din Constituţie.

Decizia recurată este nemotivată, susţinere întemeiată pe caracterul superficial al motivării, rezultat al neluării în considerare a probelor pertinente şi utile administrate de către recurentă, a argumentelor de drept şi de fapt invocate, precum şi neaplicarca şi interpretarea legii de drept incidenţă în materie.

Au fost omise şi/sau apreciate în mod incorect probele care ar fi demonstrat fără tăgadă faptul că intimaţii au avut cunoştinţă la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare, de calitatea de proprietar a numitul R.C.N..

Decizia s-a dat cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, în acest sens s-a susţinut că au fost interpretate şi aplicate în mod greşit dispoziţiile legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării, art. 1308 pct. 2 prin mandat prin interpunere de persoane, dispoziţiile legale ce guvernează regimul aplicabil simulaţiei, dispoziţiile legale ce guvernează regimul aplicabil acţiunii în revendicare, interpretarea şi aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor legale ce guvernează regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990.

Prin utilizarea mandatului prin interpunere de persoane numitul R.G.I. a dorit obţinerea dreptului de proprietate cu privire la imobil cu scopul de a dosi o parte din spaţiu drept sediu pentru desfăşurarea de activităţi comerciale.

Consideră totodată că preţul a fost neserios şi fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990.

S-a recurs la simulaţia prin interpunere de persoane ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece la momentul respectiv tatăl său era cercetat pe nedrept pentru săvârşirea unor infracţiuni şi, pe cale de consecinţă, s-a dorit evitarea oricăror neajunsuri şi piedici la achiziţionarea imobilului.

Calitatea de proprietar a defunctului său tată reiese şi din alte înscrisuri depuse la dosar, cum ar fi înregistrările de la administraţiile financiare potrivit cărora acesta a achitat sarcinile fiscale aferente proprietăţii. Mai mult decât atât, încă din anul 1970 şi până la moartea sa, tatăl său a exercitat toate prerogativele proprietăţii cu privire la imobil.

Intimaţii au fost de rea-credinţă. având cunoştinţă încă înainte de anul 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954 şi de faptul că tatăl său este adevăratul proprietar al imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 s-a recunoscut caracterul aparent al contractului de vânzare-cumpărare şi pe cale de consecinţă calitatea de proprietar a tatălui său cu privire la imobil.

Interpretarea şi aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor legale ce guvernează regimul aplicabil acţiunii în revendicare. În situaţia în ambele părţi au titluri de proprietate care provin de la autori diferiţi, trebuie să se recurgă la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele 2 titluri, urmând a se da câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. În cadrul rejudecării apelului au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile legale privind regimul aplicabil acţiunii în revendicare în cazul special în care ambele părţi au titluri scrise, care provin de la autori deosebiţi.

Ar fi trebuit să se constate în mod corect calitatea de proprietar al tatălui recurentei cu privire la imobil, ţinând cont de faptul că a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, vechimea titlului, precum şi de posesia utila şi neîntreruptă şi sub nume de proprietar exercitată în toată această perioadă cu privire la imobil.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 3281 din 07 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra mai multor chestiuni de drept foarte relevante în economia cauzei pendinte şi pe care instanţa de rejudecare le-a respectat întocmai.

Astfel, s-a stabilit că sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, prin care s-a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanţilor, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.

În materia simulaţiei, în aplicarea art. 1175 C. civ. - "actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane" - dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părţile simulaţiei - care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având-cauză - face parte din categoria terţilor, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

Relevanţa calităţii de terţ de bună-credinţă sau de rea-credinţă pentru soluţionarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia.

În temeiul acestor considerente de drept, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, instanţa supremă a stabilit şi coordonatele comparării titlurilor de proprietate, date fiind condiţiile concrete ale învestirii - acţiune în revendicare de drept comun.

Astfel, dacă reclamanţii, în calitate de terţi faţă de simulaţie, au avut cunoştinţă despre operaţiunea simulaţiei şi despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu - 03 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluţiona prin compararea titlului reclamanţilor cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menţionat în actul public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenţi, deoarece titlurile asupra aceluiaşi bun înfăţişate de părţile cu interese contrare nu provin de la acelaşi autor.

Dacă reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil.

În această situaţie, în mod neechivoc s-a statuat că numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate reclamanţilor, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv. În ceea ce priveşte situaţia celorlalţi pârâţi, aceştia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare faţă de aceştia depinzând de modul de soluţionare a cererii faţă de pârâtul R.C.N..

Instanţa de apel, respectând îndrumările instanţei de control judiciar, fiind abilitată să stabilească pe deplin chestiunile de fapt ale cauzei pendinte, a constat că reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate. A avut în vedere valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, coroborată cu declaraţiile martorilor propuşi de către reclamanţi, care au relevat că înstrăinarea imobilului a fost realizată în condiţiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani, respectiv că investiţiile privind canalizarea, utilităţile şi gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I..

Prin urmare, nu pot fi primite criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1175 C. civ., întrucât, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, s-a apreciat corect că intimaţilor-reclamanţi nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii.

Cum numai reclamanţii au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, s-a confirmat legalitatea hotărârii de primă instanţă în aplicarea dispoziţiile art. 480 C. civ..

S-a reţinut totodată şi că titlul de proprietate al reclamanţilor s-a consolidat, ca efect al sentinţei civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. şi S.R.C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 03 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a conivenţei dintre vânzător şi cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei şi cauza falsă. În motivarea soluţiei pronunţată de către instanţa de judecată pe cererea reconvenţională, s-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută şi că R.G.I. şi R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia R.C.I. şi că nu s-a făcut dovada nici unei simulaţii.

Pentru considerentele deja prezentate, rezultă cu evidenţă că nu poate fi primită critica conform căreia instanţa de apel nu ar fi analizat motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin, o astfel de ipoteză de fapt nefiind confirmată în circumstanţele cauzei pendinte.

Susţinerile recurentei referitoare la modul de apreciere a declaraţiilor testimoniale, dar şi a efectelor hotărărilor judecătoreşti existente deja la dosarul cauzei, nu pot fi analizate din perspectiva nici unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât exced art. 304 din C. proc. civ..

Critica referitoare la pretinsa nerespectare a deciziei de casare este neîntemeiată, întrucât instanţa de rejudecare s-a preocupat cu precădere pentru clarificarea situaţiei de fapt a cauzei pendinte, după coordonatele prescrise de instanţa supremă.

Nu poate fi reţinută nici o neregularitate procedurală în operaţiunea de audiere a martorilor, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidenţă doar nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată şi dorinţa de reapreciere a conţinutului declaraţiilor testimoniale şi nicidecum critici pertinente de nelegalitate prin raportare la art. 196, raportat la art. 129 alin. (5) din C. proc. civ..

Instanţa de apel nu şi-a nesocotit rolului său activ, aceasta fiind preocupată să respecte întocmai dispoziţiile obligatorii ale instanţe de casare.

În egală măsură, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât o astfel de susţinere nu se întemeiază pe argumente relevante sub acest aspect.

Critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 261 din C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât din expunerea de motive a hotărârii recurate rezultă că judecătorii au arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect a relevat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte, ci doar ca problema de fond supusă judecaţii să fi fost examinată în mod efectiv.

Criticile referitoare la aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor legale ce guvernează regimul vânzării-cumpărării, prin interpunere de persoane, regimul aplicabil simulaţiei, regimul aplicabil acţiunii în revendicare, regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane, sunt neîntemeiate, întrucât argumentele ce însoţesc aceste critici repun în discuţie ceea ce deja s-a dezlegat, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare.

Împrejurarea că preţul ar fi fost neserios şi fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990, nu reprezintă un argument pertinent de nelegalitate şi netemeinicie, în circumstanţele cauzei pendinte.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.(R.)R.D. împotriva deciziei nr. 335A din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2714/2013. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 2863/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 2821/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2821/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs