ICCJ. Decizia nr. 2714/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2714/2013
Dosar nr. 2828/30/2011
Şedinţa publică din 17 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 180 din 20 ianuarie 2012 pronunţată în dosarul nr. 2828/30/2011, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamanţilor M.M., B.M.E. şi M.M.Y. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Timişoara reprezentat de Primar, B.T.A., B.T., B.I., B.V., C.N., C.I., P.A., S.Ş., K.B.H., H.N., H.D., A.A., G.D., E.M.O., G.D., M.C.S., M.L.E., G.D., SC O.J.C.V.L. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că, prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 2828/30 din 22 aprilie 2011, reclamanţii M.M., B.M.E. şi M.M.Y. au chemat in judecată pârâţii sus-menţionaţi, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a imobilului constând în casă şi curte în Timişoara, cu teren în suprafaţă de 1.127 mp, înscris în CF Timişoara, şi în CF Timişoara (CF individuală a statului); drept consecinţă a nevalabilităţii titlului statului, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii B.T.A. şi B.T. pentru apartamentul nr. 1 din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la parter, compus din 4 camere şi dependinţe, cu 12,95% părţi comune indivize şi 146/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii B.I. şi soţia B.V. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la parter, compus dintr-o cameră şi dependinţe, cu 3,18% părţi comune indivize şi 36/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii C.N. şi soţia C.I. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, convertită în CF Timişoara, situat la parter, compus din 3 camere şi dependinţe, cu 14,52% părţi comune indivize şi 164/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii C.N. şi soţia C.I. cu pârâtul P.A. pentru acelaşi apartament; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007 încheiat de pârâtul S.Ş. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră şi dependinţe, cu 6,77% părţi comune indivize şi 76/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2008 încheiat de pârâta K.B.H. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră şi dependinţe, cu 4,56% părţi comune indivize şi 51/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român prin SC O.J.C.V.L. SRL; să se constate nulitatea contractului de donaţie încheiat pentru apartamentul descris mai sus de pârâta K.B.H. în calitate de donator cu pârâţii H.N. şi H.D. în calitate de donatari; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta A.A. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la etajul I, compus din 2 camere şi dependinţe, cu 5,15% părţi comune indivize şi 58/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defunctul E.I. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră şi dependinţe, cu 5,62% părţi comune indivize şi 63/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea certificatului de moştenitor emis în favoarea lui E.W., în prezent decedat, în urma defunctului E.I., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus în cotă de 1/1; să se constate nulitatea certificatului de moştenitor emis pe numele pârâtei E.M.O. în urma defunctului E.W., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus în cotă de 1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta O.I. pentru apartamentul nr. 5 din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la etajul II, compus dintr-o cameră şi dependinţe, cu 4,95% părţi comune indivize şi 56/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea certificatului de moştenitor emis pe numele pârâtei M.C.S., în urma defunctei O.I., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus, în cota de 1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul G.D. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la etajul II, compus din 2 camere şi dependinţe, cu 11,16% părţi comune indivize şi 126/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii M.C.S. şi M.L.E. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la etajul II, compus din 4 camere şi dependinţe, cu 17,38% părţi comune indivize şi 196/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii M.C.S. şi M.L.E. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timişoara, situat la subsol, compus din 3 boxe, cu 2,34% părţi comune indivize şi 26/1127 mp teren în folosinţă, contract încheiat cu Statul Român; să se dispună rectificarea CF Timişoara şi a CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra apartamentului asupra apartamentului şi asupra terenului de 1127 mp aferent imobilului, al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare, în cotă totală de 825/1000 părţi, din care 1/2 parte reclamanta M.M.Y., ca soţie supravieţuitoare a defunctului M.I.J. şi câte ¼ parte fiecare reclamanţi M.M. şi B.M.E., ca fiu şi, respectiv, fiică a acestuia, cu titlu de moştenire conform certificatului de moştenitor eliberat de instanţa succesorală din Bad Homburg v.d.H., Germania, acest defunct fiind la rândul său unicul moştenitor al lui M.I.S., în calitate de fiu postdecedat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor B.T.A. şi B.T., al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare, în cotă de 825/1000 părţi, din care 1/2 parte M.M.Y., ca soţie supravieţuitoare a defunctului M.I.J. şi câte ¼ parte fiecare subsemnaţii M.M. şi B.M.E., ca fiu şi, respectiv, fiică a acestuia, care la rândul său a fost unicul moştenitor al lui M.I.S., în calitate de fiu postdecedat şi al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei de 175/1000 părţi; să se dispună rectificarea CF nr. 140097 ind. Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor B.I. şi B.V. şi al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate în cotele şi cu titlul arătat mai sus, precum şi al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei de 175/1000 părţi; să se dispună rectificarea CF Timişoara, convertită de pe hârtie în CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului P.A. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului S.Ş. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor H.N. şi H.D. şi al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei A.A. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei E.M.O. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei M.C.S. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului G.D. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor M.C.S. şi M.L.E. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timişoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor M.C.S. şi M.L.E. şi al înscrierii dreptului reclamanţilor de proprietate şi al Statului Român în cotele şi cu titlul arătat; în subsidiar, în măsura în care se vor respinge capetele de cerere în constatarea nulităţii actelor translative de proprietate atacate şi în rectificarea cărţilor funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al subdobânditorilor, respectiv al restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară şi al înscrierii dreptului reclamanţilor asupra apartamentelor vândute de Statul Român, să se dispună restituirea în natură cu privire la apartamentele nevândute, precum şi cu privire la terenul de 1127 mp aferent imobilului şi rectificarea CF cu privire la acestea; odată cu restituirea părţilor din imobil nevândute, identificate mai sus, să dispuneţi obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000 din întregul imobil, diminuată cu valoarea celor două apartamente şi a terenului. Să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea societăţii C.C. SA din Timişoara, cu titlu de cumpărare. Acţionar al societăţii a fost M.I.S., bunicul patern al reclamanţilor M.M. şi B.M.E., respectiv socrul reclamantei M.M.Y., cu 34 de acţiuni în valoare de 850.000 RON şi cu încă 32 de acţiuni în valoare de 800.000 RON din capitalul social de 2.000.000 RON, deci în total cu 66 de acţiuni în valoare de 1.650.000 RON din acest capital. Calitatea sa de acţionar şi partea din capitalul social pe care a deţinut-o reiese din chestionarul informativ din 13 decembrie 1943, eliberat de Camera de Industrie şi de Comerţ-Oficiul Registrului Comerţului-Timişoara-Serviciul de Informaţiuni, pct. 21 "Tabloul Acţionarilor". Ca atare, calculând capitalul social deţinut de bunicul, respectiv socrul reclamanţilor, acesta a fost în proporţie de 82,5 %. Societatea a deţinut în proprietate imobilul situat în Timişoara, astfel încât procentele din capitalul social deţinute de autorul lor corespund cotei de 825/1000 părţi din acest imobil, la care reclamanţii ca moştenitori sunt îndreptăţiţi.
Imobilul din Timişoara, aparţinând societăţii C.C. SA din Timişoara a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, dreptul de proprietate al statului fiind intabulat în CF cu acest titlu în 20 august 1956, în baza încheierii nr. 1721, ca urmare a cererii nr. 7633/1956 a Sfatului Popular al Oraşului Timişoara - întreprinderea de Locuinţe şi Localuri. Reclamanţii au precizat că nici societăţii C.C. SA şi nici bunicului lor ca acţionar al acesteia, nu i s-a plătit nicio despăgubire pentru imobilul în litigiu care i-ar fi revenit în cotă de 825/1000 părţi în situaţia lichidării societăţii.
În anul 2003 imobilul a fost apartamentat, aşa cum reiese din înscrierea de la CF Timişoara. Astfel s-a deschis CF Timişoara în care s-au înscris iniţial toate apartamentele în proprietatea Statului Român, aşa cum figurează la poziţia Bl a acestei cărţi funciare, apoi, odată cu înstrăinarea lor către cumpărătorii persoane fizice, s-au creat noi cărţi funciare individuale pentru fiecare apartament vândut.
Au mai rămas în CF Timişoara apartamentul şi apartamentul care nu s-au transmis până în prezent din proprietatea statului. Terenul de 1127 mp este intabulat în CF Timişoara, fiind tot în proprietatea statului.
Restul apartamentelor au fost vândute de stat pârâţilor persoane fizice.
Întrucât consideră că titlul de preluare al imobilului de către stat este nelegal şi, drept consecinţă, şi înstrăinările ulterioare, succesive, către pârâţii 3-13 sunt lovite de nulitate, reclamanţii au înţeles să promoveze acţiunea de faţă, în susţinerea căreia arată următoarele:
1 .Titlul statului nu este un titlu valabil, în înţelesul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia a fost preluat imobilul instituia măsura naţionalizării fără plata vreunei despăgubiri. El contravenea atât Constituţiei României de la acea vreme, cât şi tratatelor internaţionale la care România era parte - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - şi legilor în vigoare la acea dată - art. 481 şi urm. C. civ. Pe de altă parte, societatea C.C. SA din Timişoara nu figurează în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950.
2. Reclamanţii sunt îndreptăţiţi să revendice imobilul în litigiu pe calea dreptului comun. Precizează că nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, de aceea înţeleg să promoveze prezenta acţiune în revendicare de drept comun. Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 trebuie privită ca o alternativă la acţiunea de drept comun şi nu ca o limitare a modalităţilor judiciare de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist. Altfel, ar însemna să se încalce nu numai dreptul reclamanţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenţie, privind ocrotirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia revizuită, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Aşadar, chiar dacă Legea nr. 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim, nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speţă faţă de dispoziţiile constituţionale mai sus indicate şi faţă de prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacţie eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale.
În concluzie, limitarea accesului la justiţie prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive şi interesul general, încălcând astfel principiul proporţionalităţii care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale.
În aceeaşi ordine de idei, reclamanţii au arătat că, sub aspectul admisibilităţii capătului principal de cerere, trebuie avută în vedere Decizia nr. XXXIII pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, în data de 9 iunie 2008. Potrivit acestei decizii, în urma examinării de către instanţa supremă a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze împotriva României, s-a observat că aceasta a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. În considerentele deciziei în interesul legii s-a mai reţinut că, în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului, s-a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv pentru lipsirea de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008 că fostul proprietar deposedat abuziv de stat se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie pentru apărarea dreptului său.
Decizia în interesul legii impune, în opinia reclamanţilor, instanţei sesizate cu o cauză de felul celei de faţă, să analizeze fondul pricinii. Numai astfel se poate stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispoziţiile Convenţiei.
3. Datorită faptului că titlul statului nu este valabil, proprietatea asupra imobilului se consideră că nu s-a transferat niciodată din patrimoniul reclamanţilor, conform principiului nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. Rezultă că, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis în mod valabil statului, nu putea fi transferat în mod valabil de către acesta cu titlu de vânzare-cumpărare către pârâţii cumpărători în temeiul Legii nr. 85/1992, respectiv al Legii nr. 112/1995, care l-au dobândit de la un neproprietar. Din aceleaşi raţiuni, dreptul de proprietate în discuţie nu putea fi transmis în mod valabil de către aceştia către succesorii lor, nici prin acte juridice inter vivos şi nici prin acte juridice motis causa.
Vânzările-cumpărările în discuţie s-au realizat în frauda dreptului reclamanţilor, cu încălcarea prevederilor art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Statul nu şi-a îndeplinit faţă de noi obligaţia de a le asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de Convenţie, sub acest aspect fiind relevantă jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în cauzele Păduraru împotriva României şi Străin împotriva României. Chiar dacă în aceste cauze s-a pus problema revendicărilor anterioare Legii nr. 10/2001, obligaţia statului de a garanta dreptul de proprietate este generală, vizându-i în mod egal pe toţi cetăţenii, indiferent de momentul în care se pune în discuţie acest drept. Altfel, ar însemna să se nesocotească prevederile art. 14 din Convenţie, care interzic discriminarea.
Pe de altă parte, reclamanţii au considerat că în mod nelegal înstrăinările apartamentelor din imobil de către Statul Român s-au făcut în baza unor temeiuri diferite, care nu pot coexista. Astfel, ori este incidenţă Legea nr. 85/1992 completată şi modificată, ori este aplicabilă Legea nr. 112/1995. Se poate observa că apartamentele imobilului în litigiu au fost vândute de către stat înainte de a se crea cadrul legislativ pentru stabilirea valabilităţii titlului statului, ceea ce constituie motiv de nulitate pentru încălcarea dispoziţiilor art. 948 pct. 4 C. civ..
4. În măsura în care se va aprecia că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, înţeleg să solicite, odată cu restituirea celor două apartamente nevândute şi a terenului, obligarea Statului Român la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piaţă a acestuia, corespunzătoare cotei de 825/1000 părţi, din care apreciază că trebuie scăzută valoarea părţilor nevândute, care pot fi restituite. Despăgubirile li se cuvin în temeiul art. 481 C. civ.. în vigoare la data preluării, dar şi în baza paragrafului 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale coroborat cu art. 13 din aceeaşi convenţie. Potrivit acestui din urmă text, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Aceasta cu atât mai mult cu cât imobilul proprietatea autorilor noştri a fost preluat de stat abuziv, fără plata vreunei despăgubiri.
În materia restituirii imobilelor preluate sub regimul totalitar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul modalităţii concrete de acordare a măsurilor reparatorii, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii acestora în natură. Totuşi, instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut în cauza Păduraru contra României că în măsura în care statul adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră clară şi coerentă în mod rezonabil, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii. Totodată, analizând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în cauza Porţeanu contra României, Curtea de la Starsbourg a apreciat că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi şi nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii. S-a mai reţinut că proporţionalitatea dintre măsurile luate de stat şi limitările aduse dreptului protejat de Convenţie se referă nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.
În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, a arătat în cuprinsul deciziei nr. XXXIII/2008 pronunţată în interesul legii că privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţii Unite a mai arătat în aceeaşi decizie că, dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri. Aşadar atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
În drept, s-au invocat prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.
Pârâta E.M.O. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, nefondată, netemeinică şi nelegală şi a reţinut că acţiunea, având ca obiect cele solicitate prin petit, este tardiv introdusă.
În motivare, pârâta arată că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din Timişoara, apartament dobândit prin moştenire de la defunctul său soţ, E.I., apartament dobândit de către acesta prin cumpărare potrivit legii, pe de o parte, iar pe de altă parte acesta, fiind cumpărător de bună-credinţă, nu se poate pune problema nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Acţiunea introdusă este inadmisibilă deoarece revendicarea imobilului ce a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este fondată pe dreptul comun, iar în condiţiile existentei procedurii speciale reglementate de prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele nu au uzat dc aceste prevederi legale, cererea fiind admisibila doar in condiţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, republicată, ca atare introducerea unei cereri pe procedura dreptului comun în vreme ce au fost în vigoare prevederile Legii speciale nu conferă reclamantelor posibilitatea să mai revendice imobilul care nu a fost revendicat în termenul legal şi procedura specială, context în care cererea este inadmisibilă.
Întrucât după cum arată reclamantele, antecesorii lor nu au fost proprietari tabulari, doar acţionari ai unei societăţi, în speţă, C.C. SA SA, aceştia nu pot invoca un drept de proprietate asupra imobilului ce face obiectul procesului, pe de o parte iar de altă parte, cum antecesorii deţineau doar o parte din acţiunile societăţii, fiind vorba de o proprietate indiviză, potrivit legii şi practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dec. nr. 5440/2003, comentata în Rev. Dreptul nr. 2/2005. p.231, un coindivizar nu poate valorifica singur prin justiţie un drept asupra căruia nu are decât o cotă-parte ideală, abstractă, instanţa urmând a pune în vedere reclamantelor să indice şi adresele tuturor coproprietarilor în vederea introducerii lor în cauză, şi a vedea dacă aceştia sunt de acord cu acţiunea in revendicare.
Acţiunea în revendicare şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu este fondată dacă contractele s-au încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995, după ce proprietarii, deposedaţi de stat, au optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent şi înainte de revendicarea apartamentelor pe calea dreptului comun.(Curtea Supremă de Justiţie, sec.civila, decizia nr. 3787/2003-comentată în Dreptul nr. 2/2005, p.232.).
Reclamanţii M.M., B.M.E. şi M.M.Y. au formulat completare a cererii introductive, prin care au chemat în judecată alături de ceilalţi pârâţi şi pe pârâţii T.L.C. şi soţia T.L., domiciliaţi în Timişoara. A solicitând ca, în contradictoriu cu aceştia, pe lângă capetele din acţiunea introductivă:
- să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat de pârâţii susnumiţi cu Municipiul Timişoara în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul din imobilul în litigiu, apartament înscris în CF Timişoara (provenită din conversia pe hârtie a CF Timişoara);
- să se dispună rectificarea CF de mai sus, în sensul radierii dreptului de proprietate al aceloraşi pârâţi asupra apartamentului şi înscrierea dreptului de proprietate a reclamanţilor in cotă de 825/1000 părţi din care ½ parte M.M.Y. şi câte ¼ parte fiecare reclamanţilor M.M. şi B.M.E..
În măsura în care se va considera că este nefondată cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare mai sus amintit, să fie obligat Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor stabilite şi în considerarea valorii acestui apartament, despăgubiri corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000 părţi din imobil, diminuată eventual cu valoarea apartamentului nevândut de stat, cel cu numărul 7, în cazul restituirii acestuia în natură.
Reclamanţii au solicitat a se avea în vedere că la data acţiunii introductive, 22 aprilie 2011, soţii Toderaş nu-şi intabulaseră în CF dreptul de proprietate asupra apartamentului şi de aceea au solicitat cu privire la acest apartament doar restituirea lui în natură, considerând că nu a fost vândut de Statul Român.
Reclamanţii M.M., B.M.E. şi M.M.Y., au depus la dosar o cerere arătând că înţeleg să preţuiască valoarea imobilului la suma de 1.000.000 RON.
Imobilul ce face obiectul prezentului dosar este situat în Timişoara, adică în zona centrală a municipiului, fiind compus din 13 apartamente, iar cererea de chemare în judecată a adresat-o tribunalului în considerarea valorii acestuia.
Pârâţii B.T.A., B.T., M.C.S., M.L.E., P.A., C.N., şi C.I., au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiata. Au invocat, de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
În motivarea întâmpinării, se arată că, pe excepţie, consideră că din probele depuse la dosarul cauzei nu se face dovada calităţii procesuale active a reclamanţilor. Un prim aspect de menţionat îl constituie faptul că societatea C.C. SA era o societate pe acţiuni la purtător, fiind o societate anonimă, astfel că dreptul de proprietate asupra patrimoniului societăţii poate fi dovedit doar cu acţiunile originale la purtător. Din punctul lor de vedere reclamanţii trebuiau să facă dovada calităţii de acţionar la data preluării în mod abuziv a imobilului în speţă şi nu raportat la data înfiinţării societăţii anonime, pentru a face dovada calităţii procesuale active.
Apreciază că pe lângă faptul că reclamanţii nu sunt în posesia acţiunilor în speţă, acestea au fost utilizate într-un litigiu civil aflat pe rolul instanţelor de judecata, la o contestaţie pe Legea nr. 10/2001, în cadrul căruia reclamant era T.L.C. şi care susţinea că a cumpărat aceste acţiuni in anul 1979 de la S.I..
Acest aspect este deosebit de important, deoarece planează asupra dreptului de proprietate asupra insăsi patrimoniului societăţii, a cărei proprietate este pusă la îndoială, astfel încât acesta trebuie dovedit de către reclamanţi.
Pe fondul cauzei aceasta este neîntemeiată pentru mai multe considerente. În cauza de faţă, reclamanţii deşi ar avea o prezumtivă calitate de coindivizari solicită fără concursul celorlalţi coproprietari revendicarea unei cote părţi din imobil, şi mai mult decât atât solicită anularea tuturor titlurilor de proprietate dobândite cu bună credinţă de către pârâţi. În acelaşi sens a fost pronunţată şi decizia 5440/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care recunoaşte regula unanimităţii în cadrul formulării acţiunii în revendicare.
Un al doilea aspect deosebit de important de menţionat îl constituie faptul că reclamanţii nu au formulat cerere de revendicare în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001, în termenul şi condiţiile acesteia. Astfel , Legea nr. 10/2001 are faţă de dreptul comun, caracterul de lege specială, motiv pentru care în temeiul principiului lex specialia generalibus derogant, se impune a face aplicare legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, ale cărei condiţii nu sunt îndeplinite.
Anularea titlurilor de proprietate prin care pârâţii au dobândit dreptul de proprietate, nu pot fi anulate, chiar şi în condiţiile în care s-ar constata nevalabilitatea preluării imobilului de către Stat.
Astfel pârâţii sunt dobânditori de bună credinţă a tuturor apartamentelor din imobilul in litigiu, în temeiul Legilor nr. 112/1995 ori Legii nr. 85/1992, motiv pentru care contractele de vânzare cumpărare nu pot fi anulate.
Cu atât mai mult la data cumpărării imobilelor de către pârâţi, proprietar tabular era Statul Roman, pârâţii având credinţa deplină asupra proprietăţii acestuia, iar reclamanţii nu au notificat nici autorităţile competente conform Legii nr. 10/2001 nici pe pârâţi, astfel încât să fie de rea credinţă.
În ceea ce ii priveşte pe pârâţii B., cererea de anulare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de aceştia cu Statul Roman nu poate fi încuviinţată de vreme ce aceştia erau la data cumpărării cumpărători de bună credinţă, Statul Român fiind proprietarul tabular al imobilului în speţă.
Aceeaşi situaţie se impune a fi constata şi faţă de familia C., care ulterior a vândut pârâtului P.A. care cu atât mai mult a fost de bună credinţă la dobândirea imobilului în speţă.
În ceea ce o priveşte pe pârâta M.C.S. solicită să se respingă cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare încheiat de Statul Român cu defuncta O.I., având în vedere buna credinţă a acesteia la cumpărarea imobilului în speţă cât şi raportat la anularea succesiunii pe seama pârâtei M.C.S..
În ceea ce priveşte contractele de vânzare cumpărare încheiate de către Statul Român cu pârâţii M.C.S. şi M.L.E., apreciază că pârâţii Mureşan au fost de bună credinţă la dobândirea acestor imobile, motiv pentru care cererea formulată este neîntemeiată.
Principiul securităţii raporturilor civile ar fi grav încălcat în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor ar fi admisă faţă de către pârâţii de bună credinţă, dobânditori a imobilelor în speţă.
Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş a formulat completare la întâmpinare, la acţiunea precizată de reclamanţi.
În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea depusă pentru termenul de judecata din 09 septembrie 2011, şi în vederea respingerii petitului privind obligarea statului la plata despăgubirilor, înţelege să invoce Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au recurs, direct, la concursul justiţiei pentru retrocedarea jurisdicţională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, a proprietăţii imobiliare supra individualizată cantitativ şi topografic, de care autorii reclamanţilor au fost spoliaţi, în intervalul temporal conturat legislativ de acelaşi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie şi întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o astfel de lege, tribunalul a apreciat că acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foştii proprietari puteau să o urmeze fiind aceea a procedurii speciale administrative.
Prima instanţă a considerat că nu i se refuză, astfel, reclamanţilor dreptul la o instanţă, întrucât aceştia au asigurat acest drept în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau, pentru ipoteza în care unitatea deţinătoare nu soluţionează în termen notificarea formulată în condiţiile art. 22 ori refuză soluţionarea acesteia, dreptul de acces la instanţă a fost stabilit prin decizia nr. XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţat în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
S-a concluzionat că aplicarea dispoziţiilor speciale nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, invocându-se atât Decizia nr. XXXII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi practica instanţei europene, inclusiv cauza Athanasiu contra României.
Drept urmare, prima instanţă a concluzionat că, (pierzând prin inacţiune, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiţiei, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicţională a proprietăţii imobiliare de care au fost spoliaţi în perioada regimului totalitar comunist; şi, mai apoi, prin nevalorizarea vocaţiei revendicative ce legea reparatorie specială le-a conferit, dreptul de a mai cere şi obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuţie) cererea reclamanţilor, ce poartă asupra retrocedării jurisdicţionale a proprietăţii imobiliare supra identificate, are a se privi ca lipsită de orice finalitate.
Cum lipsită de interes se priveşte a fi şi solicitarea de constatare a nulităţii absolute a operaţiunilor juridice de vânzare-cumpărare perfectate pe seama pârâţilor persoane fizice în condiţiile de exigenţă ale Legii cu nr. 112/1995 (cum şi a certificatelor de moştenitor), de vreme ce readucerea apartamentelor vândute în patrimoniul statului, nu le-ar putea produce nici un folos practic, pentru considerentele ce preced. Abstracţie făcând că o aşa cerere se priveşte a fi prescrisă din perspectiva dispoziţiilor alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată („Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, termen prelungit succesiv până la data de 14 august 2002), incidenţa acestui text de lege fiind atrasă inexorabil de subsumarea imobilului litigios sferei de aplicare a legii speciale.
Context în care, considerând că soluţiei supra conturate, aceea a inadmisibilităţii demersului judiciar pendent, iniţiat pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecţia art. 1 din protocolul 1 la Convenţie, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanţiile oferite de parag.1 art. 6 din Convenţia Europeană, respectiv, că ar nega dreptul de acces la justiţie, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat că un aşa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; şi mai apoi, că Statelor le este îngăduit a limita garanţia în discuţie, sub condiţia ca limitările aduse, să nu altereze substanţa însăşi a dreptului - cauza Philis c. Greciei-; iar obiectivul urmărit prin restricţie să fie legitim şi apt a asigura în permanenţă un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul spre care se tinde - cauza Ashingdane c. Regatului Unit- , astfel că tribunalul a respins acţiunea.
Împotriva sentinţei civile nr. 180 din 20 ianuarie 2012 a Tribunalului Timiş, au declarat apel, în termen, reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 164 din 11 noiembrie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că reclamanţii nu au realizat nici un demers, fie el administrativ, în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001 şi nici judiciar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepţia prezentei acţiuni, înregistrată la 22 aprilie 2011.
De asemenea, reclamanţii nu au notat sau notificat Statului ori foştilor chiriaşi, în nicio modalitate, o eventuală intenţie de revendicare a imobilului din litigiu şi totodată, nu au susţinut în prezentul litigiu nicio cerere cu privire la o eventuală repunere în termenul de notificare, pe considerentul unei eventuale împiedicări obiective de a acţiona, judiciar sau administrativ, anterior datei de 22 aprilie 2011.
În acest context, instanţa de apel a constatat că tribunalul a decis corect, în raport cu dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi cu observarea deciziei pilot Atanasiu şi alţii vs. România a CEDO, că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă în principiu.
A mai reţinut instanţa de apel că în situaţia prevalării unui bun aflat sub protecţia Convenţiei şi a protocoalelor ce-i sunt asociate „aceeaşi prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
În sfârşit, instanţa de apel a arătat că, în raport cu subsidiarul acţiunii vizând acordarea de despăgubiri, prin aceeaşi acţiune introdusă pe calea dreptului comun, Înalta Curte a statuat în interesul legii prin decizia nr. 27/2011 că şi o astfel de acţiune este inadmisibilă, stabilindu-se în mod corect că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii M.M., B.M.E. şi M.M.Y., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii reclamanţi au arătat că decizia recurată a menţinut în mod greşit sentinţa primei instanţe, deşi aceasta nu a fost pronunţată în contradictoriu cu toate părţile în cauză. Astfel, la data de 09 septembrie 2011, recurenţii reclamanţi au completat cererea introductivă, chemând în judecată şi pe soţii T.L.C. şi T.L.. Aceştia nu figurează însă ca pârâţi nici în practicaua sentinţei şi nici în dispozitivul acesteia, deşi în considerente se face vorbire despre respectiva completare a acţiunii, în schimb apar în dispozitivul deciziei de apel.
Nesoluţionarea cauzei în primă instanţă în contradictoriu cu toate părţile ar fi trebuit să determine anularea sentinţei conform art. 297 C. proc. civ..
În al doilea rând, recurenţii reclamanţi consideră că acţiunea a fost greşit respinsă ca inadmisibilă, arătând că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanţelor de judecată. Or, accesul la justiţie presupune analizarea pretenţiilor sub toate aspectele de către instanţa de judecată.
Se reţine greşit că recurenţii reclamanţi nu ar fi făcut dovada deţinerii unui „bun” în înţelesul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, drept consecinţă, nu s-ar putea prevala nici de protecţia oferită de aceasta dreptului de proprietate privată. Chiar dacă Legea nr. 10/2001, republicată, prevede în art. 22 ultim că nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speţă, faţă de art. 20 alin. (2) din Constituţie şi faţă de prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacţie eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile. Limitarea accesului de justiţie prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive şi interesul general. De aceea, în cauze de felul celei de faţă, trebuie să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanţele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. Consideră că este relevant în admisibilitatea şi faptul că bunul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995.
Se mai arată că, în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008, în materia revendicării nu se poate recunoaşte posibilitatea opţiunii între Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Recurenţii reclamanţi consideră că în mod nelegal instanţa de apel le-a respins apelul, menţinând soluţia tribunalului care a admis excepţia de inadmisibilitate, în condiţiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii.
Teza potrivit cărei nu ar deţine un „bun” în înţelesul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie este greşită, în contextul în care statul a preluat fără titlu valabil bunul deţinut în proprietate de autorul reclamanţilor, drept care li s-ar fi transmis acestora pe cale succesorală în lipsa acestei măsuri abuzive.
Mai susţin recurenţii reclamanţi că instanţa de apel mai avea obligaţia să se pronunţe în mod distinct cu privire la motivul de apel referitor la posibilitatea de restituire în natură a apartamentului vândut şi a terenului imobilului, ceea ce nu a făcut, deşi este fără echivoc că au formulat o asemenea solicitare atât prin acţiunea depusă la prima instanţă, cât şi în apel.
Consideră, de asemenea, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este inadmisibilă pretenţia recurenţilor reclamanţi la despăgubiri băneşti, în condiţiile în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenţie, situaţie care ar fi trebuit să atragă incidenţa art. 297 C. proc. civ. ca motiv de anulare a sentinţei. În acest caz, instanţa de apel nu putea să soluţioneze ea însăşi pentru prima dată acest capăt de cerere.
Totodată, apreciază că prin nesoluţionarea cauzei pe fondul ei sunt prejudiciaţi, cu atât mai mult cu cât recurenţilor reclamanţi li s-a refuzat administrarea probelor solicitate în primă instanţă şi în apel, situaţie în care nu s-a stabilit dacă o parte din imobil constând în apartamentul nevândut şi teren (total sau parţial) se poate restitui în natură, aflându-se în proprietatea Statului Român.
Intimatul pârât G.D. a depus întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenţii reclamanţi nu au dovedit existenţa societăţii Coronini, dreptul de proprietate asupra societăţii şi al societăţii asupra imobilului la data naţionalizării.
De asemenea, intimaţii pârâţi B.T.A., B.T., M.C.S., M.L.E., P.A., C.N. şi C.I. au depus depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, motivat de faptul că recurenţii reclamanţi nu au parcurs procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar în temeiul principiului lex specialia generalibus derogant se impune a face aplicarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, aşa cum de altfel s-a stabilit şi prin decizia nr. XXXIII/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Se mai suţine că intimaţii pârâţi au fost dobânditori de bună-credinţă a tuturor apartamentelor in imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995 ori a Legii nr. 85/1992, motiv pentru care contractele de vânzare-cumpărare nu pot fi anulate.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând, în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nesoluţionarea cauzei în primă instanţă în contradictoriu cu toate părţile, Înalta Curte constată că, într-adevăr, din practicaua şi dispozitivul hotărârii instanţei de fond lipseşte numele pârâţilor T.L.C. şi T.L., însă această omisiune a instanţei nu reprezintă decât o simplă eroare materială, câtă vreme cele două părţi au fost corect citate, atât la judecata cauzei în primă instanţă, cât şi în apel, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare.
Or, eroarea materială amintită nu poate fi considerată o vătămare, cât timp părţile au fost legal citate, însă poate fi corijată pe calea procedurii îndreptărilor hotărârilor judecătoreşti care vizează omisiunile cu privire la numele şi calitatea părţilor, procedură prevăzută de prevederile art. 281 C. proc. civ., care este la dispoziţia părţilor interesate.
Potrivit art. 2812a C. proc. civ., îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 C. proc. civ.. Acest text legal instituie obligativitatea procedurii de îndreptare a hotărârii în condiţiile prevăzute de art. 281 C. proc. civ., astfel că recurenţii reclamanţi nu vor putea face uz, pentru aceste motive, de calea de atac a apelului sau a recursului.
Drept urmare, în speţă, critica referitoare la nesoluţionarea cauzei în primă instanţă în contradictoriu cu toate părţile, invocată de recurenţii reclamanţi în legătură cu prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiată, nefiind incident motivul de recurs anterior menţionat.
În al doilea rând, celelalte critici din cadrul recursului vor fi analizate din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a celui reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenţii reclamanţi nu critică interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie, ci invocă aprecierea greşită a instanţei de apel asupra chestiunii inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate.
Nemulţumirea recurenţilor reclamanţi vizează nerecunoaşterea în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul recurenţilor reclamanţi implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni de genul celei de faţă, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni.
Prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, CEDO a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui „bun actual” şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, CEDO a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Şi sub acest aspect CEDO a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat de lege.
Urmare a hotărârii CEDO din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit nici recunoaşterea unui drept la restituire, şi nici a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Astfel, dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat, fie în dispozitiv, fie în considerente, nevalabilitatea titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 458/02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02.06.2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor mai sus arătate.
Ca atare, raportat la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, nu pot fi primite criticile recurenţilor reclamanţi privind existenţa în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, care să îi îndreptăţească la restituire sau la despăgubire.
În acest fel, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, aplicabilitatea în speţă a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar criticile recurenţilor reclamanţi în sensul că această decizie ar fi impus admiterea acţiunii lor în revendicare de drept comun nu sunt fondate.
Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de recurenţii reclamanţi după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel că, în mod corect instanţele de fond şi apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Nu există posibilitatea pentru recurenţii reclamanţi de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut şi faptul că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.”
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care, contrar celor susţinute de recurenţii reclamanţi, nu se regăseşte în speţă, potrivit celor arătate în analiza efectuată anterior.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenţii reclamanţi nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
În ce priveşte analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, invocat de recurenţii reclamanţi prin motivele de recurs, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul lor, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum s-a arătat deja.
Aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, recurenţii reclamanţii aveau la dispoziţie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene (cauza Păduraru contra României), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurenţii reclamanţi nu au fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa anterior citată.
Nu se poate reţine că termenul de 1 an, în discuţie, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării.
Termenul prevăzut în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru înregistrarea notificării, este un termen de decădere, astfel după cum rezultă din dispoziţiile alin. final din acelaşi articol, care menţionează că nerespectarea termenului arătat se sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Aceasta nu înseamnă că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la restituire, sub sancţiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie şi că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în conflict cu Convenţia, cum greşit pretind recurenţii reclamanţi.
Art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar în acest sens statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se înscriu şi prevederile din legea internă de reparaţie referitoare la termenul de formulare a notificării şi sancţiunea corelativă nerespectării acestui termen.
Conform celor reţinute în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale de reparaţie, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Or, recurenţii reclamanţi nu se găsesc în nici una dintre aceste situaţii de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare/retrocedare de drept comun. Astfel, ei nu au „bun” în sensul Convenţiei, după cum s-a arătat deja, şi nici nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat procedura impusă de actul normativ special, în sensul formulării notificării, care le-ar fi asigurat, în ipoteza îndeplinirii condiţiilor legii, fie restituirea în natură, fie prin echivalent.
De asemenea, nu se poate reţine, în speţă, încălcarea dreptului de acces la instanţă, deoarece, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluţie defavorabilă asupra notificării, dată în faza administrativă a soluţionării acesteia, persoana nemulţumită are deschisă calea contestaţiei împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3) din această lege.
Prin urmare, într-un asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicţional exercitat de o instanţă de judecată, la care recurenţii reclamanţi nu au ajuns din propria culpă, determinată de pasivitatea lor în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001.
În concluzie, nu se poate reţine încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici a art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Întrucât reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), aceştia nu au un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu era admisibilă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
În fine, critica recurenţilor reclamanţi referitoare faptul că instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe distinct la motivul de apel privind restituirea în natură a apartamentului nevândut şi a terenului imobilului este nefondată.
Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel şi-a motivat soluţia, iar argumentele folosite au avut în vedere criticile apelanţilor, astfel încât criticile în acest sens nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenţii reclamanţi.
Astfel, instanţa de apel a răspuns apărărilor formulate de apelante cu referire la nedovedirea dreptului de proprietate a reclamantei, arătând că reclamanţii nu au notificat Statului ori foştilor chiriaşi, în nicio modalitate, o eventuală intenţia de revendicare a imobilului din ligitiu şi totodată, nu au susţinut în prezentul litigiu nicio cerere de repunere în termenul de notificare, pe considerentul unei eventuale împiedicări obiective de a acţiona, judiciar sau administrativ, anterior datei de 22 aprilie 2011. În acest context factual, instanţa de apel, a constatat că tribunalul a decis corect, în raport cu dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi observarea deciziei pilot Atanasiu şi alţii vs. România a CEDO, că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă în principiu, astfel că motivarea inadmisbilităţii acţiunii a privit toate capetele de cerere, principale sau subsidiare, fiind exhaustiv dezvoltată.
Mai mult, nu se poate susţine că decizia recurată nu este motivată, întrucât neînsuşirea de către instanţă a criticilor unei părţi, cum este cazul în spetă, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, instanţa de judecată fiind obligată să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
De asemenea, critica recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este inadmisibilă pretenţia recurenţilor reclamanţi la despăgubiri băneşti, în condiţiile în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenţie, situaţie care ar fi trebuit să atragă incidenţa art. 297 C. proc. civ. ca motiv de anulare a sentinţei, este nefondată.
Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a apreciat în mod corect incidenţa deciziei în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, aşa cum este cea formulată în subsidiar de recurenţii reclamanţi, sunt inadmisibile.
Pe de altă parte, în speţă nu erau incidente nici dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a stabilit că prima instanţa a soluţionat corect acţiunea introductivă, calificând-o ca inadmisibilă, textul legal menţionat fiind aplicabil numai în situaţia în care se constata că, în mod greşit, instanţa de fond a soluţionat procesul, fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.M., B.M.E. şi M.M.Y. împotriva deciziei nr. 164 din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2713/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2821/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
