ICCJ. Decizia nr. 2200/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2200/2013
Dosar nr. 2213/119/2009***
Şedinţa publică de la 4 iunie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin sentinţa civilă nr. 732 din 2 iulie 2010, Tribunalul Covasna a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.A.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna.
A constatat caracterul politic al măsurilor Ia care au fost supuşi antecesorii reclamantului B.S. şi B.I., precum şi reclamantul B.A.S.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 12.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinţii săi şi de el personal, în urma măsurilor de persecuţie Ia care au fost supuşi aceştia.
A respins restul pretenţiilor.
A obligat pârâtul Ia plata în favoarea reclamantului a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că potrivit înscrisurilor de la dosar, extrasului din 7 iulie 2009, adeverinţei emisă de Primăria Odjula şi hotărârii de trecere în evidenţă, este pe deplin dovedit că începând cu anul 1949, tatăl reclamantului este încadrat în categoria socială a chiaburilor, pentru că a folosit braţe de muncă străine, iar până la apariţia Decretului nr. 115/1959 a figurat pe lista chiaburilor, că din declaraţia martorului L.V. a rezultat câ tatăl reclamantului a fost calificat drept chiabur şi în consecinţă a fost considerat duşman de clasă, întreaga familie având domiciliul obligatoriu impus în localitatea Odjula, din această cauză având de suferit întreaga familie, împrejurări faţă de care instanţa a apreciat că măsurile descrise fac parte din categoria celor la care se referă art. 3 din Legea nr. 221/2009, constatând caracterul politic al acestora.
Sub aspectul daunelor morale solicitate de reclamant, analiza întreprinsă de prima instanţă sub aspectul naturii acestor despăgubiri, a valorilor sentimentale lezate reclamantului, corelat şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. a condus la recunoaşterea sumei stabilite în dispozitivul sentinţei, considerată ca o reparaţie justă şi integrala.
Prin decizia civilă nr. 129/Ap din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva hotărârii primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, respingând acţiunea formulată de reclamant.
Raţiunile care au condus instanţa de apel la schimbarea sentinţei s-au întemeiat pe o greşită interpretare a prevederilor Legii nr. 221/2009, realizată de către tribunal, arătându-se că nu poate fi reţinută natura unor măsuri cu caracter politic, luate împotriva reclamantului şi a părinţilor acestuia, câtă vreme lipsesc faptele de împotrivire la regimul totalitar sau de apărare a valorilor democratice; s-a concluzionat astfel că pierderea locurilor de muncă, confiscarea unor bunuri mobile sau imobile, includerea în categoria chiaburilor urmată de anumite persecuţii, nu constituie măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Recursul exercitat de pârât împotriva hotărârii date în apel, a fost admis prin decizia nr. 8934 din 7 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, instanţa supremă casând decizia instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În analiza căii de atac, Înalta Curte a statuat că sunt lipsite de corespondent în realitatea istorică argumentele curţii de apel, care au stat la baza respingerii caracterului politic al măsurilor de care s-a prevalat reclamantul, susţinându-se că însăşi categoria chiaburilor a reprezentat clasa socială care s-a opus procesului de cooperativizare, fiind exponenţii proprietăţii individuale, atitudine suficientă pentru a contura protestul faţă de puterea politică abuzivă a perioadei respective. Drept consecinţă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, raportate la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) şi d) din O.U.G. nr. 214/1999, a constatat că starea de fapt expusă şi dovedită în cauză constituie măsuri administrative cu caracter politic, ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În analiza incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, invocată de Statul Român instanţa supremă a statuat că aceasta nu produce nici un efect în privinţa dreptului reclamantului Ia despăgubiri, câtă vreme decizia menţionată a fost dată după pronunţarea hotărârii din apel.
Procedând la rejudecarea cauzei, conform îndrumărilor de casare, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 15 din 17 februarie 2012 a respins apelul pârâtului, ca nefondat şi o obligat pârâtul să plătească reclamantului 800 RON cheltuieli de judecată în apel.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că măsurile administrative cu caracter politic la care au fost supuşi autorii reclamantului, precum şi reclamantul, îl îndreptăţesc pe acesta Ia despăgubirea solicitată sub forma daunelor morale chiar în absenţa unei condamnări politice, fiind evidentă suferinţa îndurată în plan psihic, amănunţit expusă în considerentele sentinţei primei instanţe, în argumentarea prejudiciului moral, că pentru toate suferinţele Ia care a fost supus reclamantul, rezultate din descrierile de fapt, resimţite în planul vieţii personale dar şi al memoriei autorilor săi, suma de 12.000 RON se dovedeşte a reprezenta un prejudiciu moral echitabil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Covasna şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov solicitând admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului pârâtului, schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii.
Ambele recurente printr-o critică comună, reproşează instanţei de apel că, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării neeonstitutionalîtătii ei.
Într-o critică suplimentară, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocă nedovedirea petitului 1 din cererea de chemare în judecată, dat fiind faptul că, raportat Ia art. 4 din Legea nr. 221/2009, niciuna dintre autorităţile abilitate nu a furnizat dovezi în susţinerea capătului principal de cerere.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursurile sunt fondate sub aspectul criticii comune formulată de recurente.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive şi obligatorii, fiind, aşadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
În ceea ce priveşte acţiunile introduse anterior publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, a lămurit această problemă prin decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 statuând că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Aşadar, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri definitive, care a confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poale vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, urmare a constatării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acţiune şi pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia în rejudecare, în al doilea ciclu procesual.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii comune, fapt ce face inutilă examinarea criticii subsidiare, va admite recursurile, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei apelate în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGlI
D E C I D E
Cu opinie majoritară:
Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Covasna împotriva deciziei nr. 15/Ap din 17 februarie 2012 pronunţata de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva sentinţei nr. 732 din 2 iulie 2010 a Tribunalului Covasna, pe ca o schimbă în parte în sensul că respinge cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor constând în daune morale. Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 4 iunie 2013.
Cu opinia separată a doamnei judecător E.C.
Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva deciziei nr. 15/Ap din 17 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicet de muncă şi asigurări sociale, ca nefondate.
Opinie separată
Contrar opiniei majoritare apreciez de faţă ca fiind legală soluţia de respingere a recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, pentru argumentele care urmează:
Parcursul procesual al soluţionării acţiunii promovată de reclamatul B.A.S. la 10 decembrie 2009 debutat cu sentinţa nr. 732 din 2 iulie 2010 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, prin care i s-a admis în parte cererea , pârâtul fiind obligat la 12.000 ron cu titlu de daune morale.
Această sentinţă a fost atacată cu apel de pârâtul Statul Român iar Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 129 din 12 octombrie 2010 a admis apelul declarat de pârât în sensul schimbării în tot a sentinţei şi respingerii acţiunii.
Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamant iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă prin decizia nr. 6934 din 7 octombrie 2011 a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşşi instanţă de apel.
Din considerentele deciziei instanţei de recurs rezultă că soluţia casării s-a impus pentru faptul că instanţa de apel a considerat greşit că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptăţită la acordarea de daune morale şi deşi a stabilit corect că Legea nr. 221/2009 recunoaşte posibilitatea acordării daunelor morale, instanţa de apel a lăsat neexaminate celelalte critici privind cuantumul acestor daune. Apărările intimatului pârât formulate prin întâmpinare în sensul incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 au fost înlăturate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu motivarea că prin această decizie au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, dar că această decizie a Curţii Constituţionale în cauza de faţă nu produce nici un efect în privinţa dreptului reclamantului la despăgubiri cât timp această decizie a intervenit după pronunţarea hotărârii din apel. Consideră Înalta Curte că aplicarea menţionatei decizii în faza procesuală a recursului, l-ar lipsi practic pe reclamant şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile, după caz, în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul de despăgubiri.
În rejudecare, Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă, prin decizia nr. 15 din 7 februarie 2012, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de apel a procedat la rejudecarea cauzei conform îndrumărilor deciziei de casare, constatând că Înalta Curte a stabilit caracterul politic al măsurilor administrative ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 statuând şi că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate produce efecte în privinţa dreptului reclamantului la despăgubiri.
Această ultimă decizie a Curţii de Apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Criticile de nelegalitate dezvoltate în recurs susţin greşita obligare la plata daunelor morale deoarece dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 cu consecinţa imposibilităţii de a le invoca drept temei juridic conform deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Opinia majoritară a primit ca întemeiată critica de nelegalitate constând în incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, apreciind-o ca aplicabilă în raport de decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii susţinând că în speţă nu suntem în prezenţa unei hotărâri definitive de confirmare a dreptului înainte de apariţia Deciziei Curţii Constituţionale, că nu se poate vorbi de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a constatării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acţiune.
Contrar opiniei majoritare, constat din parcursul procesual mai sus prezentat că prin decizia sa de casare pronunţată la data de 7 octombrie 2011 în primul ciclu procesual, Înalta Curte a statuat asupra incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în cauza de faţă nu produce niciun efect în ce priveşte dreptul reclamantului la despăgubiri, că decizia Curţii Constituţionale a intervenit în faza procesulă a recursului, după pronunţarea hotărârii din apel, hotărâre defiitivă.
Este de observat că la data pronunţării deciziei sale de casare, Înalta Curte soluţionase recursul în interesul legii prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, iar parte din judecătorii primului recurs au făcut parte şi din completul recursului în interesul legii, aşa încât au aplicat întocmai interpretarea deciziei asupra recursului în interesul legii funcţie de moment procesual la care ar fi putut fi incidentă decizia Curţii Constituţionale, statuând că în prezenta cauză a intervenit o hotărâre definitivă în apel. Casarea a privit, în consecinţă, numai determinarea cuantumului daunelor morale în raport de criticile formulate, sens în care recursul declarat de reclamant s-a admis.
În rejudecare, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ., care instituie obligativitatea dezlegărilor în drept ale instanţei de recurs ca o garanţie a securităţii şi certitudinii juridice.
Reiterarea de către recurentul pârât a aceloraşi aspecte pe care acesta le-a invocat şi în recursul reclamantului şi asupra cărora Înalta Curte a statuat în primul ciclu procesual ca instanţă de recurs, este fără bază legală în raport de art. 315 C. proc. civ. în limitele căruia instanţa de apel a fost obligată să-i rejudece apelul.
Repunerea în discuţie de Înalta Curte în al doilea ciclu procesual a unor probleme de drept deja dezlegate cu caracter obligtoriu tot de Înalta Curte în primul ciclu procesual doar pentru faptul că un alt complet are o altă opinie asupra problemei de drept deja dezlegată irevocabil, cu consecinţa admiterii recursului declarat de pârât şi respingerii acţiunii, este de natură să-l prejudicieze pe reclamant în propria sa cale de atac admisă.
Se încalcă, astfel, nu numai dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. dar şi dispoziţiile art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ. care consacră legislativ principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Se încalcă, totodată, şi principiile procesuale ale puterii de lucru judecat, dreptului la apărare, certitudinii şi securităţii juridice, context în care apreciez ca legală soluţia de respingere a recursurilor declarate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 22/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2201/2013. Civil → |
|---|
