ICCJ. Decizia nr. 2201/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2201/2013
Dosar nr. 8495/101/2009****
Şedinţa publică de la 4 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 197 din 4 mai 2010, a Tribunalului Mehedinţi, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.I.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat pârâtul către reclamant la 150.000 euro, echivalent în RON Ia data plăţii.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 585 din 24 iunie 1958 Tribunalului Militar Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 451/1958, reclamantul G.I.V. a fost condamnat la 10 ani temniţă grea şi 5 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra orânduirii socialiste prevăzută de art. 209 alin. (1) pct. 1 C. pen.
S-au considerat incidente dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost înlăturată susţinerea pârâtei din întâmpinare conform căreia acţiunea este inadmisibilă, avându-se în vedere dispoziţiile legale care dau posibilitatea reclamantei să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, aceasta neputând fi obligată să aleagă calea prevăzută de art. 504 C. proc. pen.
Instanţa a constatat că prin condamnarea reclamantului i s-a produs acestuia un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnităţii, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în urma condamnării sale din partea autorităţilor, neavând posibilitatea de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial. Mai mult, reclamantul a fost discriminat şi după executarea pedepsei, neputând să se angajeze.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
În motivarea apelului declarat de reclamant s-a susţinut că este insuficientă suma stabilită de prima instanţă ca despăgubire, făcându-se o descriere a situaţiei reclamantului, a suferinţelor îndurate ca urmare a condamnării sale politice.
Pârâtul a motivat apelul susţinând inadmisibilitatea acţiunii, pe considerentul că reclamantul trebuia să promoveze o acţiune în condiţiile art. 504 C. proc. pen., fiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti de achitare.
Pârâtul a criticat cuantumul despăgubirilor morale, apreciind că suma este prea mare, nefiind respectat principiul acordării unei juste despăgubiri. S-a solicitat să se facă dovada calităţii procesuale active unice, cu certificat de moştenitor sau acte de filiaţie, pentru a se evita promovarea mai multor acţiuni în vederea solicitării aceluiaşi drept.
Prin decizia civilă nr. 277 din 23 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, împotriva sentinţei civile nr 197 de la 4 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, în Dosarul nr. 8495/101/2009, în contradictoriu cu reclamantul G.I.V.
S-a schimbat sentinţa atacată, a fost obligat pârâtul către reclamant la 10.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
S-a respins apelul declarat de reclamantul G.I.V., împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite pnn legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concluzia fiind aceea că sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral persoanele care au fost victima unor condamnări cu caracter politic, care nu a fost satisfăcut adecvat prin legea veche, sau moştenitorii acestora, în speţă fiind dovedite aceste aspecte.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate, prin decizia nr. 5256 din 17 iunie 2011, a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut că, la data la care a fost pronunţată decizia instanţa de apel, erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 82/2010, care au stabilit o limită până la care poate fi fixată valoarea despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, aceste dispoziţii fiind aplicate de instanţă, că ulterior, prin Decizia nr. 1354/2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispozoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 82/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi a constatat că aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 18 alin. (1) şi (15) alin. (2) din Constituţia României, că prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că, în condiţiile în care acest act normativ cuprinde dispoziţii de drept material, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Cât priveşte motivul de recurs invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, relativ Ia participarea obligatorie a procurorului, Înalta Curte a constatat că, potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, invocat de recurentul-pârât, participarea procurorului este obligatorie doar atunci când instanţa este investită cu o cerere prin care se solicită să se constate caracterul politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2).
Înalta Curte a statuat că ambele recursuri sunt întemeiate, atâta vreme cât instanţa de apel a analizat pretenţiile reclamantului prin prisma plafonului instituit de O.U.G. nr. 62/2010, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ şi în felul acesta hotărârea instanţei de apel este nelegală.
În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secţia l civilă, prin decizia nr. 5 din 1 februarie 2012, a respins apelul reclamantului, ca nefondat, a admis apelul pârâtului, a schimbat parţial sentinţa în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 euro echivalent în RON cu titlu de daune morale.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar, în rejudecare, a reţinut că prin Legea nr. 221/2009 se aduce o reparaţie morală persoanelor fizice care au fost condamnate politic sau cărora li s-au aplicat măsuri administrative cu caracter politic în perioada 8 martie 1945-decembrie 1989, că această lege are însă caracter de complinire faţă de reparaţia adusă prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, că prin condamnarea reclamantului i s-a produs acestuia un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnităţii, onoarei acestuia, familia sa având de suferit de pe urma condamnării sale din partea autorităţilor, neavând posibilitatea de a se realiza pe plan social, profesional şi familial.
Împotriva evocatei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său şi schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii.
Recurentul-pârât, în cadrul primei critici reproşează instanţei de apel că, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii ei.
Într-o critică subsidiară, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocă faptul că instanţa de apel în rejudecare a stabilit un cuantum exagerat de mare al daunelor morale raportat Ia situaţia de fapt.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat sub aspectul criticii principale formulată de recurent.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive şi obligatorii, fiind, aşadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
În ceea ce priveşte acţiunile introduse anterior publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, a lămurit această problemă prin Decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 statuând că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Aşadar, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu re poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, urmare a constatării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acţiune şi pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia în rejudecare, în al doilea ciclu procesual.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii principale, fapt ce face inutilă examinarea criticii subsidiare, va admite recursul, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei apelate în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinie majoritară:
Admite recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 5 din 1 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva sentinţei nr. 197 din 4 mai 2010 a Tribunalului Mehedinţi pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 4 iunie 2013.
Cu opinia separată a doamnei judecător E.C.:
Respinge recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva decizie nr. 5 din 1 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, ca nefondat.
Opinie separată
Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia legală este aceea de respingere a recursului declarat de pârât.
Cauza de faţă se afla în al doilea ciclu procesual.
Potrivit art. 311 C. proc. civ., „Hotărârea casată nu are nicio putere potrivit art. 315 alin. (1) „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Această prevedere imperativă constituie garanţia procesuală a principiului convenţional al securităţii şi certitudinii juridice, instanţa a cărei hotărâre a fost casată fiind ţinută în rejudecare să proceseze la reexaminarea cauzei, în speţă, a apelurilor, în limita şi cu respectarea dezlegărilor în drept pe care Ie conţine decizia de casare şi care au determinat casarea. Tot imperativ, art. 315 alin. (4) consacră principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, impunând instanţei: „... la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.
În primul ciclu procesual, instanţa de fond Tribunalul Mehedinţi secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamantului şi l-a obligat pe pârât la plata daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 în un cuantum de 150.000 euro.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată atât de reclamant cât şi de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor iar instanţa de apel, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. II din O.U.G. nr. 62/2010 cu privire la pragurile valorice instituite şi pentru daunele morale, prin decizia nr. 277 din 23 septembrie 2010 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, a schimbat în parte sentinţa şi l-a obligat numai la plata unei sume de 10 000 euro despăgubiri morale, respingând apelul declarat de reclamant.
Această primă decizie a instanţei de apel a fost atacată cu recurs de ambele părţi, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamant şi pe cel declarat de pârât prin decizia nr. 5256 din 17 iulie 2011, a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare Ia aceeaşi instanţă de apel.
Argumentele care au determinat casarea au constat în greşita aplicare în cauza de faţă a criteriilor prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010, deoarece art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, întrucât au creat un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă.
Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/2010: „... la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 3 martie 2006 privind cauza Blegic v. Croaţia, paragraful 81).”
În rejudecare, instanţa de apel cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. a admis apelul declarat de pârât în sensul că a diminuat cuantumul obligaţiei de plată stabilit prin sentinţă, la suma de de 40.000 euro echivalent în RON Ia data plăţii, cu titlu de daune morale şi, pe cale de consecinţă, apelul reclamantului prin care acesta cerea majorarea cuantumului acordat iniţial, a fost respins.
Declarând recurs împotriva acestei decizii, pârâtul invocă ceea ce nu a invocat nici în faţa primei instanţe de recurs, în primul ciclu procesual, şi nici a celei de apel, după casare cu trimitere, incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 respectiv decizia Înaltei Curţi dată în interesul legii, nr. 12/2011, cu privire la neconstituţionaiitatea temeiului de drept al acţiunii promovate de reclamant.
Or, Înalta Curte, în primul ciclu procesual admiţând recursul reclamantului şi al pârâtului sub aspectul criticilor de nelegalitate în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, şi-a justificat casarea nu pe declararea neconstituţionalităţii temeiului de drept indicat de reclamantă în susţinerea acţiunii sale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr.1358/2010 o pentru a dispune luarea în considerare a temeiului de drept al acţiunii în contextul declarării ca neconstituţională a O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 publicată în acelaşi Monitor Oficial, nr. 761/15.11.2010.
Obligatorii pentru instanţă, în rejudecare, au fost dezlegările în drept ale instanţei de recurs faţă de constatarea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 62/2010, astfel cum rezultă cu claritate din decizia de casare:
„La rejudecare, se va avea în vedere temeiul juridic al cererii şi obiectul acesteia prin raportare la Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale şi vor fi analizate toate susţinerile şi apărările părţilor."
Înalta Curte dacă considera că temeiul de drept al acţiunii a dispărut prin declararea neconstituţionalităţii art 5 alin. (1) lit. a), ar fi admis numai recursul pârâtului, nu şi pe cel al reclamantului, ar fi modificat decizia atacată şi ar fi respins pe acest considerent acţiunea reclamantului.
Observând şi că decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi în interesul legii care a statuat asupra momentului procesual la care este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu are aptitudinea de a înlătura de la aplicare dispoziţiile procedurale imperative ale art. 315 şi art. 296 C. proc. civ., de altfel, în cauza de faţă exista o hotărâre definitivă, hotărârea din 23 septembrie 2010, contrar opiniei majoritare, consider că recursul declarat de pârât trebuie respins.
La această soluţie obligă prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea dezlegărilor în drept pentru instanţa de apel precum şi ale art. 315 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 296 C. proc. civ. care consacră principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac admisă, reclamantul fiind evident prejudiciat subsecvent admiterii în parte a acţiunii sale în despăgubiri morale şi admiterii primului său recurs pe fond, în primul ciclu procesual, prin respingerea acţiunii pe excepţia lipsei de temei juridic în cel de al doilea ciclu procesual.
Drept urmare, dând eficienţă principiilor mai sus enunţate a căror consacrare legislativă o conţine art. 316 C. proc. civ., principiului convenţional al securităţii şi certitudinii juridice, în ce priveşte utilitatea şi finalitatea exercitării căilor de atac si a consecinţelor admiterii acestora, apreciez că soluţia legală este aceea de respingere a recursului declarat de pârât.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2200/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 245/2013. Civil → |
|---|
