ICCJ. Decizia nr. 2363/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2363/2013
Dosar nr. 7751/105/2011
Şedinţa publică de la 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 23 august 2011 pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 7751/105/2011, reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA), în contradictoriu cu pârâta SC C.C.F.C.C. SA (în insolvenţă) a solicitat instanţei să constate rezoluţiunea de plin drept a acordului din data de 07 iunie 2010, acord de revocare a convenţiei de dare în plată din 02 iunie 2010.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin administratorul judiciar, prin care a arătat că solicitarea reclamantei este justificată. Datorită dificultăţilor financiare pârâta nu a putut plăti în termen creanţa de 300.000 RON, astfel încât operează rezoluţiunea de plin drept a acordului revocatoriu al convenţiei de dare în plată. Sunt îndeplinite cerinţele pentru aplicarea art. 969 C. civ., actul îndeplinind condiţiile de validitate impuse de art. 948 C. civ.
Prin cererea înregistrată la data de 06 septembrie 2011, pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 8006/105/2011, reclamanta SC C.T. SA (fosta SC C. SA), în contradictoriu cu pârâta SC C.C.F.C.C. SA (în insolvenţă), a solicitat instanţei să constate rezoluţiunea de plin drept a acordului din data de 07 iunie 2010, acord de revocare a convenţiei de dare în plată din 02 iunie 2010.
Motivarea cererii este absolut identică cu cea a cererii din Dosarul nr. 7751/105/2011.
La data de 21 decembrie 2011 prima instanţă a admis excepţia de litispendenţă între cele două dosare şi a dispus ataşarea Dosarului nr. 8006/105/2011 la Dosarul nr. 7751/105/2011.
După administrarea probatoriilor, prin sentinţa nr. 834 din 21 decembrie 2011 Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiată, cererea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat actul juridic intitulat „convenţie de dare în plată prin cesiune de creanţă” la data de 02 iunie 2010. Prin acest act pârâta ceda reclamantei o creanţă în valoare de 4.286.940,85 RON, creanţă despre care se menţionează că reprezintă o parte din suma facturată şi pretinsă în Dosarul nr. 445/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti faţă de C.N.A.D.N.R. - Direcţia Regională Timişoara. Reclamanta îşi asuma riscul vis-a-vis de soluţionarea litigiului renunţând „la dreptul de regres ce l-ar avea în baza art. 1669, 1670 şi urm. C. civ.”. Cu toate acestea în vederea încasării creanţei pârâta constituia în favoarea reclamantei o garanţie reală mobiliară de prim rang asupra creanţei ce face „obiectul contractului”.
După 5 zile, la data de 07 iunie 2010, între părţi s-a încheiat un act juridic intitulat „acord de revocare a convenţiei de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010”. Prin acest act s-a convenit revocarea convenţiei menţionate în paragraful anterior şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, fiecare parte redevenind titulara creanţei sale iniţiale, desfiinţându-se şi garanţia reală mobiliară. Pârâta se obliga să plătească reclamantei suma de 300.000 RON (creanţa acesteia) în termen de 100 de zile de la semnarea acestui act „sub sancţiunea rezolutiunii de plin drept a prezentului acord”. Părţile au prevăzut astfel un pact comisoriu expres.
Prima instanţă nu a considerat aplicabil art. 36 din Legea nr. 85/2006 în această cauză, deoarece, strict formal, nu se urmăreşte un bun sau o creanţă în contra pârâtei-debitoare aflate în insolvenţă, ci se doreşte recunoaşterea operării unei sancţiuni civile petrecute anterior deschiderii procedurii insolvenţei.
S-a reţinut că în conformitate cu art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ., un act juridic va fi recunoscut valabil (şi deci îşi va produce efectele juridice în vederea cărora a fost întocmit) dacă este fundamentat pe o cauză licită. Cauza reprezintă atât efectul imediat scontat (causa proxima), cât şi motivul determinant la încheierea actului (causa remota).
În cauza de faţă, deşi efectul imediat scontat al pactului comisoriu invocat (adică efectul de repunere a părţilor în situaţia anterioară actului de revocare a actului de dare în plată) nu contravine legii sau bunelor moravuri, motivul determinant pentru stipularea în cadrul acestui acord a unui pact comisoriu expres este unul ilicit. Ilicitatea acestui motiv şi implicit a cauzei pactului comisoriu inserat în cuprinsul actului juridic intitulat „acord de revocare a convenţiei de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010” rezultă din faptul că acordul revocator intervine la doar 5 zile de la încheierea actului revocat. Acest interval, pe lângă faptul că este un interval foarte redus (practic în 5 zile nu s-a putut pune în aplicare nimic din actul iniţial, nici măcar transferul calităţii procesual active în Dosarul nr. 445/4272010, aspect subsecvent unei astfel de convenţii), este certificat doar prin datarea făcută de părţi în cuprinsul celor 2 înscrisuri, care, din punct de vedere probatoriu, reprezintă acte sub semnătură privată.
Mai mult, s-a reţinut că actul revocator nu cuprinde nicio menţiune cu privire la motivul revocării actului iniţial. O strategie economică ce permite primirea ca plată a unei creanţe litigioase de 14 ori mai mare este greu de crezut că se schimbă în 5 zile doar în baza discuţiilor dintre părţi şi fără o justificare punctuală, precisă. Acordul revocator nu este însă un simplu act revocator. El cuprinde un termen de plată pentru pârâta-debitoare şi o sancţiune surprinzătoare tocmai vis-a-vis de strategia economică invocată ca motiv al înseşi revocării. Prima instanţă a concluzionat că sancţiunea ce se impune este rezolutiunea de plin drept a acordului revocator.
S-a apreciat că această operaţie, practic, oferă un fel de asigurare reclamantei care, în lipsa încasării creanţei sale de 300.000 RON, va dobândi o creanţă de peste 4 milioane RON contra unui terţ. Momentul derulării operaţiunii este, la rândul său, foarte apropiat de data de 29 octombrie 2010, când, în contra pârâtei s-a deschis procedura insolvenţei (deci se poate prezuma că părţile au anticipat şi preconizat neplata în termen). Aşadar, prin această operaţie reclamanta ar dobândi o creanţă (e drept, litigioasă), dar de 14 ori mai mare şi în contra unui terţ solvabil, în locul unei creanţe contra unei societăţi în insolvenţă, iar această creanţă ar dobândi-o tocmai de la insolvent. Creanţa cedată de insolvent ar părăsi masa credală, în condiţiile în care reclamanta nici nu participă la procedura insolvenţei.
S-a concluzionat că în această situaţie apare, evident, că motivul determinant urmărit de părţi la inserarea pactului comisoriu este crearea unei posibilităţi de evitare de către reclamantă a participării sale la procedura insolvenţei pârâtei-debitoare, procedură ce se prefigura la data actului (cu consecinţa că reclamanta nu va suporta concursul celorlalţi creditori) fără, însă, a-i fi afectată negativ creanţa sa (eludându-se astfel aplicarea art. 76 din Legea nr. 85/2006, normă de natură imperativă).
Cum actul întemeiat pe o cauză ilicită nu poate să producă vreun efect (aşa cum practic arată art. 966 C. civ.) prima instanţă, chiar dacă nu a pronunţat nulitatea parţială a actului revocator nefiind învestită de vreuna din părţi cu o cerere în acest sens, nu a dat aplicare pactului comisoriu respectiv, motiv pentru care a respins pretenţiile întemeiate pe acesta.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC C.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 966, 969 C. civ., art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Prin decizia nr. 50 din 15 mai 2012, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA), împotriva sentinţei nr. 834 din 21 decembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C.C.F.C.C. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a stabilit o corectă stare de fapt şi a făcut o justă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale în materie când a respins acţiunea reclamantei, reţinând că motivul determinant urmărit de părţi la inserarea pactului comisoriu a fost crearea unei posibilităţi de evitare de către reclamantă a participării la procedura insolvenţei pârâtei-debitoare, procedură ce se prefigura la data actului, cu consecinţa ca reclamanta să nu suporte concursul celorlalţi creditori, fără, însă, a-i fi afectată negativ creanţa, eludându-se, astfel, aplicarea art. 76 din Legea nr. 85/2006, normă de natură imperativă, actul astfel încheiat fiind întemeiat pe o cauză ilicită.
Pârâta-intimată a intrat în procedura insolvenţei la data de 29 octombrie 2012, când s-a admis cererea formulată de debitoare, aspect ce presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 27 alin. (1) din Legea privind procedura insolvenţei, respectiv existenţa stării de insolvenţă a acesteia.
Procedura insolvenţei are drept scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, procedură la care trebuia să participe şi apelanta, dacă ar fi urmărit valorificarea creanţei sale cu respectarea dispoziţiilor legale şi fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi creditori.
Prin urmare, după deschiderea procedurii, nicio creanţă nu mai poate fi valorificată individual, toţi creditorii având obligaţia să respecte dispoziţiile Legii nr. 85/2006, toate convenţiile încheiate de debitor cu creditorii care eludează dispoziţiile legii fiind fondate pe o cauză ilicită, neputând produce efecte juridice, întrucât ar contribui la prejudicierea celorlalţi creditori.
Potrivit art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice, iar potrivit art. 966 C. civ., obligaţia nelicită nu poate avea niciun efect.
Solicitarea apelantei de a da eficienţă unui act juridic lezionar sub aspectul prejudiciului, între cele două obligaţii existând o diferenţă vădită de valoare, a fost respinsă, corect, de prima instanţă, întrucât ar fi avut drept consecinţă prejudicierea creditorilor care au respectat dispoziţiile legale şi încearcă să-şi valorifice creanţele prin înscrierea la masa credală.
Faptul că administratorul judiciar a fost de acord cu admiterea acţiunii, susţinând poziţia apelantei-reclamante nu poate avea drept consecinţă rezoluţiunea de plin drept a acordului din data de 07 iunie 2010, de revocare a convenţiei de dare în plată din 02 iunie 2010, întrucât pârâta-debitoare se află în procedura insolvenţei, situaţie care impune tuturor creditorilor o anumită conduită care să permită satisfacerea creanţelor în ordinea şi condiţiile impuse de legea insolvenţei.
Mai mult, administratorul judiciar trebuie să respecte principiul maximizării averii debitorului în vederea satisfacerii într-o proporţie mai mare a creanţelor înscrise la masa credală şi să ia toate măsurile în vederea valorificării creanţei respective în beneficiul tuturor creditorilor.
Susţinerile apelantei ar fi fost valabile numai în situaţia în care pârâta nu s-ar fi aflat în procedura insolvenţei şi ar fi putut dispune liber de averea sa. În prezent aflându-se în procedura insolvenţei, acordul încheiat de cele două părţi şi condiţiile în care acesta s-a încheiat nu poate conduce decât la concluzia reţinută de prima instanţă, aceea de convenţie fondată pe o cauză ilicită, căreia, dacă i s-ar da eficienţă, ar conduce la prejudicierea celorlalţi creditori.
Din actele aflate la dosar rezultă că debitoarea-intimată ar avea şanse să-şi valorifice creanţa litigioasă ce a fost, iniţial, cedată în schimbul unei creanţe mult mai mici deţinută de apelantă.
Apelanta invocă situaţia litigioasă rezultată din chiar convenţia încheiată cu societatea pârâtă, susţinând că acesta a fost şi motivul pentru care creanţa litigioasă fusese cedată în schimbul unei creanţe mult mai mici, respectiv ca urmare a intervenirii caracterului aleatoriu, nesigur de obţinere a acesteia.
Pentru a evita această nesiguranţă, apelanta avea posibilitatea să se înscrie la masa credală cu suma pe care debitoarea i-o datora, fără să încerce să obţină o sumă mult mai mare, ignorând dispoziţiile din Legea privind procedura insolvenţei.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, prin această operaţie reclamanta ar dobândi o creanţă litigioasă, dar de 14 ori mai mare şi în contra unui terţ solvabil, în locul unei creanţe contra unei societăţi în insolventă, iar această creanţă ar dobândi-o tocmai de la insolvent, diminuând averea debitorului, în condiţiile în care apelanta nu participă la procedura insolvenţei.
În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de a se reveni asupra măsurii amenzii, înlăturând obligarea societăţii la plata acesteia s-a reţinut că amenda a fost corect aplicată apelantei, sancţionându-se reaua-credinţă şi încercarea de a se produce un impediment în judecarea acţiunii.
Cererea de chemare în judecată a fost introdusă de două ori, la date diferite, cu eludarea dispoziţiilor legale, dosarele aflându-se în litispendenţă.
Nu se contestă faptul că au fost depuse două acţiuni identice pe rolul Tribunalului Prahova, creându-se un incident procedural, respectiv acela al litispendenţei, sancţiunea fiind corect aplicată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA) Sinaia, aducându-i următoarele critici:
1. Decizia instanţei de apel a fost dată fără să aibă la bază un temei legal, dar şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a aplicat, în mod justificat, sancţiunea amenzii judiciare, ca urmare a introducerii a cererii de chemare în judecată de două ori, la date diferite.
Recurenta-reclamantă a apreciat că buna-credinţă se presupune întotdeauna, conform art. 1899 alin. (2) C. civ., iar sarcina probei, în ce priveşte reaua-credinţă, revine celui ce o invocă, în speţa de fată nedovedindu-se reaua sa credinţă, cererea de chemare în judecată fiind trimisă, din greşeală, de două ori, la două date diferite.
2. Hotărârea instanţei de apel nu are la bază un temei legal şi a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 966 şi 968 C. civ.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că existenţa condiţiilor de nulitate ale unui act juridic trebuie analizată la data încheierii lui, or, în speţa de faţă nu s-a dovedit faptul că la data la care reclamanta a cumpărat creanţa, aceasta cunoştea starea de insolvenţă a pârâtei.
S-a mai apreciat de către recurentă că instanţa de apel a făcut, în mod greşit, referire la dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, deoarece acţiunea era una de drept comun.
Nu întâmplător este faptul că administratorul judiciar, fiind persoana care, prin natura calităţii sale, cunoştea cel mai bune dosarul de insolvenţă, nu numai că nu a introdus o acţiune în anulare, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006, dar a şi achiesat la cererea reclamantei.
Recurenta-reclamantă a susţinut că respectiva creanţă era una incertă, deoarece, pe de o parte, aceasta era una de natură litigioasă, existând un litigiu pe rolul Curţii de Apel Ploieşti în legătură cu această creanţă, iar, pe de altă parte, actele care stăteau la baza acestui litigiu nu erau însuşite de către debitorul cedat.
Ca atare, acesta a fost şi motivul pentru care creanţa litigioasă a fost cedată în schimbul unei creanţe mult mai mici.
S-a susţinut de către recurentă că abia după ce a luat legătura cu debitorul cedat, care şi-a exprimat opinia că nu recunoaşte această creanţă, ajungând la concluzia că recuperarea acestei creanţe ar necesita timp suplimentar şi costuri ridicate, a convenit cu societatea pârâtă să revoce convenţia de dare în plată.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că argumentele instanţei de apel, în sensul că s-a folosit de acordul de revocare pentru a se sustrage aplicării dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, nu sunt dovedite, nedovedit fiind şi faptul că reclamanta ar fi cunoscut despre starea de insolvenţă a pârâtei.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbându-se natura acestuia.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că în speţa de faţă nu se poate vorbi despre cauză ilicită, deoarece natura convenţiei de dare în plată prin cesiune de creanţă este una aleatorie, scopul imediat al obligaţiei fiind riscul, respectiv prefigurarea unor împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului, iar scopul mediat fiind acela al stingerii datoriilor pe care pârâta le avea faţă de reclamantă.
Recurenta-reclamantă consideră că în speţa de faţă nu s-au eludat nici dispoziţiile legii şi nici cele ale bunelor moravuri şi liniştii publice, instanţa de apel nestabilind dacă acordul de revocare şi pactul comisoriu inserat în acesta are o natură aleatorie sau nu, pârâta cunoscând că acest contract avea un caracter aleatoriu, aceasta asumându-şi riscurile contractului tocmai în considerarea faptul că urma să cedeze o creanţă incertă în schimbul stingerii unei datorii certe, lichide şi exigibile.
La data de 07 aprilie 2013, pârâta-intimată, prin lichidator judiciar, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu acţiunea formulată de către reclamantă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Sancţiunea amenzii judiciare se aplică în baza prevederilor art. 1081 şi urm. C. proc. civ., iar împotriva încheierii prin care se aplică amenda judiciară se poate face, potrivit art. 1085 C. proc. civ., doar cerere de reexaminare, care se soluţionează prin încheiere irevocabilă de către instanţa de judecată care a aplicat amenda.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 966 şi 968 C. civ.
Deşi invocă greşita aplicare a acestor dispoziţii C. civ., recurenta-reclamantă se referă, de fapt, la netemeinicia deciziei recurate, susţinând că nu s-ar fi dovedit faptul că la data la care a cumpărat creanţa a cunoscut starea de insolvenţă a pârâtei, dar şi faptul că administratorul judiciar, care cunoştea cel mai bine situaţia debitoarei (societatea pârâtă), nu a introdus o acţiune în anulare, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006, achiesând la cererea reclamantei, însă, în calea de atac extraordinară a recursului nu mai poate fi analizată temeinicia deciziei recurate, ci doar legalitatea acesteia, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Recurenta-reclamantă a încercat să explice motivul pentru care a încheiat contractul de cesiune, dar fără să arate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, cu referire la reţinerea de către instanţa de apel a existenţei unei cauze ilicite în ce priveşte pactul comisoriu expres conţinut de actul juridic intitulat „Acord de revocare a convenţiei de dare în plată încheiată în data de 02 iunie 2010”.
De altfel, recurenta-reclamantă vorbeşte de faptul că prin hotărârea instanţei de apel nu s-a făcut dovada faptului că prin acordul de revocare s-a urmărit sustragerea de la aplicarea dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, deci tot critici care privesc netemenicia deciziei recurate.
3. Nici cea de a treia critică nu poate fi reţinută.
În cuprinsul acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a încercat să combată susţinerea instanţei de apel cu privire la cauza ilicită a pactului comisoriu, susţinând că nu s-a stabilit dacă acesta avea sau nu o natură aleatorie şi că pârâta şi-a asumat riscul contractului doar în considerarea faptului că urma să cedeze o creanţă incertă în schimbul stingerii unei datorii certe, lichide şi exigibile.
Această susţinere nu poate fi reţinută, deoarece, pe de o parte, discrepanţa dintre suma ce reprezintă creanţa incertă şi suma ce reprezintă creanţa certă, face să se nască suspiciunea de fraudă (în sensul sustragerii de la participarea la procedura concursuală prevăzută de legea insolvenţei), iar, pe de altă parte, tocmai recurgerea la o acţiune de drept comun, când părţile aveau posibilitatea să recurgă la procedura prevăzută de art. 86 din Legea nr. 85/2006, procedură care se desfăşura sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, dar şi cu posibilitatea contestării de către ceilalţi participanţi la procedură, nu face decât să ateste faptul că reclamanta a urmărit să se sustragă de la procedura concursuală la care este supusă pârâta, în ce priveşte creanţa sa, relativ la debitoarea pârâtă.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.T. SA (fostă SC C. SA) Sinaia împotriva deciziei nr. 50 din 15 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2196/2013. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 2365/2013. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
