ICCJ. Decizia nr. 2366/2013. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2366/2013
Dosar nr. 3794/1/2012
Şedinţa publică de la 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 710/105/2011, reclamanta SC B.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC R.A. SRL, solicitând rezilierea contractului de execuţie lucrări - antreprenoriat general din 18 iunie 2007 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.892.137 RON actualizată, sub rezerva majorării ulterioare, reprezentând contravaloare prejudiciu suferit de către reclamantă ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către pârâtă şi a cheltuielilor de judecată.
După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 295 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta SC R.A. SRL şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B.I. SRL ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că la data de 18 iunie 2007 între pârâtă, în calitatea de antreprenor general, şi reclamantă, în calitatea de beneficiar, s-a încheiat contractul de anteprenoriat general din 18 iunie 2007 având ca obiect „construcţie abator nou, mixt cu anexe şi utilităţi” cu o valoare contractuală de 3.408.491,38 RON, în raport de caracterul particular al obligaţiilor părţilor, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, adică de Ia data la care obligaţiile pârâtei au devenit scadente şi nu au fost executate în mod culpabil, momentul începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în reziliere judiciară nu depinde de aprecierea subiectivă a părţilor, ei având reglementare legală (Decretul nr. 187/1958), dar în cadrul legal existent şi În funcţie de scopul, obiectul şi derularea relaţiilor stabilite, instanţa poate aprecia care este momentul începerii curgerii prescripţiei.
S-a mai reţinut că ultima situaţie de lucrări a fost comunicată la data de 21 decembrie 2007, aspect necontestat de reclamantă care prin notificarea de reziliere din data de 31 ianuarie 2008 a imputat pârâtei o serie de vicii ale lucrărilor efectuate în perioada noiembrie - decembrie 2007, ultimul proces-verbal de control al calităţii lucrărilor a fost semnat la data de 03 decembrie 2007, iar Ia data de 31 ianuarie 2008 reclamanta a comunicat pârâtei o declaraţie de reziliere unilaterală a contractului motivat de neexecutarea acestuia, în sensul sistării lucrărilor la 20 decembrie 2007, reasigurarea pazei şantierului, nerespectarea proiectului, subcontractarea de lucrări fără acordul beneficiarului.
Tribunalul a concluzionat că dreptul la acţiune în reziliere al reclamantei s-a născut la data de 03 decembrie 2007, când aceasta a cunoscut că finalizarea contractului nu mai poate avea loc determinat de pretinsa neexecutare a obligaţiei asumate prin contract, iar faţă de această dată introducerea acţiunii la data de 04 februarie 2011 este tardivă, nefiind formulată înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, iar faţă de împrejurarea că la data de 31 ianuarie 2008 reclamanta a comunicat pârâtei şi o declaraţie de reziliere unilaterală a contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia, aceasta permite instanţei să aprecieze asupra momentului începerii curgerii prescripţiei, adică asupra momentului în care cealaltă parte a fost suspectată că nu şi-a îndeplinit obligaţiile, astfel că cel mai târziu la data de 30 ianuarie 2008, reclamanta a cunoscut atât persoana responsabilă de neexecutare, cât şi prejudiciul estimat provizoriu, susţinerile pârâtei sunt, sub acest aspect, întemeiate, faptul că Ia data de 11 februarie 2008, pârâta a notificat reclamantei că este de acord cu rezilierea contractului de antrepriză este lipsit de relevanţă juridică în cauză în ce priveşte curgerea termenului de prescripţie şi nu poate fi calificat ca o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, în sensul dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 187/1958.
De asemenea, s-a reţinut de Tribunal că, potrivit acestui text de lege, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie faţă de cel în folosul căruia curge prescripţia, recunoaşterea la care se referă textul trebuie să fie neîndoielnică, simplul acord al pârâtei cu privire la rezilierea contractului de antrepriză presupune numai intenţia pârâtei de desfiinţare a contractului, însă acest acord nu poate fi calificat nicidecum ca fiind o recunoaştere neîndoielnică de datorie în sensul dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 187/1958, recunoaşterea dreptului ce se prescrie se poate face numai înăuntrul termenului de prescripţie potrivit aceloraşi dispoziţii legale, iar reclamanta invocă data de 11 februarie 2008 (când pârâta şi-a manifestat intenţia de desfiinţare a contractului) drept moment de la care se poate calcula termenul de prescripţie.
Tribunalul a constatat că susţinerile reclamantei cu privire la suspendarea cursului prescripţiei ca urmare a existenţei unei cereri civile pe rolul instanţei penale, sunt neîntemeiate şi au fost cenzurate, întrucât prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege orice modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune, cauzele de suspendare sunt stabilite de lege, în mod limitativ, şi produc efecte de drept, împrejurarea invocată de reclamantă în sensul existenţei unei cereri civile pe rolul instanţei penale nefăcând parte dintre cazurile prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958, concluzionându-se că dreptul la acţiune al reclamantei în ce priveşte despăgubirile solicitate a luat naştere la data de 31 ianuarie 2008 când a fost comunicată pârâtei declaraţia de reziliere unilaterală a contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia şi s-a împlinit la data de 31 ianuarie 2011 fără să fie întrerupt sau suspendat în vreun fel, împrejurare faţă de care Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC B.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netememicie, solicitând admiterea căii de atac, anularea hotărârii pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin decizia nr. 68 pronunţată în data de 20 iunie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul formulat de reclamanta SC B.I. SRL împotriva sentinţei nr. 295 din data de 13 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC R.A. SRL, a anulat sentinţa apelantă şi a trimis cauza primei instanţe pentru soluţionare pe fond.
Având în vedere că dreptul la acţiune al apelantei în ceea ce priveşte rezilierea contractului de antrepriză şi acoperirea prejudiciului pretins cauzat din neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către SC R.A. SRL s-a născut la 11 februarie 2008 când SC B.I. SRL a luat cunoştinţă de acordul cocontractantului privind rezilierea iniţiată la 31 ianuarie 2008, Curtea a constatat că acţiunea cu care a fost învestit Tribunalul Prahova a fost promovată cu respectarea termenului general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel că se impune analizarea litigiului pe fondul său.
Curtea a constatat că în mod greşit instanţa de fond a concluzionat că dreptul Ia acţiune al societăţii reclamante este prescris, în condiţiile în care rezilierea contractului de antrepriză nu se putea realiza decât cu respectarea clauzelor contractuale convenite între părţi, cocontractantul comunicând acordul asupra încetării convenţiei la 11 februarie 2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC R.A. SRL Buzău, care a susţinut că instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât procedura de citare cu ea a fost nelegal îndeplinită la data la care a judecat pricina, fiind citată la un alt sediu decât cel ales în vederea comunicării tuturor actelor de procedură, ce a fost indicat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.
Prin decizia nr. 4005 pronunţată în data de 07 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta SC R.A. SRL, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru hotărî astfel instanţa de recurs a reţinut că procedura de citare a pârâtei nu a fost legal îndeplinită cu respectarea cerinţelor legale, astfel că a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, fiind de prisos cercetarea celorlalte motive de recurs invocate.
Cauza a fost restituită Curţii de Apel Ploieşti la data de 15 februarie 2012.
Prin decizia nr. 41 din 03 aprilie 2012 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a lI-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC B.I. SRL, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Prahova.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data la care se naşte dreptul Ia acţiune, în raporturile contractuale, termenul de prescripţie fiind cel general de 3 ani, prescripţia neîncepând să curgă pe perioada în care convenţia dintre părţi este în vigoare, iar acestea îşi îndeplinesc în tot sau în parte obligaţiile asumate.
Părţile din prezenta cauză au încheiat un contract de execuţie lucrări - antreprenoriat general din 18 iunie 2007 în care au fost prevăzute drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, posibilitatea rezilierii contractului în cazul neîndeplinîrii obligaţiilor contractuale sau a îndeplinirii necorespunzătoare a acestora şi modalitatea efectivă a rezilierii, în prealabil fiind necesar a se solicita în scris cocontractantei luarea măsurilor pentru soluţionare, iar în cazul în care prin conciliere directă, partea în culpă nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului cu un preaviz de 15 de zile.
Procedând conform prevederilor contractuale, Ia data de 31 ianuarie 2008, apelanta a notificat-o pe pârâtă, informând-o că a decis rezilierea contractului încheiat între părţi, conform adresei din 31 ianuarie 2008, imputându-i antreprenorului culpa în neexecutarea convenţiei.
Urmare primirii acestei notificări, societatea pârâtă a comunicat prin executorul judecătoresc la 11 februarie 2008 că este de acord cu rezilierea contractului, precizând însă că această reziliere nu se produce din culpa sa.
După data comunicării acordului în ceea ce priveşte rezilierea contractului, între părţi s-a derulat concilierea în conformitate cu art. 7201 C. proc. civ., cum rezultă din adresele din 16 aprilie 2008 şi din 18 aprilie 2008, conciliere ce nu a fost finalizată favorabil, ulterior fiind învestită instanţa civilă cu prezenta acţiune.
Prin urmare, raporturile contractuale dintre părţi s-au derulat până la data de 11 februarie 2008, când societatea antreprenoare a comunicat apelantei că este de acord cu rezilierea contractului, precizându-se că nu-i aparţine culpa în încetarea raporturilor contractuale, astfel că de la această dată curge termenul de prescripţie de trei ani, ce s-a împlinit la 11 februarie 2011.
Ca atare, părţile şi-au exprimat acordul cu privire la reziliere aspectul nesoluţionat fiind culpa în rezilierea contractului şi, în funcţie de aceasta, răspunderea părţilor.
Apelanta SC B.I. SRL a învestit instanţa cu acţiunea în reziliere şi în pretenţii la data de 04 februarie 2011, înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că excepţia prescrierii dreptului la acţiune nu este întemeiată, în mod greşit fiind admisă de către instanţa de fond.
Momentul naşterii dreptului Ia acţiune nu poate fi apreciat ca fiind anterior rezilierii contractului întrucât în contractul de antrepriză încheiat între părţi Ia 18 iunie 2007 s-a stipulat expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat între părţi cu executare succesivă, poate fi reziliat, fiind necesar ca înainte de încetarea raporturilor contractuale dintre părţi, prin această modalitate, să se solicite părţii ce nu respectă prevederile contractuale să ia măsuri pentru soluţionare şi numai în cazul în care prin conciliere directă, partea în culpă nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului cu un preaviz de 15 zile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R.A. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului ca nefondat, cu obligarea intimatei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a făcut o prezentare cronologică a elementelor de fapt relevante în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Începând cu data de 13 decembrie 2007 - data comunicării situaţiei de lucrări spre confirmare sau infirmare, intimata-apelamtă a avut cunoştinţă sau ar fi trebuit să cunoască toate pretinsele neexecutări culpabile imputate recurentei, respectiv prejudiciul produs prin neexecutare. Chiar dacă susţine că la data de 13 decembrie 2007 aceasta nu a avut posibilitatea de a cunoaşte toate aspectele necesare pentru a formula acţiunea în reziliere, este evident că Ia data de 31 ianuarie 2008 când reclamanta trimite notificarea de reziliere, în care enumera pretinsele neexecutări culpabile a obligaţiilor contractuale cunoştea motivele de reziliere a contractului: valoarea prejudiciului pretins, partea pretins responsabilă de respectivele neexecutări. Pe cale de consecinţă, cel mai târziu la acel moment erau întrunite toate condiţiile pentru ca reclamanta să poată solicita instanţei rezilierea contractului. Dreptul de a cere rezilierea se naşte la data la care partea interesată a luat cunoştinţă de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor. Acţiunea în rezilierea contractului încheiat între părţi poate fi formulată indiferent de existenţa acordului părţii în culpă, astfel că susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă la data de 11 februarie 2008 când a fost recepţionată adresa din 06 februarie 2008 este neîntemeiată. Instanţa a interpretat eronat actul dedus judecăţii, instanţa schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al dispoziţiilor contractuale privitoare la reziliere.
Faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 3 şi 7 din acelaşi act normativ şi având în vedere că obiectul cererii de chemare este rezilierea şi ca efect al acesteia, daune interese compensatorii, rezultă că termenul începe să curgă de la data la care obligaţiile recurentei ar fi devenit scadente, iar recurenta nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii în mod culpabil. Intimata a avut cunoştinţă de pretinsele neexecutări culpabile şi de pretinsul prejudiciu produs încă de la 13 decembrie 2007 şi faţă de data înregistrării acţiunii - 04 februarie 2001 - rezultă că în mod corect a fost respinsă acţiunea ca prescrisă de către instanţa de fond. Pe de altă parte s-a susţinut că, în subsidiar, este evident că la data de 31 ianuarie 2008, când reprezentantul intimatei-apelante a comunicat recurentei o declaraţie de reziliere unilaterală a contractului, în care a indicat în detaliu, pretinsele neexecutări ale acestuia, reclamanta cunoştea motivele de reziliere, persoana responsabilă de neexecutare, precum şi prejudiciul. Prin raportare Ia acest termen - 31 ianuarie 2008 cererea este prescrisă.
Nu există vreun motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie. Niciuna din adresele din 05 februarie 2008 şi 08 februarie 2011 nu reprezintă o recunoaştere în conformitate cu depoziţiile legale a pretenţiilor invocate de intimata-apelantă în ceea ce priveşte rezilierea ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor, respectiv acordarea de daune interese. Analizând motivele invocate de intimată se observă că niciunul nu se încadrează în vreunul dintre cazurile legale de suspendare. Pe perioada concilierii directe nu se suspendă termenul de prescripţie, pe de o parte, pentru că o astfel de soluţie nu este prevăzută de lege, iar pe de altă parte cauzele de suspendare prevăzute de lege se referă Ia o imposibilitate absolută pentru parte de a formula cererea de chemare în judecată. Din modificarea adusă art. 7201 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 legiuitorul a înţeles să reglementeze ca şi cauză distinctă de suspendare perioada în care litigiul se află în procedura medierii, nu şi în faza concilierii directe. Nici motivul de suspendare privitor la existenţa unui proces penal între intimată şi unul dintre administratorii recurentei nu constituie un motiv de suspendare dintre cele prevăzute expres şi limitativ de lege. De asemenea, între părţi nu a existat un proces penal soluţionat printr-o hotărâre definitivă, ci doar o serie de soluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv de scoatere de sub urmărire, contestate la nesfârşit de intimata-apelantă.
Intimata SC B.I. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede modificarea hotărârii atacate dacă interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Din analiza motivelor de recurs se constată că instanţa de apel a interpretat contractul aşa cum a fost conceput şi calificat de părţi, ca un contract de execuţie lucrări, aşa încât nu se justifică invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate.
Instanţa de apel nu a trecut peste termenii conveniţi de părţi în contract şi nu a încălcat principiul înscris în art. 989 C. civ. în ce priveşte dispoziţiile contractuale referitoare Ia reziliere, la drepturile, obligaţiile părţilor, interpretând corect actul de voinţă al părţilor, neatribuind un alt înţeles decât cel voit de părţi, nealterând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În mod judicios instanţa de apel a reţinut că părţile au încheiat un contract de execuţie lucrări - antreprenoriat general din 18 iunie 2007 prin care au stipulat expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat între părţi, cu executare succesivă, poate fi reziliat, fiind necesar ca înainte de încetarea raporturilor contractuale dintre părţi să se solicite părţii ce nu respectă prevederile contractuale să ia măsuri pentru soluţionare şi numai în cazul în care prin conciliere directă partea în culpă nu răspunde favorabil, partea păgubită are dreptul să solicite rezilierea contractului cu un preaviz de 15 zile.
Ca atare în situaţia în care cocontractantul nu îşi exprimă punctul de vedere cu privire la reziliere, aceasta nu putea să producă efecte decât după împlinirea termenului de preaviz.
În mod întemeiat s-a reţinut de instanţa de apel că chiar dacă reclamanta a cunoscut anterior că finalizarea contractului nu mai poate avea loc, determinat de pretinsa neexecutare a obligaţiilor asumate prin contract, trebuia să respecte clauzele contractuale prin care s-a stipulat expres modalitatea în care contractul sinalagmatic încheiat între părţi cu executare succesivă poate fi reziliat.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi modificată dacă hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, textul de lege reglementând două ipoteze, când hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurenta a invocat a ll-a ipoteză reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a prevederilor art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 187/1958, art. 969 C. civ. şi clauzelor contractuale concluzionând corect că dreptul la acţiune al societăţii reclamante nu este prescris.
Procedând conform prevederilor contractuale, reclamanta SC B.I. SRL la data de 18 ianuarie 2008 a notificat antreprenorul solicitându-i să ia măsuri pentru normalizarea situaţiei existente, demers rămas fără rezultat, iar la data de 31 ianuarie 2008 a comunicat pârâtei notificarea prin care şi-a exercitat dreptul prevăzut în convenţie de a cere rezilierea, ce nu putea opera decât cu un preaviz de 15 zile.
Raporturile contractuale dintre părţi s-au derulat până Ia data de 11 februarie 2008 când pârâta a comunicat răspunsul la notificarea efectuată privind încetarea raporturilor contractuale, astfel că de la această dată curge termenul de prescripţie de trei ani, atât în ceea ce priveşte rezilierea contractului, cât şi despăgubirile solicitate SC B.I. SRL a învestit instanţa cu acţiunea în reziliere şi în pretenţii la 04 februarie 2001 înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că în mod corect s-a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu este întemeiată.
Nu s-a reţinut de instanţa de apel că acţiunea în reziliere este condiţionată de acordul părţii în culpă, reţinându-se doar că acţiunea în instanţă era condiţionată de respectarea procedurii prealabile şi a termenului de preaviz, procedură obligatorie instituită prin acordul părţilor.
Faţă de soluţia adoptată nu se mai impune analizarea motivelor de recurs ce vizează cauzele de suspendare şi întrerupere a prescripţiei.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a fost indicat formal, dezvoltarea în fapt nepermiţând încadrarea în acest motiv de nelegalitate pentru a putea face obiectul cenzurii în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâte SC R.A. SRL Buzău împotriva deciziei nr. 41 din 03 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 710/105/2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2365/2013. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 2371/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
