ICCJ. Decizia nr. 2365/2013. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2365/2013
Dosar nr. 379/59/2012
Şedinţa publică de la 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta SC C.N. SRL Italia a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 11 din 21 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial organizată în cadrul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Caraş-Severim şi a încheierii din data de 21 octombrie 2011 prin care în mod netemeinic, nelegal şi abuziv a fost obligată la plata sumei de 301.000 euro şi la plata sumei de 11.217 RON cu titlu de taxă de arbitraj, respingerea cererii de arbitraj pe motiv de necompetenţă, din moment ce nu există o clauză compromisorie care să stabilească ca for competent Curtea de Arbitraj din România, respecitv nu există convenţie arbitrală care să dispună arbitrajul la Caraş-Severin.
Reclamanta menţionează că nu acceptă competenţa de soluţionare a litigiului de către instanţele române, pentru că prin înţelegerea intervenită între părţi, contractul din 23 ianuarie 2006, care constituie legea părţilor, prevede că orice litigiu este de competenţa Curţii de Arbitraj Comercial de la Viena, constituită potrivit regulamentului acestei Curţi, astfel cum este prevăzut în clauza compromisorie.
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 05 iulie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins excepţia tardivităţii invocată de pârâta SC E.P. SRL Caransebeş; a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C.N. SRL Italia în contradictoriu cu pârâta SC E.P. SRL Caransebeş şi a dispus anularea hotărârii arbitrale nr. 11 din 21 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 9/2011 de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Caraş-Severin; a obligat pârâta la 8.368 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Cu privire la excepţia tardivităţii acţiunii în anulare s-a reţinut că data de comunicare a hotărârii arbitrale către reclamantă în Italia a fost de 23 februarie 2012 după cum rezultă din ştampila aplicată pe plicul depus la dosar. Pârâta contestă neîntemeiată această dată a comunicării susţinând că este în realitate 22 februarie 2012.
Acţiunea în anulare a fost depusă la poştă la data de 23 martie 2013, în termen legal.
S-a reţinut că Tribunalul a soluţional cauza fără a ataşa contractul părţilor şi, prin urmare, fără a cunoaşte clauzele din cuprinsul acestuia, inclusiv clauza compromisorie ce atrage competenţa.
În contractul părţilor din 23 ianuarie 2006, în art. 17 intitulat „Jurisdicţie. Tribunalul competent şi legea aplicabilă”, s-a prevăzut că: „Toate controversele care pot greva între părţi în legătură cu contractul la care se aplică prezentele condiţii generale, cât şi litigiile aferente, vor fi rezolvate pe cale definitivă, fără a se putea adresa altor instanţe, potrivit Regulamentului de conciliere şi arbitraj al Curţii Internaţionale de la Viena, de unul sau mai mulţi arbitri”.
Părţile au optat pentru o cale procedurală şi o Curte expres arătate în contract, de care părţile nu pot face abstracţie, iar Tribunalul arbitral al Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Caraş-Severin le-a nesocotit întrucât nu era competent să soluţioneze litigiul.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâta SC E.P. SRL solicitând în principal casarea hotărârii atacate în baza disp. art. 312 pct. 3 C. proc. civ., în subsidiar admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei în baza disp. art. 312 pct. 2 raportat la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc civ. şi pe fond respingerea acţiunii în anulare şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii arbitrale nr. 11 din 21 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 9/2011 de Curtea de Arbitraj Comercial organizată în cadrul Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Caraş-Severin şi a încheierii din data de 21 octombrie 2011.
În motivarea recursului se arată că hotărârea arbitrală a fost comunicată reclamantei în data de 22 februarie 2012 conform ştampilei poştei din Breda di Plave. Reclamanta a depus la poştă acţiunea în anulare la 23 martie 2013, iar termenul legal de declarare a acţiunii în anulare a fost împlinit la data de 22 martie 2012.
Se solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată având în vedere că la 01 ianuarie 2012 a intrat în vigoare un nou Regulament al Curţii de Arbitraj I.C.C. Paris, care interzice în mod expres utilizarea sa într-un alt cadru instituţionalizat decât Curtea I.C.C.
Reclamanta face vorbire despre existenţa unui contract pe care recunoaşte că l-a semnat şi invocă chiar prevederea arbitrală existentă în contract, fapt ce dovedeşte că părţile au înţeles ca în cazul unui litigiu să se adreseze unei Curţi arbitrale, în speţă fiind competentă Curtea de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerţ Caraş-Severin, deoarece bunurile care fac obiectul litigiului se află în Caransebeş.
În mod eronat instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate ale hotărârii arbitrale atacate deoarece acestea sunt strâns legate de fondul cauzei.
Tribunalul arbitral a pus din oficiu in discuţia părţilor competenţa de soluţionare a cauzei şi a considerat că este competent să judece.
Recurenta arată că există posibilitatea învestirii Tribunalului arbitral în lipsa unei convenţii arbitrale explicite, prin simpla introducere a unei cereri de arbitrale şi acceptarea tacită, dar neechivocă, de către pârât a judecăţii.
Excepţiile privind competenţa Curţii pot fi ridicate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii.
Deşi în fapt invocă cu totul alte aspecte, în drept debitoarea invocă la rând toate dispoziţiile art. 384 C. proc. civ. fără a face vorbire de motivele care duc Ia invocarea acestor dispoziţii legale, fapt ce dovedeşte netemeinicia acţiunii şi dovedeşte doar intenţia clară a debitoarei de a anula hotărârea Tribunalului arbitral fără a se soluţiona fondul problemei.
În acest sens, recurenta face o prezentare a motivelor invocate de intimata-reclamantă în acţiunea în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara.
În cauză, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel a soluţionat în mod corect excepţia tardivităţii declarării acţiunii în anulare, respingând-o. Astfel, s-a reţinut în mod corect că dovezile comunicării actului sunt în concordanţă şi cu interpretarea bazată pe derularea în timp a operaţiunii, fiind lipsit de logică a considera că la o anumită dată plicul a fost comunicat părţii, iar a doua zi s-a întors în circuitul poştal.
S-a reţinut în mod corect faptul că hotărârea arbitrală a fost comunicată societăţii SC C.N. SRL Ia 23 februarie 2012, iar acţiunea în anulare a fost transmisă prin poştă la data de 23 martie 2012, în termenul legal de o lună prevăzut de art. 365 alin. (2) C. proc. civ.
În conformitate cu clauza compromisorie inserată în contractul încheiat de părţi din 23 ianuarie 2008, s-a stabilit că orice litigiu va fi soluţionat de Curtea Internaţională de Ia Viena, conform Statutului de la Viena potrivit Regulamentului Curţii Internaţionale de Arbitraj.
Curtea de Apel a reţinut că, potrivit considerentelor hotărârii atacate, Tribunalul a pus din oficiu în discuţie problema competenţei acestuia şi a consemnat susţinerile reprezentantului părţii prezente (reclamanta în dosarul arbitral) fără a se pronunţa în fapt şi în drept asupra acestei competenţe.
Nu se poate reţine critica recurentei în sensul că există posibilitatea învestirii Tribunalului arbitral în lipsa unei convenţii arbitrale explicite, prin simpla introducere a unei cereri de arbitrale şi acceptarea tacită, dar neechivocă, de către pârât a judecăţii.
În speţă nu există situaţia permisă a acestei reguli, respectiv „lipsa unei convenţii arbitrale explicite”, dimpotrivă există o clauză compromisorie inclusă în contractul încheiat de părţi şi care stabileşte competenţa de soluţionare a litigiilor, potrivit Regulamentului de conciliere şi arbitraj a Curţii Internaţionale de Arbitraj, conform Statutului de la Viena, în faţa Curţii Internaţionale de la Viena, de la unul sau mai mulţi arbitri.
Critica potrivit căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate a hotărârii arbitrale deoarece acestea ar fi legate de fondul cauzei, situaţie faţă de care recurenta consideră că nu s-a pronunţat pe fonul cauzei, este neîntemeiată.
Instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la nelegalitatea hotărârii arbitrale în sensul că potrivit clauzei compromisorii, competenţa nu aparţine Curţii de Arbitraj Comercial din cadrul Camerei de Comerţ Caraş-Severin.
Soluţia de anulare a hotărârii arbitrale în aceste circumstanţe este legală.
În mod corect instanţa de fond nu a mai analizat celelalte motive ale acţiunii în anulare, câtă vreme s-a stabilit că Tribunalul arbitral nu avea competenţa să soluţioneze cauza, iar consecinţa a fost aceea a anulării sentinţei arbitrale.
Ca atare, analizarea celorlalte motive legate de fondul cauzei era de prisos.
Condiţia esenţială a învestirii instaţei arbitrale o constituie existenţa unei convenţii arbitrale valabile. Sancţiunea procedurală este aceea a anulării hotărârii, fără ca litigiul să fie judecat în fond în urma admiterii acţiunii în anulare. Singura excepţie ar fi aceea ca instanţa de judecată să fie competentă să soluţioneze litigiul, ceea ce nu este cazul de faţă.
În speţă, deşi există convenţie arbitrală, Tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără a exista contractul dintre părţi la dosar pentru a fi verificat, ca şi cum contractul dintre părţi nu exista, respectiv în lipsa unei clauze compromisorii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Potrivit disp. art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGIl
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.P. SRL Caransebeş împotriva sentinţei civile nr. 26 din 05 iuilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata C.N. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată îm şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2013.
← ICCJ. Decizia nr. 2363/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2366/2013. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
---|