ICCJ. Decizia nr. 2840/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2840/2013

Dosar nr. 49382/3/2011

Şedinţa publică de la 19 iunie 2013

Deliberând, asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 13 noiembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la:

1. restituirea echivalentului în RON la cursul Băncii Naţionale a României, valabil la formularea prezentei acţiuni, a sumei de 206.586 dolari S.U.A., compusă din 203.373 dolari S.U.A. Ia care se adaugă 3.193 dolari S.U.A. reprezentând TVA aferent preţului de adjudecare potrivit procesului-verbal de licitaţie din 05 aprilie 2006 anulat;

2. plata echivalentului în RON a dobânzii preţului plătit în dolari S.U.A. aferenta perioadei de la data achitării preţului până la data formulării prezentei acţiuni;

3. piaţa sumelor arătate mai sus reactualizate şi a dobânzilor aferente până la data plăţii efective;

4. plata de daune interese în sumă de 1.000.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând dobânzi şi comisioane aferente contractelor de credit cu ajutorul cărora a fost achitat preţul, contravaloare documentaţie cadastrală şi taxe aferente întabulării în Cartea Funciară, penalităţi rezultate din desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe baza procesului-verbal de licitaţie anulat, precum şi beneficiul nerealizat de către societatea reclamantă;

5. plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune motivând că, întrucât licitaţia este o formă de executare silită, în speţă îşi au aplicabilitate dispoziţiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 care prevăd un termen special de prescripţie de 8 luni „de Ia data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea”.

Prin încheierea de şedinţă din 07 mai 2010 s-a stabilit că reclamanta are de achitat o taxă de timbru în sumă de 165.113 RON conform precizărilor în RON a tuturor capetelor de cerere, a anexelor şi a notei de timbraj.

La data de 14 mai 2010 instanţa s-a pronunţat în camera de consiliu asupra facilităţilor privind taxa de timbru în sensul că a dispus doar eşalonarea acesteia.

În urma reexaminării, prin sentinţa din 02 iunie 2010 i s-a admis cererea de reexaminare reclamantei în sensul că i s-a redus taxa de timbru la suma de 100.000 RON, plata urmând a se face eşalonat pe perioada 03 septembrie 2010 - 04 martie 2011.

Analizând cu precădere excepţiile invocate de pârâtă Curtea de Apel Bucureşti, făcând aplicarea art. 137 C. proc. civ., a constatat că în discuţie a mai rămas doar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa comercială nr. 152 din 19 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 10638/2/2009, a fost excepţia dreptului material la acţiune invocată de pârâtă.

A fost admisă acţiunea reclamantei SC M. SRL, astfel cum a fost precizată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a diferenţei de preţ în sumă de 12.585,01 dolari S.U.A., sumă ce s-a dispus a fi achitată în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii efective, plus dobânda legală aferente acestei sume reactualizate, ce se va calcula de la data sesizării până la data plăţii efective.

A mai fost obligată pârâta Ia plata sumei de 171.244,90 RON reprezentând dobânda legal datorată pentru suma achitată până la data sesizării.

A fost obligată pârâta Ia plata către reclamantă şi a dobânzilor legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizare până la data pronunţării, dobânzi ce se vor calcula Ia valoarea reactualizată a sumelor, între data sesizării şi data plăţii efective, conform considerentelor reţinute.

A fost obligată pârâta şi la plata sumei de 3.700.000 euro reprezentând daune interese, sumă ce se va achita în echivalent în RON la data plăţii efective, plus 100.050,30 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1793 din 10 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 10638/2/2003, a fost admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost casată sentinţa şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că reclamanta a învestit Curtea de Apel Bucureşti, ca primă instanţă, cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 1635 şi urm. şi art. 1530 şi urm. C. civ., care nu au legătură cu obiectul cererii, incidente fiind în cauză prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune, solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta A.V.A.S. prin vânzarea culpabilă a imobilului pe care l-a adjudecat, fiind ulterior evinsă din dreptul său de proprietate prin desfiinţarea titlului de proprietate pentru nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor legale referitoare la protejarea monumentelor istorice.

S-a reţinut că litigiul dedus judecaţii este un litigiu patrimonial promovat de terţul adjudecatar, vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desfiinţării titlului de proprietate, astfel încât nici calitatea părţilor şi nici raportul juridic dedus judecăţii nu atrage aplicarea dispoziţiilor legii speciale cu privire la competenţa Curţii de Apel Bucureşti în primă instanţă, ci a Tribunalului în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar 49382/3/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 21039 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 49362/3/2011, au fost respinse excepţiile netimbrării şi prescripţiei extinctive, invocate de către pârâtă A.V.A.S., ca neîntemeiate; a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanta SC M. SRL şi pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume de bani: 12.585,01 dolari S.U.A., cu titlu de daune materiale, sumă ce se va achita în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii efective, plus dobânda legală aferentă acestei sume, ce se va calcula de la data sesizării instanţei şi până la data plăţii efective; 171.244,90 RON reprezentând dobânda legală datorată pentru suma achitată până la data sesizării instanţei; dobânzile legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizarea instanţei şi până Ia data pronunţării prezentei sentinţe, dobânzi ce se vor calcula la valoarea actualizată a sumelor, între data sesizării instanţei şi data plăţii efective, astfel cum rezultă, în concret, din considerentele prezentei sentinţe; 3.700.000 euro cu titlu de daune interese, sumă ce se va achita prin echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii efective; 109.265,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţiile netimbrării şi prescripţiei extinctive au fost respinse prin încheierea din 03 noiembrie 2011, în sentinţă nefiind decât reluate aceste dispoziţii şi menţionate motivele pentru care s-a dispus respingerea excepţiilor.

Referitor Ia excepţia netimbrării, s-a reţinut, în esenţă, că reclamanta a beneficiat de facilităţi Ia plata taxei de timbru (reducerea şi eşalonarea), iar ulterior a achitat cele trei tranşe din taxa judiciară de timbru.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a reţinut că interpretarea corectă şi legală a textului art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 este în sensul că acţiunea împotriva A.V.A.S. se poate introduce „în termen de 12 luni de Ia data producerii faptului sau încheierii actului”, în speţă de la data pronunţării deciziei comerciale nr. 3381 din 12 noiembrie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Raportat la momentul introducerii acţiunii, respectiv la data de 11 noiembrie 2009, s-a apreciat că a fost respectat termenul de prescripţie prevăzut de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1398.

Pe fondul cauzei» s-a constatat că, în urma licitaţiei organizate de A.V.A.S. în cazul executării silite a debitoarei sale SC P. SA, privind activul imobil „Fabrica de cărămidă” compus din clădiri, construcţii speciale, instalaţii şi echipamente de lucru specifice cu terenul aferent în suprafaţă de 75,838,82 m.p., situat în comuna C., judeţul Iaşi, acesta a fost vândut reclamantei, după achitarea integrală a preţului de adjudecare conform art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 51/1998, aşa cum rezultă din procesul-verbal de licitaţie din 05 aprilie 2008 „care constituie titlu de proprietate, iar fostul proprietar (SC P. SA) este obligat să pună imediat la dispoziţia adjudecatarului activul transmis prin vânzarea silită”. În urma achitării preţului, respectiv a sumei de 203.373 dolari S.U.A. la care se adaugă 3.193 dolari S.U.A. reprezentând TVA aferent preţului de adjudecare conform procesului-verbal de licitaţie din 05 aprilie 2006, bunul a intrat pe deplin drept în proprietatea reclamantei.

Potrivit dispoziţiilor obligatorii ale Legii cadastrului, dar având în vedere şi dispoziţiile art. 518 C. proc. civ., reclamanta a trecut Ia consolidarea dreptului său de proprietate asupra imobilului prin întocmirea documentaţiei cadastrale, întabularea în Cartea Funciară, aşa cum rezultă din încheierea nr. 98925 pronunţată în Dosar nr. 96925 din 03 decembrie 2007. A procedat şi la efectuarea unor operaţiuni juridice, respectiv de vânzare-cumpărare, împrumuturi bancare etc.

Între timp, fostul proprietar SC P. SA a promovat la data de 14 aprilie 2008 contestaţie la executare împotriva procesului-verbal de licitaţie.

S-a constatat că prin decizia comercială nr. 3433 din 01 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul contestatoarei şi cauza a fost trimisă spre rejudecare Ia Curtea de Apel Bucureşti. Niciuna dintre participantele la acest proces, respectiv SC P. SA şi A.V.A.S., nu i-au adus la cunoştinţă reclamantei SC M. SRL despre contestaţia ce ameninţa procesul-verbal de licitaţie. Astfel că abia la 18 noiembrie 2008, reclamanta a aflat din încheierea nr. 103896 emisă de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară laşi despre acest nou litigiu, situaţie în care a formulat cerere de intervenţie în favoarea A.V.A.S., litigiul fiind în faţa Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 419/2/2008.

Reclamanta nu a fost înştiinţată de către A.V.A.S., care, potrivit procesului-verbal din 05 aprilie 2008, avea obligaţia de a o sprijini pe reclamantă în limita drepturilor şi regulamentelor proprii ce-i reveneau, dar şi pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă şi proprietarului. În consecinţă, s-a arătat că era absolut necesar ca A.V.A.S. să o înştiinţeze pe reclamantă, care devenise proprietarul imobilului în discuţie, ca urmare a licitaţiei.

Prin sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nr. 88 din 14 mai 2008 a fost respinsă contestaţia la executare a SC P. SA (fostul proprietar) şi a fost admisă cererea de intervenţie a reclamantei.

Prin decizia nr. 3361 din 12 noiembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 419/2/2008, a fost admis recursul declarat de contestatoarea SC P. SA laşi, s-a modificat sentinţa atacată, s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC P. SA şi s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie din 05 aprilie 2008, în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

În motivarea acestei decizii irevocabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că licitaţia din 05 aprilie 2008 nu a respectat dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, respectiv dreptul de preempţiune al Statului Român, prin Ministerul Culturii şi cultelor, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării. S-a stabilit culpa pentru nulitatea procesului-verbal din 05 aprilie 2008 ca aparţinând în exclusivitate organizatorului licitaţiei, adică A.V.A.S.

În raport de toate considerentele reţinute, prima instanţă a apreciat că în mod corect reclamanta a îndreptat acţiunea de faţă împotriva A.V.A.S., singurul vinovat pentru anularea procesului-verbal de licitaţie, A.V.A.S. trebuie să suporte toate daunele şi să repare întregul prejudiciu ce a produs prin fapta sa culpabilă reclamantei, aceasta însemnând atât contravaloarea bunului vândut, deci restituirea în întregime a contravalorii acestuia, dar şi daunele constând în plata sumelor reactualizate şi a dobânzilor aferente până la data plăţii efective, A.V.A.S. va trebui să suporte datorită culpei sale şi toate daunele interese ce a cauzat reclamantei, ca urmare a desfiinţării titlului de proprietate asupra imobilului în discuţie, cu toate consecinţele, operaţiunile juridice şi implicaţiile acestora, pe care reclamanta Ie-a făcut de bună credinţă pe toată perioada în care a fost proprietar, iar ulterior datorită culpei A.V.A.S. - reţinută în mod irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - a trebuit să Ie anuleze.

S-a reţinut că însăşi pârâta A.V.A.S. şi-a recunoscut culpa prin hotărârea Colegiului Director al A.V.A.S. nr. 17 din 19 mai 2009, conform căreia a fost aprobată nota privind punerea în aplicare a deciziei nr. 3361 din 12 noiembrie 2008 „de a restitui SC M. SRL sumele ce exced valorii poprite la cererea SC E.R.C. SRL prin B.E.J. B.G.”.

Instanţa de fond a constatat că reclamanta a recunoscut că din totalul preţului imobilului în valoare de 206.688 dolari S.U.A., achitat cu ocazia licitaţiei, pârâta i-a restituit suma de 193.980,99 dolari S.U.A., astfel: 56.982 dolari S.U.A. la data de 24 decembrie 2009 şi respectiv 3.084,83 dolari S.U.A. şi 133.313,31 dolari S.U.A. la 28 decembrie 2009, sume ce s-au achitat în echivalent în RON la data plăţii efective, astfel că pârâta îi mai datorează suma de 12.585,01 dolari S.U.A. din preţul stabilit cu ocazia licitaţiei, preţ ce a fost consolidat în valută ce urmează a fi plătit în RON la valoarea de schimb valutar la data plăţii efective.

S-a mai reţinut că pârâta, prin fapta sa culpabilă, ce a dus la nulitatea actului juridic - licitaţia - a creat un prejudiciu reclamantei, situaţie în care, potrivit legii, respectiv art. 1084 - 1088 C. civ., prejudiciul suferit de creditor din culpa debitorului (în speţă A.V.A.S.) trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul pe care creditorul nu I-a putut realiza (lucrum cessans).

În atare situaţie, în cazul neexecutării Ia timp sau deloc, a obligaţiei ce are ca obiect o sumă de bani, prejudiciul cuprinde dobânda legală - în materie comercială dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, dar la situaţia în care intervine şi devalorizarea monedei naţionale - aceasta constituind o pierdere efectiv suferită de reclamantă conform principiului enunţat mai sus, aceasta trebuie şi ea avută în vedere, dobânda legală a Băncii Naţionale a României (lucrum cessans) calculându-se la valoarea reală a prejudiciului, deci prin calcularea devalorizării monedei naţionale.

Referitor la plata dobânzii în sumă de 171.244,90 RON, Tribunalul a constatat că această sumă este datorată de A.V.A.S., în speţă fiind vorba cu certitudine de un litigiu de natură comercială. Cum A.V.A.S. nu contestă calculul pretenţiilor la pct. 2 de cerere al reclamantei, dobânda pe care A.V.A.S. o datorează reclamantei este de natură comercială şi ca urmare pretenţiile reclamantei pentru dobânda în valoare de 171.244,10 RON, dobândă comercială, sunt corect calculate şi datorate de A.V.A.S. obligaţiile băneşti în speţă neimtrând în categoria „toate celelalte cazuri” prevăzute de O.G. nr. 9/2000 aşa cum susţine A.V.A.S. în adresa din 29 august 2010.

Tribunalul a mai reţinut că prin îndeplinirea procedurii de conciliere prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., reclamanta a pus pe pârâtă în întârziere, astfel că reclamanta a îndeplinit una din condiţiile principale de a cere de la pârâtă despăgubiri (daune-interese), afară de faptul că în dreptul comercial cererea de chemare în judecată constituie de drept punere în întârziere (art. 43 C. com.).

Constatând că potrivit adresei din 29 iunie 2010 trimisă de A.V.A.S. către reclamantă prin care aceasta nu contestă calculul dobânzilor cerute de reclamantă Ia capătul 2 de cerere, ci doar natura juridică a acestora şi implicit a litigiului de faţă, Tribunalul a reţinut că litigiul în speţă este unul comercial şi desigur şi dobânzile cerute de reclamantă sunt de natură comercială, că prejudiciul suferit de reclamantă cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât şi câştigul nerealizat.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă şi a dobânzilor legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizare până Ia data pronunţării, dobânzi calculate Ia valoarea reactualizată a sumelor conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 între data sesizării şi data plăţii efective, în cazul de faţă fiind vorba despre sumele achitate de A.V.A.S. reclamantei după cum urmează: 58.382 dolari S.U.A. Ia 24 decembrie 2009, 3.084,83 dolari S.U.A. şi 133.913,31 dolari S.U.A. Ia 28 decembrie 2009.

Daunele-înterese acordate în valoare de 3.700.000 euro au fost dovedite, în opinia primei instanţe, cu multitudinea de acte depuse Ia dosarul cauzei reprezentând somaţii de plată, executări judecătoreşti, evacuări, predarea bunurilor către fostul proprietar, plăţi urgente, somaţii bancare, situaţii ce au adus-o aproape de insolvenţă, motiv pentru care a cerut şi scutirea sau reducerea privind plata taxei de timbru.

În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 21039 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 49362/3/2011, au fost respinse excepţiile netimbrării şi prescripţiei extinctive, invocate de către pârâtă A.V.A.S., ca neîntemeiate; a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanta SC M. SRL şi pe pârâta A.V.A.S.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume de bani: 12.585,01 dolari S.U.A., cu titlu de daune materiale, sumă ce se va achita în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii efective, plus dobânda legală aferentă acestei sume, ce se va calcula de la data sesizării instanţei şi până Ia data plăţii efective; 171.244,90 RON reprezentând dobânda legală datorată pentru suma achitată până la data sesizării instanţei; dobânzile legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizarea instanţei şi până Ia data pronunţării prezentei sentinţe, dobânzi ce se vor calcula la valoarea actualizată a sumelor, între data sesizării instanţei şi data plăţii efective, astfel cum rezultă, în concret, din considerentele prezentei sentinţe; 3.700.000 euro cu titlu de daune interese, sumă ce se va achita prin echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii efective; 109.265,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, pârâta A.V.A.S. a declarat apel solicitând admiterea excepţiilor invocate şi respingerea cererii ca prematură şi prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe, dar şi a încheierii din 03 noiembrie 2011, a declarat apel chemata în garanţie SC P.T. SRL (fostă SC P. SA), criticând pentru nelegalitate măsura disjungerii cererii de chemare în garanţie, pe motivul încălcării dreptului Ia apărare prin necomunicarea cererii de chemare în garanţie şi nediscutarea în contradictoriu a măsurii disjungerii.

La data de 14 martie 2012, apelanta-pârâtă A.V.A.S. a formulat întâmpinare la apelul chematei în garanţie SC P.T. SRL, invocând următoarele excepţii: netimbrarea apelului şi lipsa calităţii procesuale pasive a apelantei SC P.T. SRL.

La data de 14 mai 2012, intimata-reclamantă SC M. SRL a formulat întâmpinări, atât cu privire la apelul pârâtei A.V.A.S., cât şi cu privire la apelul chematei în garanţie SC P.T. SRL.

Prin întâmpinarea Ia apelul pârâtei A.V.A.S., intimata a solicitat respingerea apelului, atât sub aspectul excepţiilor prematurităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi pe fondul cauzei.

Prin întâmpinarea formulată Ia apelul chematei în garanţie SC P.T. SRL, intimata a invocat următoarele excepţii: netimbrarea cererii de apel, lipsa calităţii procesuale, lipsa capacităţii de exerciţiu, lipsa calităţii de reprezentant şi inadmisibilitatea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admisă excepţia de netimbrare a apelului formulat de apelanta-chemată în garanţie SC P.T. SRL.

A fost anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanta-chemată în garanţie SC P.T. SRL, şi a fost admis apelul formulat de pârâta A.V.A.S. şi, în consecinţă, a fost desfiinţată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, în ceea ce priveşte apelul formulat de chemata în garanţie SC P.T. SRL instanţa de control judiciar a invocat excepţia insuficientei timbrări, pe care a admis-o, în raport de prevederile art. 20 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 148/1997.

S-a reţinut că prin încheierea din 02 aprilie 2012, instanţa a stabilit în sarcina apelantei-chemate în garanţie obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru, în completare, în sumă de 83.550,43 RON, în baza art. 2 alin. (1) lit. g) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 148/1997.

Cererea de reexaminare formulată de apelanta-chemată în garanţie împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă ca nefondată, prin încheierea din camera de consiliu de Ia 17 aprilie 2012, reţinându-se că partea datorează taxa de timbru Ia valoarea sumelor acordate prin sentinţa a cărei nulitate a invocat-o.

Deşi a avut cunoştinţă de obligaţia de timbrare, fiind legal citată cu menţiunea completării taxei de timbru cu suma de 83.550,43 RON, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosar, la termenul acordat în acest sens nu a făcut dovada achitării taxei de timbru stabilite.

S-a mai reţinut că, în contextul intrării societăţii apelante în insolvenţă Ia data de 24 aprilie 2012, nu era aplicabilă scutirea prevăzută de art. 77 din Legea nr. 85/2008, întrucât apelul nu a fost formulat de către administratorul judiciar, ci de către avocatul mandatat de administratorul statutar, anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Astfel, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi, în consecinţă, a anulat apelul chematei în garanţie ca insuficient timbrat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta A.V.A.S. instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind neîntemeiat motivul de apel constând în excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile prev. de art. 7201 C. proc. civ. reţînâmdu-se, în esenţă, că, prin corespondenţa purtată, reclamanta a încercat soluţionarea litigiului prin conciliere directă.

Raportat la argumentele invocate de apelantă, s-a reţinut că apelanta pârâtă nu a invocat în faţa primei instanţe şi nici în primul ciclu procesual excepţia prematurităţii.

Cum excepţia de procedură invocată de apelantă în motivarea căii de atac nu este de ordine publică, instanţa a apreciat că excepţia este tardiv formulată direct în apel.

Distinct de cele reţinute, s-a menţionat că prin instituirea procedurii concilierii prealabile, legiuitorul a urmărit soluţionarea litigiilor comerciale în mod amiabil, fără intervenţia instanţelor de judecată.

În condiţiile în care în prezentul proces, aflat în apel, în al doilea ciclu procesual, după casarea primei sentinţe de fond, pârâta a formulat excepţii şi apărări de fond pe calea întâmpinării, considerând că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate, instanţa de apel a apreciat că, faţă de poziţia părţilor, litigiul nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă, iar scopul normei procedurale nu mai poate fi realizat prin respingerea cererii reclamantei.

A fost găsit ca neîntemeiat şi al doilea motiv de apel constând în reiterarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât pârâta şi-a motivat excepţia prescripţiei pe dispoziţiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 or, prin decizia de casare nr. 1793 din 10 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a stabilit în mod irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat că obiectul litigiului nu atrage competenţa de soluţionare reglementată de art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, ci este vorba de un litigiu patrimonial promovat de terţul adjudecatar, ce vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desfiinţării titlului de proprietate (evicţiune).

În consecinţă, s-a reţinut că nici calitatea părţilor şi nici raportul juridic dedus judecăţii nu atrage aplicarea dispoziţiilor legii speciale - O.U.G. nr. 51/1998.

În aceste condiţii, nici dispoziţiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 invocate de pârâta A.V.A.S. nu sunt incidente în cauză, iar termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Instanţa de apel a constatat că prin decizia nr. 1793 din 10 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 10838/2/2009, a fost admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost casată sentinţa şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

În motivarea hotărârii, Înalta Curte a reţinut că „reclamanta a învestit Curtea de Apel Bucureşti, ca primă instanţă, cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 1835 şi urm. şi art. 1530 şi urm. C. civ., care nu au legătură cu obiectul cererii, incidente fiind în cauză prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune, solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta A.V.A.S. prin vânzarea culpabilă a imobilului pe care l-a adjudecat, fiind ulterior evinsă din dreptul său de proprietate prin desfiinţarea titlului de proprietate pentru nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor legale referitoare la protejarea momentelor istorice.

Litigiul dedus judecaţii este un litigiu patrimonial promovat de terţul adjudecatar, vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desfiinţării titlului de proprietate, astfel încât nici calitatea părţilor şi nici raportul juridic dedus judecăţii nu atrage aplicarea dispoziţiilor legii speciale cu privire la competenţa Curţii de Apel Bucureşti în primă instanţă, ci a Tribunalului în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.”.

Prin urmare, procedând Ia rejudecarea cauzei în fond, instanţa de control judiciar a apreciat că Tribunalul a ignorat dezlegarea dată de instanţa supremă prin decizia de casare cu privire la temeiul juridic al acţiunii, continuând să examineze pretenţiile reclamantei pe tărâmul răspunderii civile delictuale, deşi instanţa de recurs reţinuse în mod expres că incidente în cauză sunt prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune, iar mecanismul răspunderii pârâtei A.V.A.S. ce putea fi eventual angajată era cel al răspunderii pentru evicţiune. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este aplicabilă în orice vânzare, inclusiv în cazul vânzării la licitaţie în cadrul executării silite imobiliare. Anularea actului de adjudecare conferă adjudecatarului dreptul la exercitarea acţiunii în garanţie, în temeiul art. 1337 C. civ.

Pornind de la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa atacată, Tribunalul nu a făcut altceva decât să preia în integralitate soluţia şi considerentele sentinţei comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, casată în recurs, fără însă să ţină seama că prin decizia de casare se stabiliseră coordonatele în care analiza în drept a pretenţiilor reclamantei trebuia efectuată.

S-a apreciat că prima instanţă nu a analizat fondul cauzei prin raportare la calificarea acţiunii şi Ia nomele legale stabilite ca aplicabile cauzei de către instanţa de recurs, soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului acţiunii cu care a fost legal învestită, ca urmare a deciziei de casare.

Au fost înlăturate ca neîntemeiate susţinerile intimatei conform cărora referirile din decizia de casare privind încadrarea juridică a cererii nu pot fi luate în considerare pe motiv că Înalta Curte nu s-a pronunţat decât asupra competenţei materiale.

Aceasta întrucât, pentru a stabili instanţa competentă material să soluţioneze litigiul în primă instanţă, Înalta Curte a examinat în prealabil obiectul cererii şi a clarificat temeiul juridic aplicabil, ce rezultă din motivarea în fapt. Stabilirea competenţei nu se putea realiza fără o prealabilă încadrare juridică a pretenţiilor deduse judecăţii, în vederea identificării normelor legale incidente raportului juridic de analizat.

Au fost înlăturate şi susţinerile intimatei conform cărora A.V.A.S. nu a criticat prin motivele de apel încadrarea juridică a acţiunii de către instanţa de fond, întrucât pârâta a invocat calitatea sa de creditor şi a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1338-1337 C. civ., singura persoană care are obligaţia de a-I garanta pe cumpărător de evicţiune şi de a fi obligat Ia plata unei despăgubiri este proprietarul bunului ce a fost evins, în speţă debitoarea SC P.T. SRL, iar nu pârâta A.V.A.S.

Aceeaşi apărare fusese invocată şi prin întâmpinarea depusă la Tribunal cu ocazia rejudecării, dar nu a fost deloc examinată de prima instanţă, instanţa constatând astfel încălcate şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care impun ca hotărârea sa cuprindă motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

În consecinţă, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 202/2010, faţă de dispoziţiile tranzitorii din art. XXII alin. (2) din această lege raportat la momentul formulării cererii de chemare în judecată), văzând şi dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, instanţa de ape! a admis apelul formulat de pârâta A.V.A.S., a desfiinţat sentinţa atacată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare Ia aceeaşi instanţă.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi ale art. 297 alin. (1) ultima frază C. proc. civ., s-a precizat că Tribunalul va rejudeca pricina prin raportare la condiţiile răspunderii pentru evicţiune, context în care, având în vedere natura juridică specială a procesului-verbal de licitaţie anulat în urma admiterii contestaţiei la executare, va analiza incidenţa dispoziţiilor art. 522 C. proc. civ. şi va stabili în ce măsură creditorul urmăritor poate fi obligat la plata de daune interese peste limita preţului încasat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta SC M. SRL Iaşi a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de A.V.A.S. Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta SC M. SRL Iaşi susţine, în esenţă, inaplicabilitatea disp. art. 1337 C. civ., respectiv ale art. 522 C. proc. civ., motivat de faptul că nu a invocat niciodată acest text de lege, nefiind în situaţia în care a fost evinsă de către o terţă persoană şi neputând formula acţiunea dedusă judecăţii împotriva SC P. SA, câtă vreme, arată recurenta, culpa în constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de licitaţie din 05 aprilie 2008, stabilită cu putere de lucru judecat, aparţine A.V.A.S. Bucureşti.

De asemenea, arată recurenta-reclamantă, prin motivele de apel formulate nu a criticat încadrarea juridică a acţiunii de către instanţa de fond, ci doar faptul că nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii delictuale, astfel că instanţa de apel era limitată a verifica hotărârea apelată doar din perspective motivelor invocate prin cererea de apel.

În opinia sa, încadrarea juridică făcută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1793 din 10 mai 2011 referitoare Ia dispoziţiile art. 1337 C. civ. nu poate fi luată în considerare, întrucât nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, nu a fost solicitata de nicio parte, iar Înalta Curte nu a soluţionat cauza decât sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială a primei instanţe, respectiv a Curţii de Apel Bucureşti, neputând face alte trimiteri decât cu încălcarea principiului independenţei judecătorului ce urmează a soluţiona fondul cererii de chemare în judecată.

Apreciază că trimiterile din considerentele deciziei nr. 1733 din 10 mai 2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată nu pot fi luate în considerare, întrucât prin aceste considerente, a fost încălcat principiul independenţei judecătorului, prevăzut de art. 2 din Legea nr. 303/2004, precum şi principiul dreptului părţilor de a fi judecate de o instanţă obiectivă şi imparţială prevăzută de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, singurul aspect de care judecătorii fondului sunt ţinuţi a-l respecta în prezenta cauză, potrivit art. 315 C. proc. civ., este acela referitor la competenţa materială a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, ca primă instanţă şi nicidecum încadrarea juridică la incidenţa dispoziţiile art. 1337 C. civ. sau ale art. 522 C. civ.

În altă ordine de idei, susţine recurenta-reclamantă, câtă vreme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 3631 din 12 noiembrie 2008, a stabilit cu putere de lucru judecat culpa exclusivă a A.V.A.S. Bucureşti în organizarea defectuoasă a licitaţiei din data de 05 aprilie 2006, culpa care a atras nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie, nu se poate solicita atragerea răspunderii pentru evicţiune a debitorului SC P. SA, şi nici nu se poate ca prejudiciul suferit de către reclamantă să nu poată fi reparat, cel vinovat fiind exonerat de răspundere.

Culpa în săvârşirea prejudiciului suferit, arată recurenta, aparţine doar A.V.A.S. Bucureşti, cu atât mai mult cu cât SC P. SA este o societate în lichidare.

A susţine ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1337 C. civ. şi ale art. 522 C. civ., consideră recurenta, ar echivala cu o denegare de dreptate, cu o imposibilitate de a-şi recupera prejudiciul produs, chiar şi parţial solicitat, cu o exonerare a unei autorităţi a statului (A.V.A.S.), cu o încălcare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de aceste aspecte, apreciază că instanţa de apel în mod greşit şi nelegal a considerat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cauzei prin raportare la încadrarea juridică stabilită de către instanţa de recurs şi că acest motiv ar fi fost invocat prin cererea de apel formulată de către A.V.A.S. Bucureşti ceea ce, în opinia sa, îndreptăţeşte instanţa de control judiciar să dispună casarea cu trimitere spre rejudecare.

Din punct de vedere procedural, susţine recurenta-reclamantă, instanţa de apel a procedat în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. dispunând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât apelanta A.V.A.S. nu a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, instanţa pronunţându-se asupra unui lucru care nu s-a cerut, instanţa de control judiciar fiind obligată să rejudece ea însăşi cauza dacă nu putea să primească apărările reclamantei vizând respingerea apelului.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 308 C. proc. civ., intimata-pârâtă A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 19 iunie 2013, reprezentanta recurentei-reclamante a formulat concluzii de admitere a recursului, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru soluţionarea pe fond a apelului, întrucât instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept învocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în speţă nu se poate reţine împrejurarea că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, respectiv nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a verificat în raport de textul legal menţionat aplicarea legii de către instanţa de fond, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor deciziei de casare nr. 1793 din 10 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În speţă nu se poate face abstracţie de considerentele deciziei de casare prin care Înalta Curte a statuat în mod irevocabil competenţa de soluţionare a litigiului pendinte, în raport de încadrarea juridică a pretenţiilor solicitate, cu identificarea normelor legale incidente raportului supus analizei.

Independenţa judecătorului, de care se prevalează recurenta, nu este ştirbită prin faptul că, rejudecând cauza, instanţa de fond este obligată să preia rezolvarea în drept stabilită de instanţa de casare, deoarece îndrumările sunt date în cadrul activităţii jurisdicţionale, astfel cum impun prevedrile imperative ale art. 315 C. proc. civ.

De altfel, nu poate fi vorba de o încălcare a principiilor procesului civil, a principiului disponibilităţii, astfel cum tinde recurenta să susţină în dezvoltarea motivelor de recurs, întrucât instanţa, în virtutea art. 129 alin. (4) este suverană în ceea ce priveşte încadrarea juridică a acţiunii.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat cu justeţe că Tribunalul nu a analizat fondul cauzei prin raportare la calificarea acţiunii şi la normele legale stabilite ca fiind aplicabile cauzei de către instanţa de recurs, împrejurare ce a echivalat cu o necercetare a fondului acţiunii cu care a fost legal învetită ca urmare a deciziei de casare.

În acest context juridic, instanţa de apel a înlăturat în mod corect susţinerile reclamantei conform cărora referirile din decizia de casare privind încadrarea juridică a cererii nu pot fi luate în considerare pe motiv că Înalta Curte nu s-a pronunţat decât asupra competenţei materiale.

Astfel, având în vedere reglementarea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr 202/2010, faţă de dispoziţiile tranzitorii din art. XXII alin. (2) din această lege raportat la momentul formulării cererii de chemare în judecată) conform căreia „în cazul în care se constată că în mod greşit, prima instanţa a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...) instanţa de apel va desfiinţa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”, se impunea admiterea apelulului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, dat fiind că prima instanţă nu a ţinut cont de îndrumările deciziei de casare prin care se stabiliseră coordonatele în care trebuia să analizeze în drept pretenţiile deduse judecăţii.

Prin urmare, procedând în acest mod, instanţa de control judiciar a înlăturat orice posibile consecinţe prejudiciabile pentru părţile aflate în litigiu, decurgând din imposibilitatea de a se apăra în faţa primei instanţe, în respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi a garanţiilor conferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de corecta soluţionare a apelului şi legala aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate aprecia asupra celorlalte critici aduse de către recurentă deciziei atacate prin care se antamează fondul pricinii.

Soluţia instanţei de apel este legală şi sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor decizie de casare, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Deşi a fost invocat pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a arătat care este actul juridic dedus judecăţii şi în ce constă interpretarea greşită a acestuia în înţelesul textului legal menţionat, argumentele recurentei vizând, în realitate, încălcarea şî aplicarea greşită a legii, astfel că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Fără a reitera considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, fiind nefondate şi criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este Ia adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Iaşi împotriva deciziei civile nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIl

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Iaşi împotriva deciziei civile nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2371/2013. Civil. Pretenţii. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2464/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2840/2013. Civil