ICCJ. Decizia nr. 2446/2013. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2446/2013
Dosar nr. 481/30/2009
Şedinţa publică de la 19 iunie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată Ia data de 27 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Timiş şi precizată ulterior, reclamanta SC B.P. SRL a chemat în judecată pe pârâţii S.M. şi S.S.E., solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la a-i permite accesul la imobilul constând în F.A., judeţul Timiş, imobil înscris în CF O.
Prin sentinţa civilă nr. 479/PI din 28 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost admisă cererea precizată formulată de reclamanta SC B.P. SRL reprezentată de administratorul S.L.G., în contradictoriu cu pârâţii S.M. şi S.S.E.
Au fost obligaţi pârâţii să permită reclamantei accesul în imobilul F.A. O., judeţul Timiş, înscrisă în CF. AA.
A fost obligată reclamanta faţă de pârâţi la 1500 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că independent de termenul contractului, câtă vreme acesta nu a fost reziliat, existând şi posibilitatea tacitei relocaţiuni, pârâţii sunt obligaţi să permită accesul reclamantei în spaţiul închiriat în care se află şi bunuri aparţinând acesteia.
S-a menţionat că în finalul întâmpinării pârâţii au recunoscut că au refuzat accesul reclamantei în ferma pentru a desfăşura activitatea de producţie.
Împotriva acestei hotărâri, pârâţii S.M. şi S.S.E. au declarat apei, solicitând instanţei admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi, pe caie de consecinţă, să se stabilească cum şi când, dar şi în ce condiţii sâ-şi mute reclamanta bunurile rămase în fermă.
Prin cererea depusă în şedinţa publică din data de 8 octombrie 2009, pârâţii S.M. şi S.S.E. au solicitat instituirea unui sechestru asigurător asupra utilajelor pe care reclamanta doreşte să Ie ridice, până ia refacerea situaţiei anterioare închirierii.
Prin decizia civilă nr. 180 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a fost respins apelul declarat de pârâţii S.M. şi S.S.E. împotriva sentinţei nr. 473/P1 din 28 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 481/30/2009 şi a fost respinsă cererea formulată de pârâţii S.M. şi S.S.E. privind instituirea unui sechestru asigurător asupra utilajelor.
În motivare, în concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond, instanţa de control judiciar a apreciat că independent de termenul contractului, câtă vreme acesta nu a fost reziliat, pârâţii sunt obligaţi să permită accesul reclamantei în spaţiul închiriat în care se află şi bunuri aparţinând reclamantei.
Din înscrisurile depuse Ia dosar, instanţa de apel a constatat că pârâţii nu i-au mai permis reclamantei accesul în fermă pentru desfăşurarea activităţii de producţie, ci doar în vederea eliberării spaţiilor.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 9 din contractul de închiriere încheiat între părţi, locatorul are obligaţia să nu tulbure în nici un fel folosinţa spaţiului şi să nu împiedice desfăşurarea de către chiriaş a activităţii sale de producţie.
S-a constatat că prin apelul formulat, pârâţii - apelanţi au solicitat instanţei să stabilească condiţiile în care reclamanta urma să îşi mute bunurile rămase în fermă, însă acest aspect s-a apreciat că trebuia elucidat pe calea unei eventuale cereri reconvenţionale.
În raport de aceste considerente, instanţa a respins apelul declarat de pârâţii S.M. şi S.S.E.,
A fost respinsă cererea privind instituirea unui sechestru asigurător asupra utilajelor pe care reclamanta urma să Ie ridice, apreciindu-se în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., că acesta este o cerere nouă, fiind formulată pentru prima dată în calea de atac a apelului, fiind astfel inadmisibilă examinarea acesteia.
În termen legal, pârâţii S.M. şi S.S.E. au declarat recurs, fără a-şi încadra criticile în temeiul de drept al art. 304 C. proc. civ.
În motivare, recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa a respins apelul fără a verifica existenţa documentelor la dosar care atestă că acel contract de închiriere a fost reziliat.
Critică soluţia primei instanţe, sub aspectul reţinerii greşite a lipsei părţilor, în raport de împrejurarea că reclamanta a răspuns la interogatoriul prin care aceasta recunoştea că nu s-a formulat cerere de evacuare, solicitând doar să i se permită accesul în spaţiul pe care l-a avut închiriat pentru a-şi lua bunurile ce-i aparţin.
Se arată că, pârâtul S.S.E. a declarat în acea şedinţă publică faptul că, în urma discuţiei avută cu reclamanta, acesta din urmă s-a obligat să îşi ia cele ce-i aparţin din incinta spaţiului închiriat chiar în faţa apărătorului ales al pârâţilor, respectiv av. P.D., care, deşi prezentă la dezbateri, apare ca fiind lipsă la termenul la care instanţa s-a pronunţat, în condiţiile în care apărătorul lipsă era cel al reclamantei.
Consideră ca fiind eronate şi reţinerile primei instanţe vizând împrejurarea că după dezbateri, reprezentanta pârâţilor s-a prezentat pentru a depune chitanţa de onorariu avocat şi pentru a pune concluzii de respingere a cererii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâţilor de a-i permite accesul în F.A. O. şi totodată, evacuarea din incinta acesteia.
Consideră ca fiind nelegală sentinţa apelată şi eronată reţinerea primei instanţe în ceea ce priveşte susţinerea reclamantei referitoare la faptul că pârâţii ar deţine un contract de închiriere pe o perioadă de 9 ani, respectiv de la 1 noiembrie 2008 până la 25 septembrie 2015.
Astfel, în opinia recurenţilor, valabilitatea şi clauzele contractului încheiat între părţi, se putea dovedi printr-o adresă către instituţia statului unde acesta era legal înregistrat - A.N.A.F., or, instanţa de judecată a omis un asemenea detaliu esenţial.
Arată că SC B.P. SRL a depus o plângere în termenul legal de 15 zile, împotriva încheierii de carte funciară, plângere care a fost înaintată Judecătoriei Timişoara spre soluţionare, cu termen de judecată Ia 05 septembrie 2008.
De asemenea, reclamanta a depus şi o plângere penală reclamând comiterea infracţiunii de înşelăciune şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată, finalizată cu neînceperea urmăririi penale din lipsă de probe, ceea ce, în opinia recurenţilor, confirmă faptul că actul înregistrat la DGFP este cel real.
Precizează ca fiind relevante următoarele date calendaristice:
23 martie 2007 - data la care a fost depus la ANAF actul adiţional prin care se reglementează perioada de închiriere;
04 iunie 2008 - data Ia care s-au depus Ia aceeaşi instituţie actele necesare pentru rezilierea contractului ca urmare a sistării plăţii chiriei pentru o perioadă de 3 luni;
29 august 2008 - data Ia care reclamanta a dat o declaraţie pe proprie răspundere prin care se obligă să se prezinte la ANCPI pentru a se radia din capitolul „sarcini", deoarece contractul de închiriere nu mai era în vigoare, prin urinare, recunoştea că acesta era reziliat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 299-318 C. proc. civ. şi OUG nr. 58/2003.
Înalta Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de pârâţii S.M. şi S.S.E., din perspectiva excepţiei nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) şi art. 308 alin. (3) din acelaşi act normativ, constată că excepţia este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate» în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-9.
Prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., stipulează faptul că, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,
per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Deşi Ia termenul din 12 mai 2010 instanţa a pus în vedere recurenţilor - pârâţii S.M. şi S.S.E. să-şi precizeze şi să-şî încadreze criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., aceştia nu au înţeles să se conformeze solicitării instanţei, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menţionat, astfel cum prevede art. 308 alin. 3 C. proc. civ.
De altfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, recurenţii critică sentinţa apelată, fără a formula critici de nelegalitate la adresa deciziei din apel, care face obiectul prezentului recurs, împrejurare ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurenţi a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.
Recurenţii critică decizia sub aspectul netemeiniciei ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate, tinzând, în realitate la o reapreciere a probelor, or, reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000 şi a ipotezei reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. înlăturată prin pct. 41 al Legii nr. 219/2005.
Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire Ia soluţia pronunţată, modalitatea în care au fost analizate probele administrate, precum şî succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.
Din expunerea argumentelor evocate de recurenţii - pârâţi rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,
Faptul că se invocă anumite acte normative şi articole din acte normative - OUG nr. 58/2003, art. 299-318 C. proc. civ. - nu poate să atragă nicio analiză, întrucât indicarea formală a acestora nu înseamnă dezvoltarea motivelor astfel cum impune art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
În consecinţă, constatând că recurenţii-pârâţi S.M. şi S.S.E. nu s-au conformat obligaţiei prevăzută de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii sancţiunea nulităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de pârâţii S.M. şi S.S.E. împotriva deciziei civile nr. 180 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2448/2013. Civil. Ordonanţă... | ICCJ. Decizia nr. 2413/2013. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
