ICCJ. Decizia nr. 2449/2013. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2449/2013
Dosar nr. 1956/101/2011
Şedinţa publică de la 19 iunie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1109 din 18 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale activ, invocată de pârâta SC M.G. SA, a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC E.A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M.G. SA şi s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 25 august 2008, încheiat între părţi, evacuarea pârâtei SC M.G. SA din imobilul, ce formează obiectul contractului, situat în Drobeta Turnu-Severin, Judeţul Mehedinţi şi obligarea acesteia la plata sumei de 8.137 RON, reprezentând penalităţi de întârziere către reclamantă.
A fost dată în debit reclamanta SC E.A. SRL cu suma de 1.335,76 RON, reprezentând diferenţă taxă timbru şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta, SC M.G. SA să plătească reclamantei suma de 15,088,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 12.588,3 RON, taxă timbru şi timbru judiciar, 500 RON onorariu expert şi 2.000 RON onorariu avocat.
În motivare, instanţa de fond a reţinut ca fiind nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale, întrucât, împrejurarea că reclamanta SC E.A. SRL nu este proprietara spaţiului comercial, nu reprezintă un impediment pentru ca acesta să promoveze cererea în pretenţii, atât timp cât foloseşte şi administrează imobilul, în temeiul contractului de concesiune din 28 mai 2007, iar prin contractul de închiriere reclamanta SC E.A. SRL nu a transmis un drept de proprietate pârâtei SC M.G. SA, ci numai un drept de folosinţă temporară asupra lucrului închiriat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă a constatat că, potrivit contractului de închiriere nr. 119 încheiat între părţi la data 25 august 2008, părţile au stabilit Ia art. 4 că, pentru fiecare zi de întârziere a plăţii chiriei, va fi percepută o dobândă, penalizare de 10%, concomitent cu anunţarea rezilierii contractului de închiriere şi evacuarea chiriaşului.
Tot potrivit convenţiei, Ia art. 3, părţile au prevăzut că plata chiriei trebuia făcută în data de 10 a lunii curente.
Deşi reclamanta SC E.A. SRL a emis facturile din 12 ianuarie 2011 reprezentând diferenţa de chirie pe luna septembrie şi octombrie 2010, precum şi chiria pentru luna noiembrie, decembrie 2010 şi ianuarie 2010, şi din 2 februarie 2011, reprezentând contravaloarea chiriei pentru luna februarie 2011, ambele în cuantum total de 61.307 RON, pe care i Ie-a comunicat pârâtei SC M.G. SA, conform recipiselor poştale din datele de 12 ianuarie 2011 şi 1 februarie 2011, iar Ia aceleaşi date i le-a transmis şi prin fax, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractulală şi nu a achitat contravaloarea celor două facturi la termenul scadent.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerea pârâtei SC M.G. SA, în sensul că nu are nici o culpă în neîndeplinirea obligaţiei de plata a chiriei Ia termenul scadent, motivat de faptul că pârâta nu îşi poate invoca propria culpă, pentru neîndeplinirea obligaţiei, ce îi incumbă conform convenţiei încheiate, în condiţiile în care s-a făcut dovada cu recipisele poştale din datele de 12 ianuarie 2011 şi 1 februarie 2011 , ca aceasta a refuzat primirea facturilor din 12 ianuarie 2011 şi din 02 februarie 2011.
S-a mai reţinut că achitarea de către pârâta SC M.G. SA, a debitului restant, la data de 15 martie 2011, după ce reclamanta SC E.A. SRL a introdus cererea de chemare în judecata, nu are ca efect juridic ineficienta clauzei cuprinse în art. 4, din contractul de închiriere, referitoare Ia rezilierea contractului şi evacuarea chiriaşului, atât timp cât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei la termenul stipulat în contract.
Conchizând, s-a apreciat că, în speţă, au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1439 alin. (2) C. civ. şi cele ale art. 989 C. civ., privind rezilierea contractului de închiriere, cu consecinţa evacuării pârâtei.
În ceea ce priveşte petitul privind plata penalităţilor de întârziere, instanţa de fond a reţinut că, deşi părţile au prevăzut, în cuprinsul art. 4 din contractul de închiriere, sancţiunea perceperii penalităţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale Ia termenul scadent, acestea nu au specificat, în mod expres, că penalităţile pot depăşi debitul principal.
Contractului în speţă, reţine prima instanţă, îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 483/2002, lege în vigoare la momentul încheierii convenţiei, care stipulează la art. 4, alin. (3), că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
Astfel, s-a apreciat că procentul în care părţile au stabilit cuantumul penalităţilor, nu poate conduce la ideea existenţei unei clauze contractuale derogatorii de la dispoziţiile art. 4, alin. (3) din Legea nr. 469/ 2002, întrucât cuantumul exact al penalităţilor depinde de numărul zilelor de întârziere.
În consecinţă, având în vedere împrejurarea că părţile nu au prevăzut expres în contract, faptul că penalităţile pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt aplicate, instanţa de fond a considerat cererea reclamantei SC E.A. SRL ca fiind întemeiată numai în parte, întrucât cuantumul acestora trebuie redus la valoarea creanţei, asupra căreia sunt calculate, de 61.307 RON, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
Reţinând că reclamanta SC E.A. SRL a achitat doar parţial taxa judiciară de timbru, diferenţa urmând să fie calculată, după evaluarea bunului de către expertul desemnat în cauză, instanţa de fond a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 1.335,87 RON.
Constatându-se îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta SC M.G. SA să plătească reclamantei SC E.A. SRL suma de 15.068,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 12.588,3 RON, taxă timbru şi timbru judiciar, 500 RON onorariu expert şi 2.000 RON onorariu avocat.
Împotriva acestei sentinţei, atât reclamanta SC E.A. SRL, cât şi pârâta SC M.G. SA au declarat apel, iar prin nr. 48 din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civila au fost respinse ambele apeluri.
În ceea ce priveşte apelul principal declarat de reclamanta SC E.A. SRL, instanţa de control judiciar a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 469/2002, întrucât, raportul juridic dedus judecăţii este unul de drept comercial.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului de închiriere nr. 119 din 29 august 2008, totalul penalităţilor de întârziere în decontare, nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
S-a constatat că prin acţiunea introductivă reclamanta SC E.A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC M.G. SA la plata debitului restant în cuantum de 81.307 RON şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 206.933 RON, iar valoarea penalităţilor de întârziere depăşeşte cuantumul debitului restant.
În aceste condiţii, concluzia instanţei de fond, de reducere a cuantumului penalităţilor de întârziere, a fost apreciată ca fiind corectă, întrucât totalul acestora nu poate să depăşească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, iar potrivit art. 970 C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, însă, la data încheierii contractului - 25 august 2008 - erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 469/2002.
Ulterior, dispoziţiile acestei legi au fost abrogate, prin prevederile Legii nr. 246 din 30 iunie 2009, însă, acestea nu se aplică actelor juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, conform principiului „tempus regit actum", aşa cum potrivit aceluiaşi principiu, nu se aplică nici cele ale Legii nr. 287/2009 de adoptare a noului C. civ.
În raport de aceste considerente, instanţa de apel a înlăturat criticile formulate de apelanta reclamantă SC E.A. SRL vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, apreciind corectă concluzia instanţei de fond, dat fiind că, în contractul nr. 119 din 25 august 2008, nu a fost stipulat în mod expres ca totalul penalităţilor de întârziere în decontare, să depăşească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
S-a reţinut că potrivit normei legale invocate, părţile trebuie să prevadă în mod expres, prin clauzele contractelor încheiate, că totalul penalităţilor de întârziere poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate
Faptul că în procesul verbal încheiat la data de 24 martie 2010, părţile nu au prevăzut o limită a penalităţilor de întârziere sau că pe parcursul derulării litigiului, părţile nu s-au prelevat de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 483/2002, nu a putut fi apreciat ca având valoarea unei stipulaţii contrare, în sensul celei reglementate de norma legală invocată.
De asemenea, instanţa de control judiciar a reţinut ca fiind nefondată şi critica formulată de reclamanta SC E.A. SRL referitoare la încălcarea principiilor forţei obligatorii a contractului şi cel al libertăţii părţilor de a contracta, considerând că, în speţă, acestea nu au fost încălcate.
Aceasta întrucât, legea permite părţilor de a stipula contrariul (în sensul că totalul penalităţilor de întârziere poate să depăşească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate), dar, în speţă, neinserarea aceastei stipulaţii se datorează doar lipsei de diligentă a părţilor, care nu au prevăzut această clauză în contract.
În ceea ce priveşte natura juridică a contractului de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, instanţa de apel a constatat că acesta are caracter comercial, atât din punct de vedere al părţilor contractante, ambele persoane juridice ce desfăşoară activităţi comerciale, cât şi din punct de vedere al obiectului contractului şi al scopului urmărit Ia încheierea acestuia, şi anume obţinerea de profit, constând în chiria achitată lunar de către pârâtă.
S-a reţinut că, obiectul închirierii a fost dobândit, de către reclamanta SC E.A. SRL prin contractul de concesiune nr. 956 din data de 28 mai 2007, spre a-I închiria, iar acesta face parte din fondul său de comerţ, fiind destinat unei activităţi comerciale.
În acest sens doctrina şi practica judecătorească au decis că închirierea bunului imobil are caracter comercial, dacă bunul este destinat unei activităţi comerciale, dispoziţiile art. 3 C. com. şi cele ale art. 4 C. com. având un caracter enunţiativ, exempiificativ, iar nu limitativ.
În ceea ce priveşte apelul incident formulat de pârâta SC M.G. SA instanţa de apel a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada faptului ca apelanta-reclamantă SC E.A. SRL i-a comunicat prin poştă, apelantei-pârâte SC M.G. SA cele două facturi din 2 ianuarie 2011 şi din 01 februarie 2011, dar aceasta a refuzat primirea, motiv pentru care, pârâta nu îşi poate invoca propria culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a contravalorii chiriei, ce îi incumbă conform convenţiei încheiate aspect ce a fost reţinut în mod corect şi de instanţa de fond.
Referitor la clauza stipulată în art. 4 din contractul nr. 119 din 25 august 2008, s-a reţinut că părţile au prevăzut în mod clar şi fără echivoc, pentru fiecare zi de întârziere a plăţii chiriei (....) să fie percepută o dobândă, penalizare de 10% (....)", înţelegând astfel să prevadă obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere pentru fiecare zi, în cazul în care pârâta SC M.G. SA nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contract, de plata a chiriei, la termenul stipulat, iar nu o clauză penală.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate. În sensul admiterii apelului declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinţei nr. 1109/2011 pronunţata de Tribunalul Mehedinţi secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, şi în consecinţă, admiterea în tot a acţiunii, astfel cum a fost precizata la termenul din 12 aprilie 2011.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă critică hotărârea atacata pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apei a interpretat greşit actul dedus judecaţii (respectiv, clauza din art. 4 al Contractului de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, dar şi procesul verbal din 24 martie 2010 de conciliere directă), schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia/acestora.
Totodată, în opinia recurentei, au fost încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1, art. 982, art. 989, art. 970, art, 1429 pet, 2 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 469/2002, cu modificările ulterioare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea recurata încalcă şi aplică greşit legea, întrucât face aplicarea unei legi abrogate faţă de obligaţii cu executare succesiva născute după ieşirea din vigoare a respectivei legi.
În acest context, consideră că instanţa de apel a reţinut eronat din decizia recurata că " (...) la data încheierii contractului - 25 august 2008 - erau aplicabile dispoziţiile Legii 489/202, astfel cum s-a relevat. Ulterior, dispoziţiile acestei legi au fost abrogate, prin Legea nr. 246 din 30 august 2009, însă, aceasta nu se aplică actelor juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, conform principiului „tempus regit actum”, aşa cum potrivit aceluiaşi principiu, nu se aplică nici cele ale Legii nr 287/2009 de adoptare a noului C. civ.".
Aceasta, întrucât, apreciază recurenta, Legea nr. 246/2009 este o lege de abrogare, care suprimă pentru viitor drepturile şi obligaţiile născute şi prevăzute de legea veche (abrogată). Legile de abrogare nu conferă drepturi prin conţinutul şi scopul lor, ci ele suprimă drepturi şi obligaţii conferite prin legile anterioare pe care Ie abrogă.
Ori, a trage concluzia incorectă că legea de abrogare nu ar avea nici un efect asupra obligaţiilor şi drepturilor izvorâte, începând cu luna iulie 2003, din contractul de închiriere, pe motiv că Legea nr. 248/2009 nu se aplică actelor juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, este total nelegal, în opinia recurentei, încălcându-se astfel însuşi principiul avut in vedere şi invocat de către instanţă (tempus regit actum), ajungându-se, în mod nepermis, la situaţia în care unei obligaţii (corelativ, unui drept) născut după luna iulie 2009 să i se aplice o lege abrogată anterior.
Aşadar, conchide recurenta, nu trebuie vorbit de imposibilitatea retroactivării legii de abrogare, ci despre încetarea aplicării legii abrogate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă SC M.G. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la decizia nr. 1799 din 29 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 5582/101/2010, susţinând in esenţă, că această hotărâre a tranşat în fond, în mod irevocabil, aspectele privitoare la reducerea penalităţilor de întârziere la debitul asupra cărora se calculează, solicitând, în principal, admiterea excepţiei invocate şi, în consecinţă, respingerea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat
Analizând decizia atacată în raport de criticiie formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, având în vedere şi apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte va repinge apărarea intimatei-pârâte vizând autoritatea de lucru judecat, în cauză, nefiind îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, având în vedere că sentinţa nr. 1799 din 29 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, invocată de intimată vizează penalităţi aferente perioadei 4 martie 2009 - 30 aprilie 2010, prin urmare, anterioare perioadei pentru care se solicită penalităţi de întârziere în prezentul litigiu, astfel că, nu există identitate de obiect.
Revenind la speţă, este de reţinut că aplicarea legii în timp este guvernată de principiile neretroactivităţii legii civile noi şi aplicării imediate a legii civile noi, care se presupun şi se completează reciproc.
Principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică conform căreia legea se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, nu şi situaţiilor anterioare, Constituţia dispunând în art. 15 alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, legislativ acest principiu fiind consacrat expres în art. 1 C. civ., potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă".
Principiul aplicării imediate a legii noi, care presupune şi completează principiul neretroactivităţii, constituie regula potrivit căreia legea nouă, de îndată ce a fost adoptată, se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare excluzând aplicarea legii vechi şi ca regulă de interpretare este consacrata de art. 978 C. civ., în sensul că legea trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării.
Ca urmare legea nu are putere retroactivă, însă ea trebuie aplicată imediat, astfel că o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.
Deşi dezlegarea dată pricinii a avut ca argument esenţial respectarea principiului anterior menţionat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor legale aplicabile în speţă, neţinând seama de natura şi regimul juridic al contractului de închiriere în aplicarea regulii de drept tempus regii actum, pentru succesiunea legilor civile în timp, în cazul contractelor cu executare succesivă, cum este şi cel în discuţie.
Înalta Curte constată că între părţile litigante s-a încheiat la data de 25 august 2008 contractul de închiriere nr. 119, prin care acestea au stabilit, la art. 4 ca pentru fiecare zi de întârziere a plăţii chiriei, va fi percepută o dobândă, penalizare de 10%, concomitent cu anunţarea rezilierii contractului de închiriere şi evacuarea chiriaşului.
Este adevărat că la data încheierii, contractului îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 469/2002, dar este de necontestat că prevederile acestei legi guvernează condiţiile de executare a prestaţiilor reciproce pe durata cât această lege a fost în vigoare.
Fiecare dintre prestaţiile succesive executate şi fiecare dintre obligaţiile asumate în cadrul contractului de închiriere sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul executării, dată fiind natura şi esenţa contractului de închiriere, obligaţiile reciproce executându-se succesiv (în timp).
Cu alte cuvinte, dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele, respectiv executarea prestaţiilor succesive pot fi guvernate de o altă lege, în toate cazurile fiind însă vorba despre legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 463/2002 în vigoare la data încheierii contractului dintre părţii „în contractele comerciale dintre părţile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităţilor contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, se pot include şi daune-interese pentru neexecutarea totală sau parţială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii", iar conform alin. (3) din acelaşi articol; „Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul".
În speţă, se pune problema drepturilor şi obligaţiilor (dacă totalul penalităţilor de întârziere pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate) izvorâte după luna iulie 2009, moment la care intrase în vigoare Legea nr. 248/2009, care a abrogat dispoziţiile Legii nr. 469/2002 anterior evocate.
Astfel, drepturile şi obligaţii născute după luna iulie 2009 na pot fi guvernate de legea abrogată, în speţă, de prevederile Legii nr 469-2002 (cum în mod greşit au reţinut ambele instanţe), care limitau dreptul la penalizări de întârziere nestipulate expres, fiind lipsit de orice temei juridic a se acredita ideea că efectelor ulterioare ale unui contract cu executare succesivă li se vor aplica prevederile unei legi abrogate.
Pentru toate considerentele anterior expuse, constatând că se ventcâ motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 ailn. 3 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 46 din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apei Craiova, secţia a ll-a civilă. Va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinţei nr. 1109/2011 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va schimba în parte. Va admite în tot acţiunea astfel cum a fost precizată la termenul din 12 aprilie 2011 şi va obliga pe pârâta SC M.G. SA să plătească reclamantei SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin 206.933,00 RON reprezentând penalităţi de întârziere. Va menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate şi sentinţei apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 48 din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanta SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinţei nr. 1109/2011 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, pe care o schimbă în parte. Admite in tot acţiunea astfel cum a fost precizată la termenul din 12 aprilie 2011 şi obligă pe pârâta SC M.G. SA să plătească reclamantei SC E.A. SRL Drobeta Turnu Severin 208.933,00 RON reprezentând penalităţi de întârziere. Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate şi sentinţei apelate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2451/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 2448/2013. Civil. Ordonanţă... → |
|---|
