ICCJ. Decizia nr. 248/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 248/2013
Dosar nr. 38047/3/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 15 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei D.R.M., a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.
A admis excepţia lipsei de interes pentru constatarea prescrierii dreptului de a cere nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 162/112/1999 şi a respins acest capăt al cererii reconvenţionale ca fiind formulat de persoane lipsite de interes.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâţilor reclamanţi pe capetele de cerere privind nulitatea notificării nr. 3324 din 10 august 2011 şi a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 4566 din 11 noiembrie 2003 şi au fost respinse aceste capete de cerere ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă.
A fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de pârâţii persoane fizice, S.A. şi S.T., C.D., R.C.M. şi de P.M.B. prin P.G. şi a fost respinsă acţiunea în revendicare ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 12 iulie 2011, a formulat apel reclamanta D.R., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 22 august 2011.
Prin decizia civilă nr. 105/ A din 08 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că reclamanta a formulat două motive de apel, prin care de fapt a criticat nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare drept inadmisibilă. Astfel, prin intermediul primului motiv de apel, reclamanta a invocat greşita apreciere a situaţiei deduse judecăţii şi a naturii juridice a acţiunii introductive, subliniind faptul că este o acţiune în revendicare şi nu o acţiune determinată de pasivitatea intimatului pârât M.B. de a soluţiona notificarea formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar prin cel de-al doilea motiv de apel, s-a invocat greşita încadrare juridică a obiectului cererii introductive, în sensul că s-a reţinut în mod nelegal faptul că reclamanta ar avea la dispoziţie doar acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că prima instanţa a respins acţiunea în revendicare, ca inadmisibilă, justificat, în esenţă, de faptul că apariţia Legii nr. 10/2001 nu mai permite foştilor proprietari să uzeze de mijloacele dreptului comun (acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.) pentru recuperarea proprietăţilor imobiliare de care au fost deposedaţi în perioada regimului comunist, iar sistemul reparatoriu al legii speciale a fost deblocat prin deciziile pronunţate de instanţa supremă în recurs în interesul legii în această materie, precum şi faptul că prima instanţă nu a analizat deloc fondul cauzei, din perspectiva celor statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, Curtea a apreciat că nu pot face obiect de analiză în această fază procesuală chestiunile legate de fondul acţiunii în revendicare pe care reclamanta le invocă în susţinerea motivelor de apel.
Curtea a considerat întemeiată critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, având în vedere faptul că prin decizia pronunţată în interesul legii, anterior menţionată, s-a tranşat asupra concursului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun faţă de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborat prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea specială şi acţiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008.
Instanţa supremă a reţinut că nu se poate recunoaşte posibilitatea celor care nu au obţinut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepţie ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă si cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Sintetizând, Curtea a reţinut că Înalta Curtea de Casaţie si Justiţie a statuat că, deşi nu există un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acţiunea in revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii in revendicare, datorita deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu C.E.D.O.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componenta de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, învestita cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanţa supremă le-a impus spre analiză în vederea soluţionării unei acţiuni în revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinţă referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Prima instanţă trebuia să aibă în vedere şi faptul că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată până în prezent, acest aspect având relevanţă atât pentru a stabili dacă reclamanta poate fi considerată deţinătoarea unui bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cât şi pentru a aprecia asupra concordanţei legii speciale cu Convenţia, aşa cum a fost interpretată în jurisprudenţa Curţii.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, prevalându-se de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, Curtea a considerat că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare. Instanţa de apel a constatat că motivarea dată de prima instanţă excepţiei de inadmisibilitate nu conţine o analiză a existenţei sau inexistenţei unui bun în patrimoniul reclamantei prin raportare la dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa.
Prin respingerea, în aceste condiţii, a acţiunii promovate de reclamanta, ca inadmisibilă, s-a adus atingere dreptului constituţional al acesteia de a avea acces la justiţie. Dreptul de acces la o instanţa care să se pronunţe pe fondul pretenţiilor supuse judecăţii este o parte componenta a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste dispoziţii ale convenţiei, în lumina celor statuate de instanţa de contencios european, pe cale jurisprudenţială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde exigenţelor impuse, accesul la justiţie trebuie sa aibă caracter efectiv şi real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenţiei deduse judecăţii şi la tranşarea definitivă a diferendului, prin soluţionarea a însăşi fondului litigiului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea apelului au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv o greşită apreciere a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul civil, ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi C.E.D.O., probleme ce au fost rezolvate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi. Această decizie nu exclude de plano posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare, după cum nici nu obligă instanţele să intre în judecarea fondului, acestea putând aprecia dacă se impune analizarea concretă a pretenţiei deduse judecăţii. În cauză reclamanta a făcut diligenţe în temeiul dispoziţiilor legii reparatorii, pe care nu le-a finalizat. Astfel, aceasta a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 878/1952, sesizând Tribunalul Bucureşti, care a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare. În rejudecare cauza s-a perimat. Prin urmare, titlul prin care imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului nu a fost niciodată desfiinţat, dar chiar şi dacă s-ar fi desfiinţat, aceasta nu înseamnă că imobilul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.
Lipsa de diligenţă a reclamantei nu poate fi suplinită prin admiterea în principiu a unei acţiuni în revendicare. Instanţa de fond a soluţionat în mod corect acţiunea, respingând-o ca inadmisibilă, ţinând cont de situaţia juridică ce rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, care sunt suficiente pentru a determina legea aplicabilă, fără a fi necesară judecarea în fond.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare, pentru că şi-au păstrat calitatea de proprietar, dar nu oricând, ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, şi conform prevederilor legii speciale.
În egală măsură, în soluţionarea acţiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Or, pentru determinarea tuturor aspectelor arătate, se impune o analiză a fondului pricinii, fără ca acţiunea în revendicare să fie respinsă de plano ca inadmisibilă.
Soluţionarea cauzei exclusiv pe cale de excepţie, respectiv respingerea acţiunii ca inadmisibilă este contrară dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Astfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea P. contra Franţei (G.C.), cererea nr. 47287/1999 şi hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).
Or, în speţă, prima instanţă, prin hotărârea atacată, fără să analizeze probaţiunea administrată de către reclamanţi, a trecut în mod greşit la soluţionarea cererii acestora, exclusiv pe cale de excepţie fără să se analizeze fondul cauzei şi a se pronunţa cu privire la temeinicia acestuia. Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanţă se impune şi în baza deciziei nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în şedinţa din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secţiile unite, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 iulie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi care a decis printre altele că, «În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001), şi C.E.D.O., convenţia are prioritate».
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acţiune poate constitui un remediu efectiv, se poate desluşi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiune în cadrul căreia se va analiza dacă şi pârâtul avea un bun în sensul Convenţiei şi anume: o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra bunul, o speranţă legitimă conform legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect etc.
În alţi termeni, şi făcând chiar o critică a jurisprudenţei C.E.D.O., acelaşi lucru spune şi instanţa de apel în motivarea soluţiei de desfiinţare a sentinţei.
De aceea, critica recurenţilor referitoare la greşita apreciere de către instanţa de apel a raportului dintre legea generală şi legea specială, precum şi a raportului dintre legea internă şi C.E.D.O., nu poate fi primită.
Mai mult, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu reprezintă „o admitere în principiu a acţiunii în revendicare”, aşa cum susţin recurenţii-pârâţi. Pe lângă faptul că o asemenea dezlegare nu poate fi dată în raport de dispoziţiile legii, ceea ce curtea de apel a tranşat a fost necesitatea analizării pe fond a cererii introductive, fără ca prin aceasta să se constate a priori admisibilitatea acţiunii.
Recurenţii-pârâţi au susţinut că reclamanta nu ar avea o speranţă legitimă, deoarece litigiul în care s-a solicitat desfiinţarea titlului statului s-ar fi perimat. În sprijinul acestei afirmaţii au fost depuse decizia din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 3479/2002, prin care a fost casată sentinţa civilă nr. 878/1952 şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, încheierea din 18 aprilie 2006 şi încheierea din 5 septembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti pronunţate în dosarul nr. 362/299/2003, prin care s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamantă.
Înalta Curte observă că recurenţii-pârâţi nu au făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile art. 253 alin. (2) C. proc. civ. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 248 – art. 254 C. proc . civ., rezultă că perimarea nu operează de drept, ci trebuie constatată judecătoreşte, astfel încât, în absenţa unei asemenea hotărâri, susţinerea recurenţilor-pârâţi este lipsită de suport probator şi nu poate fi avută în vedere.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii S.T.O., R.C.M. şi C.D. împotriva deciziei civile nr. 105/ A din 08 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 247/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 249/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
