ICCJ. Decizia nr. 250/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 250/2013
Dosar nr. 48697/3/2008
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC E.I. SRL a chemat în judecată S.R. reprezentat prin C.N.A.D.N.R. SA și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea expropriatorului la plata cu titlu de despăgubire, ca urmare a exproprierii imobilului compus din teren în suprafaţa de 1.527 m.p. şi construcţii, situat în comuna Ștefăneștii de Jos, judeţul Ilfov, având numărul cadastral 16/2/1, înscris în C.F. nr. 144 a Comunei Ștefăneștii de Jos, a următoarelor sume, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plaţii:
1. 912.500 euro + TVA, reprezentând valoarea reală a imobilului compus din teren şi construcţii.
2. o sumă reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a exproprierii, având următoarele componente:
- 494.000 euro + TVA reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 10 ianuarie 2005 între reclamantă şi SC A.I.C. SRL;
- prejudiciul al cărui cuantum urmează a fi determinat pe baza probelor ce vor fi administrate, reprezentând suma pe care reclamanta va fi obligată să o plătească cu titlu de impozit pe profit, ca urmare a faptului că baza de impozitare va fi majorată cu valoarea imobilului supus exproprierii;
Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2008, Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 9 din Legea nr. 198/2004, a scos cauza de pe rolul acestei secţii şi a înaintat-o Tribunalului Bucureşti pentru repartizarea aleatorie a dosarului pe rolul unei din secţiile civile.
Cauza a fost înregistrată la data de 18 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 48697/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 404 din 23 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei o despăgubire în cuantum de 612.664 euro echivalentul în lei la data plăţii, pentru imobilul expropriat, situat în comuna Ştefăneştii de Jos, judeţul Ilfov, cu număr cadastral 16/2/1, compus din teren în suprafaţă de 1.527 m.p. şi construcţiile situate pe acesta, incluzând şi valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii şi a obligat pârâtul la 13.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reținut următoarele:
Prin hotărârea nr. 3 din 18 martie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 – C.L. Ştefăneştii de Jos Judeţul Ilfov, proiectul „fluidizare trafic pe DN1 km 8 + 100 – km 11 + 100 și centrul rutieră în zona de nord a municipiului București, obiect 5b, extindere la 4 benzi a centurii rutiere a municipiului București, pe sectorul cuprins intre km 2 + 400 și intersecţia cu DN 2”, s-a stabilit că pentru terenul situat în comuna Ştefăneştii de Jos, Judeţul Ilfov având nr. cadastral 16/2/1, în suprafaţă de 1527 m.p. ce urmează a fi expropriat reclamanta SC E.I. SRL este îndreptăţită la despăgubiri, cuantumul despăgubirilor ce vor fi achitate acesteia fiind de 198.510 euro (130 euro/m.p.).
Din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că reclamantei i s-a expropriat un teren în suprafaţă de 1527 m.p. pe care erau construite o serie de construcţii după cum urmează: o împrejmuire în suprafaţă de 110,79 m, platforme betonate în suprafaţă de 1300 m.p., o cabină de pază, un puţ forat, un post trafo.
De asemenea, conform înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta avea închiriat terenul către A.I. SRL, conform contractului de închiriere din data de 10 ianuarie 2005, până în anul 2015, cu o chirie de 4 euro/m.p.
Prin raportul de expertiză de evaluare a imobilului s-au stabilit următoarele valori ale despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru exproprierea imobilului proprietatea sa: valoarea de piaţă a terenului expropriat la data efectuării raportului de expertiza era de 320.670 euro; valoarea construcțiilor şi amenajărilor supuse exproprierii era, la aceeași dată, de 142.580,52 euro, iar contravaloarea chiriei datorate în viitor, conform contractului de închiriere încheiat de reclamantă, era de 348.566 euro.
Acest raport de expertiză a fost însușit de toţi cei trei experţi desemnaţi.
Tribunalul a reţinut că, față de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 și alin. (3) care fac trimitere la dispoziţiile art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, susținerile reclamantei în sensul de a se lua în considerare valoarea imobilului de la data exproprierii nu sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat proprietarului, tribunalul a reţinut că, în cauză, acesta este compus din valoarea construcţiilor demolate şi din pierderile din chirii.
Prin urmare, valoarea totală a prejudiciului net cuvenit reclamantei este de 811.774 euro, echivalent în lei la cursul euro al B.N.R. din ziua plăţii (306.089,99 euro - valoarea terenului expropriat; 142.580,52 euro - valoarea construcțiilor şi amenajărilor supuse exproprierii și 348.566 euro - contravaloarea chiriei datorate în viitor, conform contractului de închiriere încheiat de reclamantă). Scăzând din această valoare, suma de 198.510 euro, consemnată de pârât în conturile deschise pe numele expropriatului, rezultă o diferență netă de 612.664 euro.
Având în vedere că suma propusă de expropriator este mai mică decât suma stabilită prin raportul de expertiză, faţă de dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 tribunalul a admis in parte acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta SC E.I., S.R. prin C.N.A.D.N.R. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia nr. 130/ A din 22 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelantul - pârât S.R. prin C.N.A.D.N.R. SA şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins pe fond capătul de cerere privind acordarea prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere, luând act de renunţarea reclamantei la dreptul dedus judecăţii şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
I. În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta SC E.I. SRL:
1. Critica formulată vizând stabilirea greşită a cuantumului despăgubirii în raport cu data efectuării raportului de expertiză şi nu cu data exproprierii este nefondată, față de dispozițiile art. 9 din Legea 198/2004 și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Curtea de apel a reținut că, atât la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul pronunţării hotărârii de către prima instanţă, legea prevedea în mod expres şi imperativ obligaţia pentru experţi şi pentru instanţă de a ţine seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Această modalitate de legiferare a fost menţinută şi în prezent, prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (M. Of. nr. 853/20.12.2010), lege care a abrogat Legea nr. 198/2004.
Este adevărată susţinerea reclamantei în sensul că Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004 reglementează proceduri diferite de expropriere, dar consecinţele diferite ale acestor proceduri din perspectiva momentului la care se realizează transferul proprietăţii nu pot justifica o altă interpretare a art. 9 alin. (3) Legea nr. 198/2004, în privinţa datei în raport cu care se calculează despăgubirile, în afara celei pe care însuşi textul de lege o prevede.
Or, art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 face în mod expres trimitere la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care prevede stabilirea cuantumului despăgubirilor, la data întocmirii raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte critica apelantei reclamante în sensul că interpretarea izolată şi literală a celor două texte de lege contravine prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituţie potrivit cu care nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, instanța de apel a constatat că o asemenea analiză a făcut obiectul controlului de constituţionalitate de către Curtea Constituţională.
Astfel, prin decizia nr. 996 din 08 iunie 2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 excepţie ridicată de SC A.B. SRL din Braşov în dosarul nr. 41.037/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
2. În ceea ce priveşte cea de-a doua critică formulată, referitoare la faptul că în mod greşit pârâtul nu a fost obligat şi la plata TVA-ului aferent despăgubirii, curtea de apel a reținut că art. 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc., ce face trimitere la art. 128 alin (3) lit. c) nu se aplică în cauza de faţă, având în vedere dispoziţiile speciale din Legea nr. 198/2004 şi principiul de drept specialia generalibus derogant.
Astfel, instanța de apel a făcut trimitere la prevederile art. 17 din Legea nr. 198/2004 și la art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local și a concluzionat că operaţiunile privind exproprierea sunt scutite de orice taxe datorate bugetului de stat, astfel încât nu se poate reţine faptul că despăgubirea cuvenită reclamantei constituie bază de impunere pentru aplicarea taxei pe valoarea adăugată.
Oricum, în măsura în care la suma stabilită cu titlu de despăgubire s-ar adăuga TVA, această taxă ar trebui restituită şi plătită la bugetul de stat de către beneficiar.
II. În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul pârât S.R. reprezentat prin C.N.A.D.N.R. SA, instanța de apel a reținut că acesta a criticat hotărârea sub patru aspecte: stabilirea valorii terenului expropriat, cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, includerea sumei de 142.580 euro, reprezentând valoarea pierdută a construcţiilor şi amenajărilor afectate de proiect, în cuantumul despăgubirilor, neluarea în seamă a sporului de valoare dobândit de restul de proprietate, ca urmare a exproprierii și stabilirea prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, reprezentând contravaloarea chiriei.
III. Prima şi ultima critică sunt comune cu cele invocate şi de apelantul M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti care a mai invocat, în plus, un singur motiv de apel, referitor la faptul că instanţa nu a soluţionat capătul de cerere referitor la prejudiciul pretins de reclamantă, constând în impozitul pe profit.
Curtea de apel a constatat că apelanta reclamantă, care ar fi avut interes să invoce nesoluţionarea acestui capăt de cerere nu a formulat un motiv de apel în acest sens, astfel încât, având în vedere principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a apreciat că nu se impune analizarea acestui aspect în cadrul apelului declarat de M.P.
1. În ceea ce priveşte criticile comune ale celor doi apelanţi, instanța de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte cea de-a patra critică formulată, în apel, reclamanta a depus la dosar o cerere de renunţare la o parte din dreptul dedus judecăţii, respectiv la pretenţiile reprezentând beneficiul nerealizat al contractului de închiriere.
Prin urmare, având în vedere manifestarea de voinţă a părţii, în temeiul art. 247 C. proc. civ., curtea de apel a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins pe fond capătul de cerere privind acordarea prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere, luând act de renunţarea reclamantei la dreptul dedus judecăţii.
2. A fost apreciată ca fiind întemeiată prima critică formulată de ambii apelanţi, prin care aceştia au susţinut că soluţia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat (400 euro/m.p.), fiind stabilită pe baza unor oferte de vânzare şi nu pe baza preţurilor de tranzacţionare.
Sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială” la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 are semnificaţia, unanim acceptată, de preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contracte autentice de vânzare cumpărare, şi nu de oferte de preţ extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mică publicitate.
Or, din raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe, rezultă că stabilirea despăgubirii propuse a fi acordate reclamanţilor s-a realizat prin metoda comparaţiei vânzărilor, având la bază oferte de vânzare extrase din anunţurile de publicitate imobiliară de pe internet, ceea ce încalcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Instanța de apel a încuviinţat, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize de evaluare a terenului în litigiu, în condiţiile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, și a apreciat că valoarea stabilită prin opinia separată a expertului M.S., corespunde criteriilor prevăzute de textul legal enunţat, despăgubirea fiind raportată la preţuri de tranzacţionare efectivă a unor terenuri similare rezultate din contractele de vânzare cumpărare încheiate în cursul anului 2011, valoarea terenului expropriat fiind de 108.104 euro.
3. Prin cea de-a doua critică formulată, apelantul pârât S.R. a susţinut că suma de 142.580,52 euro, reprezentând valoarea pierdută a construcţiilor şi amenajărilor afectate de proiect, nu trebuia inclusă în despăgubire, deoarece ar duce la o îmbogăţire fără temei a reclamantei, ale cărei pierderi au fost luate în calcul prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, iar cheltuielile pentru relocarea gardurilor şi utilităţilor sunt suportate de C.N.A.D.N.R. SA prin subcontractanţii responsabili de lucrările de construcţie.
Curtea de apel a reţinut că, din amenajările existente pe teren, platforma betonată a fost demolată (fapt de altfel firesc, având în vedere natura acestei amenajări şi scopul exproprierii), astfel încât valoarea acesteia (care este de 158.730 lei - 36.913 euro, potrivit expertizei efectuate în apel, sub acest aspect comisia de experţi prezentând un punct de vedere unitar), se impune a fi inclusă în prejudiciul suferit de apelanta reclamantă.
În ceea ce priveşte celelalte amenajări (identificate prin raportul de expertiză ca fiind: împrejmuire din panouri din sârmă, montată pe stâlpi din ţeavă metalică, cabină pază dotată cu utilităţi de alimentare cu energie electrică, puţ forat şi post trafo montat pe stâlp), apelantul pârât a invocat faptul că toate cheltuielile pentru relocarea gardurilor şi utilităţilor sunt suportate de către C.N.A.D.N.R. SA prin subcontractanţii responsabili de lucrările de construcţie.
În raport cu înscrisurile depuse, contractul de execuţie lucrări nr. 81/2007 încheiat între C.N.A.D.N.R. SA – D.R.D.P. Bucureşti, în calitate de achizitor, şi SC R. SRL, în calitate de antreprenor executant și anexele 1 și 2 la contract, curtea de apel a reținut că, într-adevăr, apelantul şi-a asumat în cadrul procedurii exproprierii obligaţia de a suporta cheltuielile pentru relocarea gardurilor şi a utilităţilor și că s-a procedat deja la relocarea împrejmuirii pe restul de teren rămas neexpropriat. Prin urmare, în privinţa acestei amenajări, a cărei valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel la suma de 12.146 euro, nu se poate pune problema suferirii unui prejudiciu de către apelanta reclamantă.
În ceea ce priveşte celelalte utilităţi, instanța de apel a reţinut, pe de o parte, că obligaţia relocării lor a fost asumată de expropriator, iar pe de altă parte, chiar dacă în cauză nu s-a făcut până la acest moment dovada relocării lor, prejudiciul care ar putea fi invocat de către apelanta reclamanta ar putea consta doar în contravaloarea costurilor relocării, iar nu în contravaloarea lucrărilor înseşi, astfel cum acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză (respectiv suma totală de: 79.098 euro, din care, 73.568 euro, post trafo, 3.906 euro, puţ forat şi 1624 euro, cabină pază).
Prin urmare, despăgubirea ce se cuvine expropriatului se compune în mod cert din valoarea terenului expropriat, în suma de 108.104 euro şi valoarea platformei betonate de 36.913 euro (un total de 145.017 euro).
Expropriatorul a oferit drept despăgubire o sumă de 198.510 euro, rezultând o diferenţă de 53.493 euro.
În aceste condiţii şi având în vedere că reclamanta a renunţat la o parte din dreptul dedus judecăţii, şi anume la pretenţiile reprezentând beneficiul contractului de închiriere, curtea de apel a constatat că, şi în situaţia în care în care s-ar pune problema existenţei unui prejudiciu constând în costurile relocării utilităţilor menţionate mai sus, valoarea acestuia nu ar putea depăşi, însumat cu totalul despăgubirii de 145.017 euro, suma oferită de expropriator. Cu alte cuvinte, aceste costuri nu ar putea fi mai mari decât diferenţa de 53.493 euro, în condiţiile în care contravaloarea lucrărilor înseşi este de 79.098 euro.
3. Răspunzând şi celei de-a treia critici formulate de apelantul S.R., instanța de apel a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în apel, comisia de experţi a concluzionat că restul de imobil rămas neexpropriat nu dobândeşte un spor de valoare, ca urmare a construirii în proximitate a autostrăzii, astfel încât un asemenea spor de valoare nu poate fi luat în considerare la stabilirea despăgubirii.
În consecinţă, valoarea despăgubirii stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu depăşeşte suma oferită prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor şi, având în vedere şi dispoziţiile art. 27 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cu care despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator, se impunea respingerea pretenţiilor formulate de reclamantă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta SC E.I. SRL:
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 precum și cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),
a. Nelegal instanţa de apel a acordat despăgubirile stabilite de experţi raportat la momentul efectuării expertizelor în procedura de control judiciar și nu la momentul efectuării expertizei în procedura administrativă de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004, respectiv nu la data exproprierii.
Problema de interpretare legislativă ce necesită dezlegare este aceea a stabilirii/identificării raportului de expertiză a cărui dată de întocmire determină momentul la care se raportează despăgubirile datorate pentru exproprierea efectuată în temeiul Legii nr. 198/2004.
Analizând procedurile distincte de expropriere reglementate de cele două legi prin prisma dispoziţiilor imperative ale art. 44 alin. (3) din Constituţia României și ale art. 1 din Protocol 1 la C.E.D.O., concluzia care se impune este aceea conform căreia, pentru orice tip de expropriere, există un singur moment la care se raportează/calculează despăgubirile, respectiv momentul transferului dreptului de proprietate.
Astfel, în timp ce procedura exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994 este o procedură judiciară, ce se efectuează prin intermediul instanţelor de judecată, procedura exproprierii reglementată de prevederile Legii 198/2004 este o procedură administrativă, ce poate fi înfăptuită fără intervenţia justiţiei.
Dată fiind natura juridică distinctă a procedurii exproprierii reglementată de cele două legi, era firesc ca momentul transferului dreptului de proprietate de la proprietar la expropriator să fie diferit, în funcţie de actul prin care se efectuează exproprierea, act jurisdicțional, respectiv hotărâre judecătorească, în cazul situaţiilor reglementate de Legea nr. 33/1994 și act administrativ, respectiv hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, pentru situaţiile reglementate de Legea nr. 198/2004.
De asemenea, conform art. 18 din Legea nr. 198/2004, dispoziţiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel.
În lumina textelor legale mai sus citate, prin sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se înțelege data întocmirii raportului de expertiză pe baza căruia se achită despăgubirea și se transferă dreptul de proprietate de la expropriat la expropriator.
În procedura administrativă a exproprierii reglementată de Legea nr. 198/2004, data întocmirii raportului de expertiză în baza căruia se achită despăgubirea și se produce transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator este data exproprierii, respectiv data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, în timp ce în procedura judiciară a exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994, data întocmirii raportului de expertiză la care face referire art. 26 alin. (2) din este data întocmirii raportului judiciar de expertiză.
În acest sens sunt și dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Constituţia României.
b. Prin însuşirea punctului de vedere emis de expertul M.A.S., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce încălcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât, în realitate, doar raportul de expertiză întocmit de experţii I.N. și N.E. este cel care respectă prevederile legale invocate.
Prin sintagma „imobile de acelaşi fel” se înțelege imobile cu aceleaşi caracteristici fizice, de localizare și utilizare.
În speță, singurul teren care se află în aceeaşi unitate administrativă și este de același fel cu terenul în litigiu este terenul ce a făcut obiectul hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 344 din 31 august 2009 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004, teren selectat ca atare de experţii I.N. și T.E.
Așa fiind, la stabilirea despăgubirii, atât experţii, cât și instanţa de apel trebuiau să se raporteze la acest teren, singurul ce se încadra în cerinţele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu aplicarea corecţiilor impuse de soluția pieţei imobiliare corespunzător perioadei la care se raportează evaluarea.
Textul de lege nu cere ca experţii și instanţa să se raporteze la data tranzacţionării, ci la „imobile de acelaşi fel” și din aceeaşi „unitate administrativ-teritorială”, așa cum au făcut experţii menționați.
În plus, susţinerea conform căreia expertul M.A.S. și-a fundamentat punctul de vedere „exclusiv prin raportare la contractele de vânzare cumpărare din 2011”, contravine realităţii.
Astfel, conform menţiunilor din Punctului de vedere - Opinie separată, însușită de instanţa de apel, pentru estimarea valorii de piaţă la momentul expertizei judiciare (23 decembrie 2011), expertul M.A.S. a utilizat șase contracte de vânzare-cumpărare, din care 3 încheiate în anul 2007 „care au fost aduse la momentul efectuării expertizei, prin corecţii corespunzătoare datei” și trei încheiate în anul 2011, care au fost „corectate in funcţie de suprafeţe, poziţie, etc.”
Or, așa cum se poate observa, în opinia emisă de expertul M.A.S. și însușită de instanţa de apel, valoarea despăgubirii a fost stabilită prin comparaţia cu imobile total diferite de imobilul expropriat și care nu fac parte din aceeaşi unitate administrativă.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 128 alin. (3) lit. c) și ale art. 137 alin. (1) lit. b) C. fisc. și aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 198/2004 și ale art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 198/2004 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Textele legale reţinute de instanţa de apel ca aplicabile în speţă, fac referire explicită la scutirea de taxe de carte funciară/de intabulare și orice altfel de asemenea taxe la care ar putea fi obligat expropriatorul, S.R., și nu de scutirea privind taxe datorate și cu atât mai puţin de scutirea privind taxa pe valoare adăugată.
3. Prin neincluderea în despăgubire a prejudiciului cauzat prin demolarea tuturor construcţiilor existente pe terenul expropriat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce încălcă prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa de apel interpretează greşit actul juridic dedus judecaţii analizând construcţiile amplasate pe terenul expropriat prin prisma prejudiciului cauzat expropriatului și nu ca parte din imobilul expropriat (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.
În fapt, așa cum reţin ambele instanţe, imobilul expropriat era compus din teren în suprafaţă de 1527 m.p., construcţiile și amenajările aflate pe acesta, respectiv: împrejmuire, platformă betonată, cabina pază, puț forat și post trafo.
Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 18 martie 2008, expropriatorul a acordat despăgubiri doar pentru teren și a ignorat existența construcţiilor și amenajărilor.
Analizând despăgubirile datorate de expropriator pentru construcţiile amplasate pe terenul expropriat, instanţa apelului face o confuzie între prejudiciul cauzat proprietarului expropriat și despăgubirea datorată pentru imobilul expropriat. Astfel, menționează mutarea gardului, mutarea puţului forat (imposibil de „mutat”, de altfel), mutarea unei cabine de cărămidă, mutarea postului trafo și conchide în sensul că prejudiciul suferit ar consta în contravaloarea costurilor relocării, fără a realiza că, în speţă, nu e vorba de prejudiciu, ci de componente ale imobilului expropriat.
În realitate, construcţiile și amenajările amplasate pe terenul expropriat au fost expropriate, în fapt, odată cu terenul, făcând parte din „imobilul expropriat”, iar valoarea lor trebuie inclusă în „valoarea reală a imobilului”.
Contractul de execuţie lucrări nr. 81/2007, reţinut de instanţa de apel ca înscris doveditor al refacerii împrejmuirii pe cheltuiala expropriatorului, nu conţine nicio referinţă privind obligaţia de refacere a gardului/împrejmuirii, după cum nu există nicio altă dovadă, în acest sens.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1 .a. Recurenta susține că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 precum și ale art. 44 alin. (3) din Constituţia României atunci când a acordat despăgubirile stabilite de experţi raportat la momentul efectuării expertizelor în procedura de control judiciar. Momentul la care ar trebui raportate aceste despăgubiri este, în opinia recurentei, data efectuării expertizei în procedura administrativă de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004, respectiv data exproprierii.
În susținerea acestei critici sunt aduse mai multe argumente ce țin de procedurile distincte de expropriere reglementate de cele două legi, de natura juridică diferită a acestor proceduri și de interpretarea textelor legale menționate.
Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate aceste critici.
Art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma existentă atât la data cererii de chemare în judecată, cât și la data pronunțării hotărârii primei instanțe, prevedea că: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 precum și orice altă persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.”
Art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere textul anterior citat, dispune că: „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (…)”.
Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că „data întocmirii raportului de expertiză” la care face trimitere art. 26 din Legea nr. 33/1994 este data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, în cazul exproprierilor efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004.
Se opune acestei susținerii interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994 reglementează procedura judiciară a exproprierii. În cuprinsul acesteia, este determinat, prin art. 25, modul de constituire al comisiei de experți care va efectua expertiza ce urmează a avea ca obiectiv tocmai stabilirea cuantumului despăgubirilor, în condițiile art. 26. Prin urmare, este indiscutabil că raportul de expertiză la care fac trimitere prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cel efectuat prin intermediul instanței de judecată.
Nu se poate susține că această interpretare nu ar putea fi aplicată în cazul exproprierilor efectuate în temeiul Legii nr. 198/2004. Câtă vreme art. 9 din Legea nr. 198/2004 face trimitere expresă la procedura reglementată de art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994, fără nici o distincție, concluzia care se impune este aceea că această trimitere include modalitatea de stabilire a despăgubirilor în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, adică prin raportare la data efectuării raportului de expertiză care, pentru considerentele anterior expuse, nu poate fi, în interpretarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, decât un raport efectuat în procedura judiciară.
Această interpretare, rezultată din voința legiuitorului de a reglementa un anumit moment ca dată de referință în calculul despăgubirilor cuvenite expropriatului, nu ar putea fi înlăturată de natura diferită a celor două proceduri. Dacă ar fi dorit ca în cazul exproprierilor efectuate în baza Legii nr. 198/2004 să existe o altă dată de referință în calculul acestor despăgubiri, legiuitorul ar fi reglementat acest aspect în cuprinsul Legii nr. 198/2004. Însă, trimiterea la dispozițiile Legii nr. 33/1994, pe care Legea nr. 198/2004 o face în cuprinsul său, în ceea ce privește data în raport cu care se calculează despăgubirile, denotă intenția legiuitorului de a reglementa unitar data de referință în privința despăgubirilor ce se cuvin persoanelor expropriate, indiferent de actul normativ în temeiul căruia a operat exproprierea.
Nu pot fi primite nici argumentele legate de interpretarea eronată a art. 44 din Constituția României, cât timp Curtea Constituțională a reținut conformitatea normei pretins încălcate cu dispozițiile constituționale menționate, prin decizia nr. 996 din 08 iunie 2010, astfel cum a reținut și instanța de apel.
b. Recurenta susține greșita calculare a despăgubirilor ce i-au fost acordate, prin raportare la art. 26 din Legea nr. 33/1994. Întrucât criticile formulate vizează criteriile aplicate de instanța de apel în stabilirea despăgubirilor, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 26 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte se consideră legal învestită cu analizarea lor, urmând a efectua controlul de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta susține că textul art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu cere ca experţii și instanţa să se raporteze la data tranzacţionării, ci la „imobile de acelaşi fel”, adică la imobile cu aceleaşi caracteristici fizice, de localizare și utilizare și din aceeaşi „unitate administrativ-teritorială”.
Mai arată că singurul teren care se află în aceeaşi unitate administrativă și este de același fel cu cel în litigiu este terenul ce a făcut obiectul hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 344 din 31 august 2009 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004, că expertul M.A.S. și-a fundamentat punctul de vedere pe imobile diferite de imobilul expropriat, care nu fac parte din aceeaşi unitate administrativă și nu și-a întemeiat opinia „exclusiv prin raportare la contractele de vânzare cumpărare din 2011”, așa cum se menționează în considerentele deciziei recurate.
Nici aceste critici nu sunt întemeiate.
Este evident că instanța de judecată, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să se raporteze la valoarea de tranzacționare, câtă vreme textul art. 26 din Legea nr. 33/1994 dispune că: „experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Sunt reale susținerile recurentei în sensul că prin „imobile de acelaşi fel”, în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 se înțeleg imobile cu aceleaşi caracteristici fizice, de localizare și utilizare și că, potrivit aceleiași norme legale, la stabilirea despăgubirilor, instanța trebuie să aibă în vedere imobile din aceeaşi „unitate administrativ-teritorială”.
Însă, Înalta Curte apreciază că, prin însușirea opiniei exprimate de expert M.A.S., instanța de apel a respectat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, au fost avute în vedere prețurile de tranzacționare rezultate din trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2011 (anul efectuării raportului de expertiză), având ca obiect terenuri aflate în aceeași unitate administrativ teritorială și cu caracteristici apropriate celui în litigiu. Este corect totodată argumentul instanței privind fundamentarea punctului de vedere al expertului prin raportare exclusivă la cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2011, deoarece așa cum rezultă din pct. 2.2 al opiniei întocmite de expertul menționat, valoarea acolo menționată și însușită de instanță a avut în vedere în mod exclusiv cele trei tranzacții efectuate în anul 2011, pct. 2.1 al opiniei expertului, în care acesta a avut în vedere și contracte încheiate la nivelul altor ani, nefiind însușit de instanța de apel.
Pe de altă parte, în mod corect curtea de apel a înlăturat concluziile celorlalți doi experți, cât timp aceștia au calculat valoarea despăgubirii acordate prin raportare la hotărâri de expropriere a altor terenuri și la contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 2007 - 2011, cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 care impun condiția stabilirii valorii despăgubirilor acordate în raport de prețuri de tranzacționare de la momentul efectuării raportului de expertiză. Tot astfel, această valoare nu putea fi stabilită, așa cum pretinde recurenta, prin raportare la o valoare stabilită printr-o hotărâre de expropriere a unui alt teren, deoarece aceleași dispoziții legale impun raportarea la prețuri de tranzacționare, or, valoarea unui imobil stabilită printr-o hotărâre de expropriere nu poate avea natura unui preț de tranzacționare în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994.
2. Recurenta susține că, prin respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata TVA-ului aferent despăgubirii acordate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 128 alin. (3) lit. c) și ale art. 137 alin. (1) lit. b) C. fisc. și cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 198/2004 și ale art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 198/2004.
Critica nu este fondată.
Este adevărat că art. 128 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 prevede că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri este considerată livrare de bunuri și că, potrivit art. 137 din aceeași lege, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită în acest caz din compensaţia aferentă.
Însă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, Legea nr. 198/2004 are, în raport cu actul normativ menționat, caracterul unei legi speciale.
Or, în cuprinsul art. 17 din această lege, se prevede nu numai scutirea de la plată a taxelor privind serviciile de avizare și înregistrare a documentațiilor cadastral-juridice, a celor aferente procedurii de intabulare pentru terenurile necesare realizării lucrărilor de construire de autostrăzi și drumuri naționale, așa cum susține recurenta, ci și a „ oricăror alte taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale” .
Tot astfel, art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 434/2009 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 prevede scutirea de plată a oricăror „ taxe, tarife şi obligaţii de plată prevăzute de lege şi datorate bugetului de stat şi bugetelor locale în legătură cu operaţiunile efectuate în baza Legii nr. 198/2004, cu modificările şi completările ulterioare ” .
În consecință, în aplicarea normelor legale menționate, este corectă soluția instanței de apel de respingere a cererii reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă despăgubirii acordate.
3. Prin criticile cuprinse la punctul trei al motivelor de recurs, întemeiate atât pe pct. 8 cât și pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 prin neincluderea în despăgubire a prejudiciului cauzat prin demolarea tuturor construcţiilor existente pe terenul expropriat.
Se arată că imobilul expropriat era compus din teren, construcţiile și amenajările aflate pe acesta, iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor, expropriatorul a acordat despăgubiri doar pentru teren și a ignorat existența construcţiilor și amenajărilor.
Susține recurenta că instanţa apelului face o confuzie între prejudiciul cauzat proprietarului expropriat și despăgubirea datorată pentru imobilul expropriat atunci când conchide că prejudiciul suferit ar consta în contravaloarea costurilor relocării. În realitate, nu e vorba de prejudiciu, ci de componente ale imobilului expropriat deoarece, construcţiile și amenajările amplasate pe terenul expropriat au fost expropriate, în fapt, odată cu terenul, făcând parte din „imobilul expropriat”, iar valoarea lor trebuie inclusă în „valoarea reală a imobilului”.
Deși motivul de recurs formulat este încadrat de recurentă și în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu va exercitarea controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de recurs întrucât prin hotărârea recurată, instanța nu a făcut o interpretare a unui act juridic, care greșită fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
De aceea, analizând hotărârea recurată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte constată că nu este fondată critica formulată, pentru următoarele argumente:
Recurente susține, în esență, că, în fapt, nu numai terenul a fost expropriat, ci și construcțiile existente pe teren, astfel încât instanța trebuia să acorde reclamantei valoarea reală a acestora, iar nu să includă costul relocării lor în prejudiciului acordat.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994: „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului (…)”.
În hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 3 din 18 martie 2008, se menționează, prin art. 1, că se dispune exproprierea și se aprobă acordarea prin compensare a despăgubirii aferente pentru terenul situat în Comuna Ștefăneștii de Jos, având nr. cadastral 16/21, în suprafață de 1527 m.p.
Nici în cuprinsul acestei hotărâri și nici al documentației ce o însoțește nu se menționează exproprierea, alături de teren, și a unor construcții, afirmația recurentei în sensul unei exproprieri de fapt nefiind susținută de probele administrate în cauză.
Pe de altă parte, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește amenajările existente pe teren, că platforma betonată a fost demolată (și a inclus valoarea acesteia, de 158.730 lei – 36.913 euro în suma acordată reclamantei), iar împrejmuirea din panouri de sârmă, montată pe stâlpi de țeavă metalică, cabina de pază dotată cu utilități de alimentare cu energie electrică, puțul forat și postul trafo montat pe stâlp vor fi relocate pe cheltuiala expropriatorului.
Or, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, atâta timp cât instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate că în cauză nu a existat o expropriere a amenajărilor menționate, ci o relocare a lor, efectuată pe cheltuiala expropriatorului, Înalta Curte constată că, în mod corect, cu respectarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, curte de apel nu a inclus valoarea amenajărilor în suma cuvenită reclamantei, ci a avut în vedere doar prejudiciul rezultat din costurile relocării acestora.
În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta SC E.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 130/ A din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 256/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 246/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
