ICCJ. Decizia nr. 249/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 249/2013
Dosar nr. 12827/3/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1069 din 21 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 12827/3/2010 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de F.S. în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro echivalent în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel în termen legal pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 85 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că, din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (categorie din care face parte şi intimatul-reclamant) sunt îndreptăţite să li se acorde despăgubiri pentru daunele morale suferite.
Alin. (1) al art. 5 se referă inclusiv la astfel de persoane şi statuează că „pot solicita instanţei de judecată … obligarea statului … la prestaţia prevăzută de lit. a), respectiv „acordarea unor despăgubiri pentru daunele morale…”
În plus, însăşi denumirea actului normativ în materie permite a se reţine valabilitatea acestei concluzii, câtă vreme aceasta se referă „la condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, fără a face distincţie între cele două ipoteze.
Prin urmare, Curtea a reţinut că prima critică invocată de apelantul-pârât este nefondată urmând a fi respinsă ca atare.
Cu privire la cea de-a doua critică constând în lipsa criteriilor pe baza cărora au fost acordate daunele morale, Curtea a reţinut că şi această critică este nefondată, deoarece tribunalul în considerentele sale a reţinut îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege. Totodată, tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (11) potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ţine cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
De altfel, dacă avem în vedere conţinutul considerentelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, ar fi însemnat ca pretenţiile deduse judecăţii să fie respinse ca neîntemeiate. Prin această decizie, care în temeiul art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data publicării în M. Of. şi sunt general obligatorii, s-a statuat că „prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.”
Practic, oricum ar fi interpretată această decizie, care nu a fost urmată de un act al Parlamentului sau Guvernului care să pună în acord prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) prima teză din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile Constituţiei, ea ar avea ca efecte juridice stingerea (încetarea) dreptului subiectiv patrimonial prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv cel de a acorda despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. S-ar ajunge ca acest drept să nu mai aibă niciun fel de substanţă sau fundament şi un întreg act normativ (Legea nr. 221/2009) să fie lipsit de cea mai importantă prevedere a sa şi să devină o „formă fără fond”.
Instanţa învestită cu soluţionarea prezentei pricini nu-şi poate permite să adere la o asemenea teză, căci s-ar crea toate premisele ca S.R. să fie expus unor condamnări în serie la C.E.D.O. tocmai pentru lipsa de previzibilitate şi accesibilitate a unei dispoziţii legale prin care s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea unei persoane, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg. Din acest punct de vedere se va face aplicaţiunea corespunzătoare în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cu care „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
În plus, nu se poate omite împrejurarea că după publicarea precitatei Decizii a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 761/15.11.2010), respectiv la 25 noiembrie 2010, a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, care a modificat şi completat Legea nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) prima teză în varianta de dinainte de pronunţarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând modificarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar reducerea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.
În motivarea recursului a susţinut că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 147 din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 octombrie 2010, iar în termen de 45 zile Parlamentul sau Guvernul nu au pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a încetat să producă efecte juridice. Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională, pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat.
A criticat decizia recurată şi sub aspectul cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum erau în vigoare înainte de publicarea Deciziei nr. 1358/2010, care prevedeau ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De aceea, se impune reducerea sumei de 60.000 euro.
La 29 iulie 2011, împotriva sentinţei instanţei de fond, a declarat apel şi pârâtul S.R. prin M.F.P., apel ce a fost respins ca tardiv prin decizia civilă nr. 3 din 6 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că sentinţa a fost comunicată pârâtului la 8 septembrie 2010, potrivit dovezii aflate la dosar fond, iar apelul a fost introdus cu mult după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ.
Înaintea pronunţării acestei decizii, în şedinţa publică din 5 iulie 2012, mandatarul intimatului-reclamant a învederat instanţei că acesta a decedat la 12 iunie 2012, depunând certificat de deces şi a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor A.T.S., F.D. şi F.C. Prin încheierea din 5 iulie 2012 instanţa de apel a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor şi continuarea judecăţii în noul cadru procesual.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. În motivarea recursului a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că apelul a fost declarat în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond fiind comunicată la 14 iulie 2011, iar apelul a fost depus prin poştă la data de 29 iulie 2011. În acest sens a invocat adresa Tribunalului Bucureşti prin care s-a consemnat faptul că sentinţa civilă nr. 1069/2010 a fost comunicată către Ministerul Finanţelor Publice la 14 iulie 2011.
La 18 decembrie 2012 intimaţii-reclamanţi A.T.S., F.D. şi F.C. au depus întâmpinare prin care au susţinut excepţia inadmisibilităţii recursului, ca urmare a faptului că acesta a fost declarat împotriva sentinţei primei instanţe. Pe fondul pricinii au susţinut că recursul este nefondat şi că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, căreia i se opune principiul neretroactivităţii legii.
În aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza prioritar excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, invocată prin întâmpinare de intimaţii-reclamanţi.
Excepţia urmează a fi respinsă, cu motivarea că recursul declarat nu priveşte sentinţa instanţei de fond, ci decizia pronunţată în apel. Deşi este real că prin cererea de declarare a recursului M.P. declară recurs împotriva unei sentinţe civile, trebuie observat că numărul şi data acestei sentinţe sunt, în fapt, cele ale deciziei pronunţate în apel, respectiv nr. 85 din 26 mai 2011, instanţa care a pronunţat-o este indicată ca fiind Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar criticile formulate se referă exclusiv la decizia pronunţată de instanţa de apel. Aşa fiind menţionarea împrejurării că se atacă o sentinţă este o simplă eroare materială, fără efect asupra admisibilităţii căii de atac.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.112011).
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamanţilor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Aşa fiind, criticile formulate de recurent cu privire la cuantumul daunelor morale nu vor mai fi analizate.
Pe cale de consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, va modifica în tot decizia recurată şi, pe fond, va respinge acţiunea.
Recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, se va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce succed:
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 1069 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost comunicată S.R. prin M.F.P. la 8 septembrie 2010, potrivit dovezii aflate la dosar fond, dovadă ce cuprinde numele şi datele de identitate ale funcţionarului care a primit citaţia, precum şi ştampila registraturii instituţiei.
În raport de acest act procedural, termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., se împlinea la 24 septembrie 2010.
Or, apelul declarat de pârât, a fost depus la 29 iulie 2011.
Prin motivele de recurs, precum şi prin concluziile orale, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa i-ar fi fost comunicată la 14 iulie 2011, potrivit unei adrese a Tribunalului Bucureşti.
Un asemenea înscris nu se află la dosarul cauzei, iar recurentul-pârât nu a formulat vreo cerere de probatorii în condiţiile art. 305 C. proc. civ., pentru a face dovada faptului pretins.
Aşa fiind, în aplicarea dispoziţiilor art. 100 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la cele constatate personal de cel care l-a încheiat, momentul curgerii termenului de apel va fi considerat 8 septembrie 2010, în raport de care apelul declarat de pârât este tardiv.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Admite recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 85 din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1069 din 21 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 3 din 6 septembrie 2012 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 248/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 225/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
