ICCJ. Decizia nr. 2588/2013. Civil. Actiune in raspundere contractuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2588/2013
Dosar nr. 69475/3/2011
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Deliberând asupra recursului ide faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 28 octombrie 2011, sub nr. 69475/3/2011, reclamantul A.M., în contradictoriu cu pârâtul R.K.M., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 110.000 euro, reprezentând suma datorată de acesta potrivit convenţiei atestate la data de 17 noiembrie 2008 de avocatul M.A., neachitată, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, suma remisă acestuia cu titlu de împrumut prin transfer bancar la data de 11 februarie 2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin convenţia atestată la data de 17 noiembrie 2008 de avocatul M.A., pârâtul s-a obligat să plătească o parte din valoarea bunurilor cumpărate de reclamant pentru societatea la care părţile au fost asociaţi, respectiv suma de 110.000 euro, iar părţile au convenit ca suma să fie achitată integral sau în rate în contul SC K.I. SRL, până cel mai târziu la data încheierii în formă autentică a contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit antecontractelor din 17 decembrie 2008.
S-a mai arătat că reclamantul s-a prezentat în vederea semnării contractelor de vânzare-cumpărare în forma autentică, însă SC K.I. SRL nu a înţeles să execute obligaţia asumată şi să prezinte actele necesare transmiterii dreptului de proprietate asupra apartamentelor ce au constituit obiectul antecontractelor, iar pârâtul nu a achitat partea din preţ pe care urma să o plătească potrivit convenţiei din 17 noiembrie 2008.
A mai arătat reclamantul că suma de 10.000 euro a fost împrumutată pârâtului la data de 11 octombrie 2010 şi urma să fie restituită de asemenea la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în formă autentică, potrivit antecontractelor din 17 decembrie 2008.
În drept, au fost invocate prevederile art. 967, 1073, 1082, 1576 şi urm. C. civ.
În şedinţa publică din data de 09 aprilie 2012, Tribunalul a invocat din oficiu excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 752 din 09 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia netimbrării şi, în consecinţă, a fost anulată, ca netimbrată, cererea formulată de reclamant.
S-a reţinut că prin rezoluţia de primire a cererii, s-a stabilit în sarcina reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 146/1997 modificată, obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 8.873,45 RON şi 2.342,80 RON, precum şi timbre judiciare în valoare de 10 RON, sub sancţiunea anulării cererii ca netimbrată.
Deşi legal citat la domiciliul ales, cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru şi a depunerii timbrelor judiciare pentru termenul de judecată din 09 aprilie 2012 (conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare), reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor Tribunalului.
Apărătorul ales al acestuia s-a prezentat în instanţa şi a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în acest sens, cu motivarea că reclamantul nu a putut achita taxa judiciară de timbru din motive medicale, cerere pe care prima instanţă a respins-o, întrucât reclamantul şi apărătorul acestuia aveau cunoştinţă de obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru încă din data de 15 noiembrie 2011, iar problemele de sănătate ale reclamantului, atestate de înscrisul depus la dosar, au survenit în luna aprilie 2012, situaţie în care s-a apreciat că nu îl împiedicau pe reclamant să achite taxa judiciară de timbru.
Faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză, potrivit cărora taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar se plătesc anticipat, şi cum reclamantul nu s-a conformat obligaţiei de plată până la termenul stabilit de instanţă, Tribunalul a admis excepţia netimbrării şi, în consecinţă, a dispus anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.M.
În motivarea apelului, apelantul a criticat hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi a arătat că instanţa a aplicat o sancţiune, deşi la dosarul cauzei fusese depusă dovada că reclamantul s-a aflat în imposibilitate obiectivă de prezentare din motive medicale. Aprecierile instanţei conform cărora reclamantul ar fi putut să achite taxa de timbru cu mult timp înainte de primul termen de judecată nu au relevanţă de vreme ce obligaţia nu a fost îndeplinită din motive temeinice, şi anume starea de boală a reclamantului.
Pe de altă parte, neplata taxei de timbru nu pricinuia tergiversarea soluţionării cauzei întrucât instanţei îi fusese adusă la cunoştinţă o eventuală lipsă de procedura cu pârâtul. În acest context, apelantul a susţinut că prin admiterea excepţiei i s-a închis accesul la justiţie în mod efectiv şi a fost lezat în drepturile sale fundamentale, în special în dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, aşa cum se regăsesc în conţinutul art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În dovedirea susţinerilor sale în motivarea apelului, reclamantul a invocat cauza Weissman şi alţii împotriva României (Decizia din 28 septembrie 2004 şi Hotărârea din data de 24 mai 2006).
În final, apelanta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 297-298 C. proc. civ.
În dovedirea susţinerilor, nu a solicitat încuviinţarea niciunui mijloc de probă.
Prin decizia civilă nr. 347/A din 12 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantului.
Referitor la prima critică a reclamantului, instanţa de apel a respins-o ca nefondată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Astfel, în primul rând, apelantul-reclamant avea obligaţia de a achita taxa de timbru la data formulării cererii de chemare în judecată, iar sancţiunea pentru nerespectarea acestei obligaţii procedurale este anularea acţiunii sau a cererii, în conformitate cu alin. (3) al art. 20 din Legea nr. 146/1997.
S-a constatat că apelantul-reclamant a fost încunoştinţat de obligaţia de a achita taxa de timbru de la data de 15 noiembrie 2011, iar problemele de sănătate ale acestuia au survenit în luna aprilie 2012, perioadă înăuntrul căreia reclamantul avea timp rezonabil să achite taxa judiciară de timbru datorată, mai ales că o datora de la data promovării cererii de chemare în judecată.
De asemenea, s-a apreciat că motivele de sănătate invocate nu sunt de natură a determina o imposibilitate obiectivă şi insurmontabilă de a achita taxa de timbru care se poate plăti nu numai în numerar, dar şi prin alte mijloace de plată electronice (plată on line), în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 146/1997.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că în mod corect a procedat prima instanţă, deoarece motivele invocate de către apelant nu justificau necomplinirea timbrajului stabilit.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de apel a reamintit că prin jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele membre pot adopta reglementări cu privire la procedura de judecată, prin care să se impună anumite limitări (cum ar fi plata taxelor de timbru, obligativitatea unei proceduri prealabile). Astfel, instituirea plăţii unei taxe de timbru a fost considerată ca fiind o limitare rezonabilă, atâta timp cât există pârghiile necesare pentru a se contesta cuantumul acesteia sau pentru a beneficia de scutiri.
În ceea ce priveşte invocarea cauzei Weissman şi alţii c. României, instanţa de apel a considerat că nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă deoarece în acea cauză s-a avut în vedere lipsa unui mecanism eficient cu privire la acordarea unei scutiri a taxei de timbru.
S-a apreciat, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că la momentul legislativ actual, Legea nr. 146/1997 şi O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă prevede posibilitatea pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire a taxei de timbru, cerere compatibilă cu exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece este de competenţa instanţelor judecătoreşti şi poate face obiectul unui recurs efectiv în dreptul intern.
De asemenea, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 593 din 04 mai 2010, publicată în M. Of. nr. 472/09.07.2010 şi Decizia nr. 50 din 14 ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr. 219/08.04.2010), potrivit cărora accesul la justiţie nu înseamnă gratuitate. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa de apel a menţinut sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată, neţinând cont de dovada depusă la dosarul cauzei prin care a atestat că a fost în imposibilitatea prezentării sale din motive medicale. Astfel, aprecierile instanţei cu privire la posibilitatea că reclamantul ar fi putut să achite taxa judiciară de timbru cu mult timp înainte de judecată nu au relevanţă de vreme ce această obligaţie nu a putut fi îndeplinită din motive temeinice, şi anume starea de boală a reclamantului.
A mai susţinut recurentul că prin neachitarea taxei judiciare de timbru nu pricinuia tergiversarea soluţionării cauzei, mai ales că îi fusese adusă la cunoştinţă o eventuală lipsă de procedură cu partea adversă, aşa încât instanţele inferioare trebuiau să aibă îngăduinţă, iar prin modul de admitere a excepţiei i-a fost închis accesul la justiţie şi a fost lezat în drepturile fundamentale, şi anume dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv conform art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În susţinerea apărărilor făcute, reclamantul a invocat cauza Weissman şi alţii c. României.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
În cauză, soluţia pronunţată în apel nu este eronată, deoarece recurentul era obligat să depună taxa judiciară de timbru legal datorată la fond, până la termenul fixat de instanţa de judecată, mai ales că acesta a fost înştiinţată de această obligaţie încă de la data de 15 noiembrie 2011, iar problemele de sănătate ale acestuia au survenit în luna aprilie 2012, perioadă înăuntrul căreia reclamantul avea timp rezonabil să achite taxa judiciară de timbru datorată.
Cum recurentul a avut la dispoziţie aproape 6 luni până la termenul sorocit să-şi execute obligaţia de plată, în mod legal şi temeinic Tribunalul a aplicat sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată, astfel că nu i se poate reproşa primei instanţe aplicarea greşită a legii în materia taxelor judiciare de timbru.
Mai mult, reclamantul a stat în pasivitate şi nu s-a conformat dispoziţiilor legale prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, aşa cum rezultă din atitudinea sa, adică după 6 luni depune o cerere de amânare din motive de sănătate, fără a se conforma dispoziţiilor legale imperative. De altfel, reclamantul nu a contestat împrejurarea că avea cunoştinţă de această sarcină şi a susţinut că mandatase un apărător calificat pentru timbrarea şi apărările la fond, pe de altă parte, nu a dovedit că taxa de timbru era exorbitantă în raport de posibilităţile lui materiale şi dreptul subiectiv a cărui protecţie o solicita.
Aşa fiind, reclamantul a stat în pasivitate, situaţie care nu poate să confirme decât neîndeplinirea obligaţiei fiscale până la termenul de judecată stabilit, neîndeplinind nicio diligenţă cu privire la demersul judiciar iniţiat şi la conformarea exigenţelor legale vizând depunerea taxei judiciare de timbru.
Susţinerile recurentului potrivit cărora hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa de apel a menţinut sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată, neţinând cont de dovada depusă la dosarul cauzei prin care a atestat că a fost în imposibilitatea prezentării sale din motive medicale şi că aprecierile instanţei cu privire la posibilitatea că reclamantul ar fi putut să achite taxa judiciară de timbru cu mult timp înainte de judecată, nu au relevanţă de vreme ce această obligaţie nu a putut fi îndeplinită din motive temeinice, şi anume starea de boală a reclamantului, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, deoarece nimic nu îl împiedica pe recurent să-şi execute obligaţiile fiscale printr-un mijloc tehnic modern, ştiut fiind că taxele judiciare de timbru se plătesc şi on line.
Această modalitate de plată a fost agreată, întrucât este un mijloc rapid şi eficient pus la îndemâna părţilor, tocmai pentru a se evita eventualele cheltuieli suplimentare cu deplasarea la instanţă şi în scopul satisfacerii obligaţiilor fiscale la termenul fixat de instanţa de judecată, printre altele.
În atare condiţii, instanţa de apel a constatat că cererea de amânare formulată nu este întemeiată, atâta timp cât i s-a adus la cunoştinţă reclamantului cuantumul taxei judiciare de timbru datorată, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosar Tribunal, iar perioada de satisfacere a acestei obligaţii a fost între noiembrie 2011 - primul termen de judecată - şi aprilie 2012 - termenul stabilit pentru îndeplinirea obligaţiei fiscale, adică 6 luni, perioadă în care putea uza de mijloacele tehnice de comunicare, plată on line.
Este adevărat că o cerere de amânare din motive medicale constituie un motiv temeinic în sensul art. 156 alin. (1) C. proc. civ., neconstituind însă o imposibilitate obiectivă de a achita taxa judiciară de timbru, astfel încât s-au aplicat corect dispoziţiile legale pentru neîndeplinirea obligaţiei fiscale, atrage sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată, în raport de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, republicată şi ca atare, soluţia pronunţată la fond şi în apel a fost fundamentată pe dispoziţia imperativă a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind plata taxelor de timbru, ce instituie sancţiunea anulării cererii în cazul nerespectării obligaţiei fiscale ce revine părţii, avându-se în vedere, totodată, cerinţa soluţionării cu celeritate a cauzelor şi a principiului prezumării bunei credinţe a părţilor la momentul sesizării instanţei.
De reamintit, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, cu ocazia analizării dreptului la un proces echitabil şi accesul la justiţie că: „dreptul la justiţie nu este absolut. El se pretează la limitări, pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop” (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995).
În ceea ce priveşte invocarea cauzei Weissman şi alţii c. României, este de observat că în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu este aplicabilă în cauză.
Astfel, în cauza Weissman şi alţii c. României, reclamanţii s-au plâns că acţiunea lor în despăgubiri a fost anulată pentru neplata taxelor de timbru, în măsura în care taxele de timbru pe care le datorau se ridicau la echivalentul sumei de 320.000 euro. Curtea a constatat că suma datorată cu titlu de taxe de timbru era excesivă şi nu era justificată de obiectul litigiului. În plus, reclamanţii nu aveau la dispoziţie nicio cale legală pentru a solicita exonerarea de la plata acestei taxe. În aceste condiţii, Curtea a constatat că reclamanţii au fost privaţi de posibilitatea ca acţiunea lor să fie analizată pe fond de instanţele naţionale şi a apreciat că art. 6 a fost încălcat.
Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva deciziei civile nr. 347/A din 12 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2586/2013. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 2592/2013. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
